Privită în ansamblu, această întrebare sună ca un strigăt de durere, ieșit din străfundul fiinţei umane în mijlocul întunericului incertitudinilor și al îndoielilor. Însă în această întrebare stă concentrat de fapt un ciorchine de întrebări. Ne vom opri asupra celor esenţiale și de folos pentru a ne deschide mintea, în lumina învăţăturilor Celui ce deţine toată cunoștinţa și tot adevărul.
Era absolut necesar ca Iisus să moară?
De ce El, și nu altcineva? De ce moarte de cruce? Exista și altă posibilitate? Poate fi privită moartea lui Iisus la fel ca moartea unui om obișnuit? Care a fost obiectivul acestei morţi? A fost acest obiectiv atins? Cum putem ști că scopul morţii lui Iisus a fost atins? Ce loc ocupă moartea lui Iisus în planul de mântuire? Biblia tratează aceste întrebări prin prisma unui singur răspuns: „Fiindcă plata păcatului este moartea…“[1] Știm noi însă ce înseamnă păcat și ce înseamnă plata păcatului? Sau avem idee ce înseamnă faptul că pentru păcatul nostru poate plăti altcineva? Legalismul este foarte strict în această privinţă: ai greșit, trebuie să plătești pagubele. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Evanghelia lui Iisus vine cu o schimbare de decor: nu paguba contează, ci acela care a făcut paguba. Iisus privește la păcătos, la om, și nu la păcat în mod special. Iisus urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos. Nu plata pagubelor stă în centrul preocupărilor lui Iisus, ci salvarea omului care a provocat paguba. Să ne imaginăm o situaţie, pentru a putea înţelege mai bine ideea de greșeală, pagubă, plată, salvare. Îi oferi în dar copilului tău o grădină foarte frumoasă, plină de flori, de pomi fructiferi și de păsări viu colorate. Copilul nu trebuie decât să îngrijească grădina și să o păstreze așa cum i-ai dat-o sau chiar să-i aducă îmbunătăţiri. Spre tristeţea ta, nu se întâmplă acest lucru. Grădina este distrusă, iar în locul frumuseţii dăruite de tine nu au mai rămas decât uscăciune și mărăcini. Ce faci în această situaţie? Dar dacă te-ai așeza în locul lui Dumnezeu? Ce ar face El?
Noi nu am fost răscumpăraţi din pagubele pe care I le-am făcut lui Dumnezeu, ci din „felul deșert de vieţuire“[2], din a fi străini de Dumnezeu și de dragostea Lui, neînţeleasă de noi. Iisus oferă o definiţie simplă a termenului păcat. Păcat înseamnă necredinţa în Dumnezeu. Necredinţă nu în existenţa lui Dumnezeu, fiindcă „și dracii cred… și se înfioară”[3], ci necredinţă în iubirea pe care o are El pentru noi. Este greu de acceptat din punct de vedere uman că, după ce am distrus tot ce Dumnezeu ne-a încredinţat, după ce am transformat o grădină minunată într-una plină de uscăciune și de mărăcini, primim, în loc de pedeapsă, o grădină și mai frumoasă decât cea dintâi. Ne este greu să acceptăm că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică“[4]. Credinţa în Dumnezeu înseamnă să crezi în iubirea Lui. „Oricine crede în El nu este judecat, dar cine nu crede a și fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu a lui Dumnezeu.“[5] Trebuie să credem că Dumnezeu iubește omul!
Poate fi Dumnezeu și drept, și bun?
Crucea vine să explice această mare dilemă. Înţelegerea greșită a planului de mântuire distorsionează imaginea lui Dumnezeu și o transformă din cea a salvatorului plin de iubire într-una a torţionarului răzbunător, care îl folosește pe Diavol pentru a-l pedepsi pe om. Planul de mântuire revelat de Iisus vine cu descoperirea adevărului în privinţa răului. Iisus ne arată că Diavolul este responsabil pentru rău și suferinţă și vine cu soluţia: iubirea lui Dumnezeu pentru omul decăzut. Diavolul a pervertit imaginea lui Dumnezeu în om și a reușit să inoculeze în minţile oamenilor ideea că Dumnezeu nu poate fi și bun, și drept în același timp. Prin urmare, cel care greșește va muri și nu este nicio scăpare pentru el. Iisus ne spune că tocmai pentru că El este în primul rând bun, dar în același timp și drept a venit să moară pe cruce. Bun, pentru că El privește în primul rând la om, creaţia mâinilor Lui, și vrea să-l salveze, să-l readucă la starea lui iniţială, de dinainte de căderea în păcat. Drept, pentru că plata păcatului este moartea, dar El Se oferă să moară în locul nostru. Ambele atribute ale lui Dumnezeu fiind împlinite, Satana rămâne descoperit și dovedit ca înșelător și tatăl minciunii.
Nu este totuși o nedreptate ca altcineva să plătească preţul păcatului și să moară?
Cu această dilemă ne întoarcem din nou la gândirea legalistă, care a făcut din păcat o pagubă, cu precădere materială, și din omul păcătos, un delincvent. Din punctul acesta de vedere, Dumnezeu, fiind cel păgubit, trebuia să-Şi recupereze paguba. Alte forme de legalism păgân îl așază pe om în postura de a putea plăti singur pentru păcatele lui, prin diverse mijloace: de la penitenţe, posturi, autopedepsire corporală până la plata propriu-zisă în bani și bunuri materiale. Acestea nu reprezintă altceva decât forme de profit pentru cei care promovează ideologia respectivă. Păcătosul nu ar fi avut cum să plătească pentru propriul păcat, fiindcă plata păcatului, și anume moartea, însemna desfiinţarea păcătosului. Dacă urma să plătească el preţul păcatului, păcătosul înceta să existe, fiindcă tocmai acest lucru înseamnă „plata păcatului“, adică urmarea, consecinţa lui. Pentru că aşa ceva nu era posibil din perspectiva politicii cerului („Eu sunt Domnul, Eu nu mă schimb“[6]), trebuia să vină Cineva din afara sferei umane, Cineva care să prezinte și să-L reprezinte pe Dumnezeu așa cum era El în realitate, nu în imaginaţia îmbolnăvită de păcat. Trebuia să fie Cineva ca Dumnezeu, egal în putere și autoritate cu El. Un înger nu putea face acest lucru. Singurul în măsură să ducă această sarcină la bun sfârșit a fost Iisus. „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“[7], a spus El despre Sine. Iisus a nimicit moartea omului (necredinţa în dragostea lui Dumnezeu) prin moartea Sa. A luat asupra Sa povara păcatului și a pironit-o pe cruce. Satana a rămas descoperit și fără replică.
Cine cerea acest preţ? Cui trebuia să-i fie plătit?
O mulţime de teorii au venit să soluţioneze această întrebare. Unii au spus că preţul trebuia plătit Diavolului, care în Eden a câștigat pământul și lumea împreună cu el, prin răzvrătirea omului. Alţii au spus că preţul trebuia plătit lui Dumnezeu pentru paguba (distrugerea pământului) produsă de om. Însă prea puţini au vorbit de cel afectat: de omul iubit de Dumnezeu. Omul a reprezentat obiectul, motivul jertfei de la Golgota. Legalismul privește jertfa ca fiind preţul pentru pagubă. Iisus, prin Evanghelie, o prezintă ca fiind preţul iubirii.
Viaţa prin Iisus reprezintă darul fără plată al lui Dumnezeu pentru om. Adică noi suntem judecaţi prin prisma iubirii lui Dumnezeu și astfel primim darul vieţii în schimbul morţii, ca rezultat al păcatului. Darul vieţii nu este un dar fără valoare, lipsit de însemnătate. El a fost oferit cu preţul vieţii singurului Fiu al lui Dumnezeu. Întregul univers va fi restaurat. Mica planetă albastră, care lipsea din armonia cerului, va fi așezată din nou acolo unde îi era locul: în rândul lumilor create de Dumnezeu și necăzute în păcat. Finalul fericit al planului de mântuire se regăsește în cântarea la unison din Apocalipsa: „Și cântau o cântare nouă și ziceau: «Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod și de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie și preoţi pentru Dumnezeul nostru și ei vor împărăţi pe pământ!“[8]
