Site icon Semnele timpului

Ce se pierde atunci când justiţia renunţă la adevăr

Există multe limbaje morale prin care încercăm să vorbim despre justiţie. Unele apără procedura, altele invocă eficienţa sau stabilitatea socială. Aproape toate găsesc, mai devreme sau mai târziu, o justificare pentru suspendarea adevărului. Creștinismul este o excepţie incomodă: insistă că nedreptatea are întotdeauna un cost real și că nicio reconciliere nu este posibilă atâta timp cât adevărul este omis. Tocmai de aceea, el oferă unul dintre rarele cadre morale capabile să facă inteligibilă criza justiţiei din România de astăzi.

În orice societate funcţională, justiţia este gândită ca un sistem stabil și predictibil. În forma ei ideală, dreptatea se sprijină pe câteva principii clare: imparţialitatea celui care judecă, aplicarea egală a legii și o legătură coerentă între faptă și consecinţă. De aceea, oamenii pot accepta că justiţia este uneori lentă, birocratică sau imperfectă. Dar nu pot accepta ideea că verdictul nu se bazează pe adevăr, ci pe poziţie, relaţii sau context. Că legea nu este aceeași pentru toţi.

Există o diferenţă importantă între un sistem care funcţionează prost și unul care funcţionează strâmb. Primul produce frustrare. Al doilea provoacă furie. Iar România trăiește de mult timp cu o justiţie lentă și greoaie. E drept că a învăţat să o suporte, cu speranţa că va fi, la un moment dat, reformată. Însă justiţia percepută ca selectivă nu mai este tolerată. Ea scoate oameni în stradă pentru că atinge ceva mai profund decât nemulţumirea obișnuită: un reflex moral de bază.

Motivul este relativ simplu. Ineficienţa poate fi explicată prin lipsă de capacitate. Nedreptatea, însă, sugerează intenţie. Atunci când dosarele sunt tergiversate deliberat sau când verdictele contrazic evident faptele, mesajul transmis este că adevărul poate fi evitat. Iar asta încalcă o așteptare fundamentală: că există o legătură reală între vină și consecinţă. Că faptele contează. Că adevărul nu este decorativ, ci central în actul de justiţie. În acel moment, oamenii nu mai cred că sistemul a greșit punctual, ci că sistemul este greșit în ansamblu.

Această concluzie mobilizează nu doar pentru că mulţi o pot lega de experienţe personale sau apropiate, ci pentru că ea ameninţă un acord tacit esenţial pentru viaţa socială, și anume convingerea că dreptatea nu este doar o convenţie stabilită de lege, ci o exigenţă care există înaintea ei.

Dreptatea ca standard, nu doar ca procedură

Criza actuală din justiţie readuce în discuţie o confuzie veche: cea dintre dreptate și procedură. Este clar că un verdict nu poate fi considerat legitim dacă regulile sunt încălcate. Dar la fel de clar este că dreptatea nu se reduce la respectarea strictă a procedurilor. Pentru ca legea să fie aplicată corect, ea trebuie să reflecte adevărul. O decizie care respectă toate regulile, dar ignoră realitatea faptelor, rămâne o decizie nedreaptă.

De aceea, apelul exclusiv la formalism nu liniștește, ci amplifică revolta. Verdictele nu se legitimează prin explicaţii tehnice, ci prin coerenţă morală. Altfel, rigoarea invocată pare mai degrabă o formă de evitare. Întrebarea esenţială rămâne: ce face, de fapt, o decizie să fie dreaptă?

Dacă limităm răspunsul la procedură, dreptatea devine negociabilă. Verdictul nu mai spune ce s-a întâmplat, ci reflectă un context de putere, influenţă sau interes. Fără un standard independent de aceste variabile, legea își pierde autoritatea morală chiar și atunci când pare că funcţionează corect. O decizie dreaptă este, în esenţă, o afirmaţie despre realitate. Este o hotărâre care ar rămâne justă indiferent de sistemul care o produce.

O achitare ieftină?

În acest punct al discuţiei, limbajul strict juridic se apropie de limita capacităţilor sale fiindcă, așa cum este construit, el nu poate explica pe deplin așteptările morale pe care oamenii le proiectează asupra justiţiei. De ce ne revoltă un verdict corect din punct de vedere procedural, dar fals din punct de vedere moral? Reacţia noastră însăși sugerează că operăm, chiar și inconștient, cu idei despre responsabilitate, vină și despăgubire care preced apariţia dreptului modern.

Nu este o noutate faptul că principiile moderne de drept (egalitatea în faţa legii, prezumţia de vinovăţie legată de faptă, proporţionalitatea pedepsei, separarea dintre vină și statut) s-au format într-un context cultural modelat de gândirea creștină. Începând cu reinterpretarea în cheie morală dată de creștinism dreptului roman, și ajungând până la formulările moderne ale drepturilor omului, justiţia occidentală a presupus mereu că legea este subordonată unui adevăr moral mai înalt. Chiar și atunci când s-a secularizat, dreptul a rămas fidel principiului că există o legătură necesară între adevăr, vină și responsabilitate.

Însă atunci când discursul religios este adus în apropierea celui civic, apare teama ca nu cumva creștinismul, cu apelul său la har, să relativizeze vina. Chiar și în unele cadre religioase această confuzie persistă. În optica aceasta, harul este un produs al indulgenţei, care ar trebui administrat cu rezervă. Dar, în forma sa clasică, gândirea creștină spune exact opusul. Harul nu pornește de la minimalizarea vinei, ci de la o recunoaștere deplină a acesteia. Tocmai de aceea, deși ideea de iertare este centrală pentru creștinism, ea nu este înţeleasă drept o formă de negare a faptei. Iertarea nu scuză, nu uită și nu achită. În logica creștinismului, vina nu poate fi niciodată trecută cu vederea pur și simplu, pentru că negarea vinei ar fi o ofensă adusă Legii și Dătătorului ei. O imposibilitate.

Pedeapsa nu dispare în neant

Nicio achitare nu poate anula consecinţele. Cineva tot trebuie să și le asume. Iar atunci când un corupt este achitat pe nedrept, cine plătește pentru consecinţele faptelor lui? Întrebarea pare retorică, dar ar fi bine să nu evităm pronunţarea răspunsului, oricât de incomod ar fi. Costul infracţiunii este transferat către societate, care rămâne să se descurce cu resturile lăsate în urmă de devastarea furtului. Și poate simţim că nu nouă ne-a băgat coruptul mâna în buzunar, deși la necaz ne lovește din plin slăbiciunea instituţiilor șubrezite de corupţie. Ceea ce ne sfidează liniștea în fiecare zi sunt însă plaga neîncrederii și cinismul, ambele, particule grele din atmosfera poluată de normalizarea nedreptăţii pe care o respirăm zilnic. Preţul pentru corupţie este, așadar, și moral.

Creștinismul asumă încă din fundamentele lui realitatea existenţei unui cost pentru orice nedreptate. Fiindcă vina este reală, și costul este real. Însă în creștinism, costul nu îl achită nici cel vinovat, nici cei vulnerabili. Îl achită Singurul nevinovat și Cel mai puternic între toţi. Tocmai aici este frumuseţea șocantă a harului: prin el, Dumnezeu refuză să lase răul să se răspândească asumându-Și-l. Iertarea în creștinism nu este echivalentul achitării celui păcătos, ci o migrare a consecinţelor dinspre cel vinovat, asupra Celui care își asumă și vina și iertarea.

Cel care nu datorează nimic își asumă totul, iar cel vinovat nu este protejat printr-o minciună, ci eliberat prin adevăr. Este o tranzacţie scandaloasă prin disproporţia ei. Și totuși, această disproporţie este ceea ce face harul deopotrivă uimitor și atrăgător: nu pentru că ar fi ieftin, ci pentru că este costisitor până la capăt.

Harul transferă pagubele provocate de păcat către Hristos, în felul acesta reușind singura reconciliere care proclamă simultan și dreptatea Legii și caracterul ultim al Iubirii faţă de toţi, fiindcă este singura măsură legală pe deplin constituită pe Adevăr. Este soluţia care arată că dreptatea și iubirea nu sunt forţe concurente, ci pot coexista fără compromis atunci când adevărul este păstrat intact.

Ce fel de dreptate ne dorim, de fapt

Ca oameni, suntem supuși tentaţiei de a râvni după dreptate doar atunci când aceasta este în avantajul nostru. Vrem o justiţie severă pentru ceilalţi și flexibilă pentru „ai noștri”. Creștinismul îi opune acestei tendinţe un principiu incomod, dar eliberator: dreptatea autentică este cea care refuză să sacrifice adevărul pentru confort și, chiar dacă nu promite liniște imediată, e sigura capabilă să genereze o ordine morală coerentă. Tocmai de aceea, ea nu poate fi redusă la un instrument de reglare socială, ci rămâne acea exigenţă care precede și judecă orice sistem.

Dreptatea autentică este incompatibilă și cu cinismul, și cu resemnarea, iar asta o face o sursă sigură pentru speranţa că adevărul nu va rămâne o victimă inevitabilă a puterii. Chiar dacă acum nu se vede atât de limpede, România nu este condamnată să își negocieze la nesfârșit standardele pentru a supravieţui. Atâta timp cât refuzăm să numim nedreptatea normalitate, posibilitatea unei justiţii care chiar funcţionează rămâne deschisă.

Rolul creștinismului în toată această istorie este acela de a se oferi drept criteriu de evaluare: în creștinism, adevărul este atât de important încât nu poate fi suspendat. Vina contează atât de mult încât nu poate fi dizolvată pur și simplu,  pentru că ispășirea ei a presupus moartea Însuși Fiului lui Dumnezeu. De aceea, indiferent cât de elegante ar fi justificările achitărilor fără motiv, ele rămân forme de falsificare morală. Creștinul are vocaţia de a apăra standardul, alimentându-și constant încrederea în faptul că acest standard nu se negociază.

Exit mobile version