Declaraţia recentă de pe Facebook a lui Dalai Lama a contrariat o lume întreagă. Titlul din presă era: „Dalai Lama, pe Facebook: «Religia nu mai este adecvată»”. Așadar renumitul călugăr budist, cu greutatea vorbelor unei autorităţi religioase recunoscute pe plan mondial, pare să abandoneze religia, orice fel de religie.

O declaraţie cu asemenea implicaţii merită atenţie, pentru că nu e genul care să se „răcească” în scurt timp, mai ales că e susţinută de alte declaraţii și scrieri ale autorului ei. Aceasta ar putea da de gândit și generaţiilor viitoare, din moment ce propune schimbări revoluţionare în educarea minţilor noastre.

În plus, această știre a fost atât de superficial tratată în presa noastră, încât merită măcar să subliniem unele nedumeriri de ordin logic, ideologic și spiritual pe care le-a creat noua viziune lansată în lumea virtuală.

Clarificări de sens

Dalai Lama susţine că „toate religiile lumii care pun accent pe iubire, compasiune, răbdare, toleranţă și iertare pot crea și promova valorile interioare”, apoi că nu mai este adecvată „întemeierea eticii pe religie”[1], indiferent care ar fi aceea, și, în final, că este necesar să ne gândim azi „la spiritualitate și la etică dincolo de religie”[2].

Din interviul acordat jurnalistei americane Arianna Huffington[3], opiniile sale prind un contur mai clar. Astfel Dalai Lama consideră că sursa suferinţelor psihice tot mai frecvente ale oamenilor de azi (anxietate, stress, adicţii) este centrarea pe sine, iar rezolvarea acestor suferinţe ar presupune antrenarea, educarea minţii să aleagă trecerea de la centrarea pe sine la ajutorarea celorlalţi.

Dalai Lama subliniază beneficiile acestei schimbări de mentalitate – concentrarea pe ceilalţi – prin aplicarea valorilor pe care le numește „interioare”: oamenii vor avea o sănătate mai bună! Le va scădea tensiunea arterială, vor avea liniște sufletească, vor căpăta încredere în ei înșiși etc.

Dalai Lama se află pe un drum spiritual în care nu dezavuează religia, dar o exclude din demersul său bine intenţionat: acela de a întemeia o morală universal valabilă în afara oricărei religii, ca un numitor comun al comportamentului tuturor.

Călugărul budist propune fundamentarea educaţiei moderne pe „bunul-simţ, pe experienţa cotidiană și pe descoperirile știinţifice”. Aceasta, sugerează el, ţine de o morală seculară, la care se poate adăuga sau nu credinţa religioasă; dar nu există vreo religie care să fie universală, de aceea o morală universală nu trebuie să aibă fundament religios – explică el.

Încă din 2005, în cartea Universul într-un atom: convergenţa dintre știinţă și spiritualitate, pentru care a primit Premiul Templeton, Dalai Lama scria că alinarea suferinţei fizice și psihice se poate obţine „prin cultivarea calităţilor inimii omenești și prin transformarea atitudinilor noastre”[4]. În acest scop, știinţa este cea care poate ajuta – mai crede liderul budist.

Așadar Dalai Lama se află pe un drum spiritual în care nu dezavuează religia, dar o exclude din demersul său bine intenţionat: acela de a întemeia o morală universal valabilă în afara oricărei religii, ca un numitor comun al comportamentului tuturor. Să înaintăm pe firul acestui demers, încercând să vedem unde poate duce. Ne vom raporta la declaraţiile lui Dalai Lama ca simpli cititori ai postărilor de pe Facebook, lăsând presupoziţiile lui să ne conducă la o concluzie logică.

Presupoziţia dotării interioare generale

Ceea ce nedumerește mai întâi în viziunea lui Dalai Lama nu este doar simplificarea neașteptată a relaţiei dintre etică și religie. Admitem, pentru a intra în scenariul propus, că orice religie poate fi lăsată deoparte ca temei pentru morală; dar o nedumerire mai mare vine din presupoziţia lui nejustificată că orice om, dincolo de orice credinţă sau religie, este dotat cu acele „valori interioare” pe care ar trebui doar să le scoată la suprafaţă, să le manifeste.

Dacă apelul său este la știinţă pentru a dovedi existenţa valorilor interioare, atunci nu poate fi decât o știinţă a viitorului, pentru că, până în prezent, nu se poate susţine așa ceva pe baze știinţifice.

Dimpotrivă, ceea ce s-a numit „efectul Lucifer”, în cadrul unui experiment de la universitatea americană Stanford, arată că indivizi educaţi similar, colegi de facultate, atunci când intrau în roluri diferite, în opoziţie – de deţinut sau de gardian – își schimbau radical comportamentul, iar compasiunea interioară nu mai era de găsit la presupușii gardieni[5].

Dacă neuroștiinţa ne va certifica, prin studii de laborator, că există în creierul uman un „centru” al compasiunii, atunci asta ar însemna că, în mod potenţial, orice om e capabil să arate compasiune pentru semenii lui. Însă numai prin stimularea în vreo modalitate știinţifică a acelui „centru”, căci, altfel, realitatea trăită contrazice de milenii posibilitatea ca această compasiune interioară să se manifeste de la sine, la toţi oamenii, în același timp.

Presupoziţia disponibilităţii generale

Dalai Lama mai introduce în scenariul său de căutare a moralei universale o presupoziţie tacită, neexplicită: aceea că toţi oamenii au în ei dorinţa, disponibilitatea de a se schimba în bine, de a-și asuma o morală a compasiunii și a grijii faţă de semeni.

El spune că, în procesul de educaţie, de la grădiniţă la universitate, e necesar să îi facem pe copii și pe tineri conștienţi că posedă acele „valori interioare” – în speţă, compasiunea. Dar, dacă este necesar acest lucru, este oare și suficient?

În interviul acordat Ariannei Huffington, Dalai Lama respinge explicit ideea că aceste valori ar fi de origine divină. Nu e însă prea clar din ce motiv o face. Pare a fi unul pragmatic, din moment ce îi explică jurnalistei că, dacă le spui oamenilor că prin compasiune și alte „valori interioare” își vor îmbunătăţi sănătatea, atunci ei vor fi receptivi la ideea de a se schimba sub aspect etic. Dar vor fi oare disponibili la schimbare? Vor fi convinși să o facă?

Romeo, un tânăr bucureștean, este trecut de 30 de ani și se droghează de la 15 ani. Nu a realizat nimic în viaţă, nu lucrează, e întreţinut de familie, refuză sistematic și violent programele de dezintoxicare, iar în închisoare a continuat să-și procure droguri. Nu a acumulat decât o serie de boli, printre care și sifilis. Cu toate acestea, susţine că „drogul e viaţa lui”.

Există atâtea situaţii care contrazic optimismul liderului budist în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor de sănătate fizică sau psihică prin acceptarea grijii și compasiunii! E suficient să ne gândim la atâţia indivizi care au fost educaţi în spiritul compasiunii, al grijii faţă de semeni și de sine, și care totuși s-au manifestat în discordanţă cu educaţia bună primită; de la criminali și infractori până la fumători, alcoolici, suferinzi de varii afecţiuni fizice și sufletești – aceștia știu ce e bine pentru ei și pentru semeni, dar nu acţionează conform normelor morale benefice.

Prin urmare, nu poate fi lăsată deoparte influenţa, în comportamentul și în stilul de viaţă al oamenilor, a celorlalte convingeri și deprinderi. Despre acestea tocmai știinţele socio-umaniste ne arată că sunt inevitabil înrădăcinate în moștenirea cultural-educaţională a fiecăruia, în mediul său social, în situaţia economică, în imaginea de sine, în zestrea biologică, în viziunea generală despre lume și viaţă etc. Toate acestea condiţionează comportamentul moral al unui om.

Presupoziţia conexiunii unilaterale valori – norme

Orice morală propune un răspuns la întrebarea: „Cum ar trebui să trăim?”[6]. Ea presupune valori și norme (reguli) larg acceptate într-un grup, într-o comunitate. Valorile sunt expresia aspiraţiilor, dorinţelor, idealurilor comunităţii respective și reprezintă ceea ce ea preţuiește și urmărește. Normele sunt create pentru a servi la promovarea valorilor, iar prin ele se urmărește împlinirea aspiraţiilor.

De pildă, aspiraţia spre un trai tihnit, îndestulat și lung se poate exprima prin valori precum: fericire, pace interioară, solidaritate, toleranţă, sănătate, bunăstare etc. Normele ce decurg din aceste valori pot fi: să te comporţi pașnic și înţelegător faţă de semeni; să-i ajuţi; să nu faci excese în alimentaţie sau activitate; să te odihnești și să te recreezi suficient; să muncești cinstit ca să-ţi procuri tot ce-ţi trebuie; să oferi și altora din surplusul tău etc.

Numai că normele nu decurg unilateral din valori, iar valorile nu iau întotdeauna aceeași formă din aceleași aspiraţii ale oamenilor și în niciun caz nu se întâmplă la fel cu orice om, de oriunde și de oricând. Prin „democraţie”, Ceaușescu înţelegea ceva, revoluţionarii din 1989 înţelegeau altceva, iar George W. Bush, altceva; totuși, în numele acestei valori au acţionat cu toţii.

În cazul ales de noi, aspiraţia traiului tihnit, îndestulat și lung poate lua și expresia valorilor de: pace politică și militară, bogăţie, faimă, putere, respect, abundenţă de produse și servicii, concurenţă, individualism, elitism, progres, libertate, neatârnare, muncă etc. Dar normele aferente pot duce la acţiuni ca: extinderea spaţiului vital pentru propășirea naţiei prin cuceriri; extinderea pieţelor de desfacere a produselor prin concurenţă neloială; limitarea la cadrul familiei a solidarităţii și ajutorării; promovarea ierarhiilor sociale și a competiţiei pentru a le escalada; acumularea prin orice mijloace a cât mai multor resurse necesare traiului; scindarea socială în tabere inamice și lupta între acestea; întreţinerea păcii politice prin eliminarea inamicilor; excese în plăceri și mijloace de divertisment; tratarea costisitoarea a sănătăţii distruse prin excese; exploatarea muncii la baza ierarhiei sociale etc.

Se poate observa și că nu toate normele pot fi bune, benefice, bine intenţionate, iar valorile pot să sune la fel, dar să aibă conţinuturi diferite pentru oameni diferiţi și să ducă la acţiuni diferite. De pildă filmul Amour, din 2012, al regizorului și scenaristului Michael Haneke, ne propune o accepţiune a iubirii și a compasiunii cu care cei mai mulţi nu sunt de acord: un vârstnic decide să-și sufoce soţia bolnavă la pat, pentru a o cruţa de agonie, tocmai din iubire și compasiune. Însă un individ care are o morală proviaţă va preţui viaţa celei de lângă el și va considera că a i-o lua presupune ca el să comită o crimă; în plus, va evita să decidă în locul celei în cauză, oricât de empatic s-ar considera. De asemenea, un creștin care își bazează morala pe religia sa va preţui viaţa ca pe o valoare dată în dar de Creator și nu va considera că are dreptul să o ia; el va înţelege prin iubire și compasiune altceva, anume să-și îngrijească soţia până la final. Similar va raţiona și un practicant al cultului islamic sau al celui mozaic, pentru că au aceeași opinie despre sursa vieţii și, ca atare, îi acordă un plus de valoare.

Presupoziţia globalizării educaţiei morale?

Dacă este să mergem mai departe pe firul demersului de a căuta o morală general valabilă, am ajunge la presupoziţia că ea ar putea fi aplicată tuturor numai într-un regim totalitar. Altfel, chiar presupunând că această morală a fost bine articulată, diversitatea planetei noastre ar fi ireductibilă la ea. Asimilarea de bunăvoie a acestei morale ar fi imposibilă.

Există în istorie lecţii ale regimurilor totalitare care au impus o morală a ideologiei unice, triumfătoare, a „omului nou”. Ţara noastră a experimentat-o în anii comunismului (sau socialismului), dar acea morală „proletară” a fost departe de a fi exemplară și a acţionat împotriva valorilor proclamate: dreptate, echitate, cinste, libertate, democraţie, bunăstare, solidaritate etc.

Normele nu decurg unilateral din valori, iar valorile nu iau întotdeauna aceeași formă din aceleași aspiraţii ale oamenilor și în niciun caz nu se întâmplă la fel cu orice om, de oriunde și de oricând.

Pe de altă parte, tocmai fundamentarea moralei căutate de Dalai Lama pe iubire, compasiune, răbdare, toleranţă și iertare – valorile invocate de acesta – ar face imposibilă implementarea ei cu forţa, într-un regim unic globalizat. Dacă globalizarea va ajunge la impunerea măsurilor economice și politice unice, a monedei unice, a cetăţeniei unice, e intuitiv că ea va întâmpina totuși rezistenţă la nivelul conștiinţei și al firii omenești. Fiecare om e unic în felul în care asimilează elementele culturii în care se formează, inclusiv educaţia morală. Dar deciziile sale revin conștiinţei lui, în condiţii de libertate.

Prin natura ei, morala laică oferă un etalon de comportament generat de o comunitate, într-o perioadă anume; e un nivel superior de ordonare a convieţuirii oamenilor, după valori și norme stabilite și acceptate de membrii comunităţii. Așadar toate acestea nu pot fi impuse din afară decât cu forţa.

Problema viabilă ce se pune în legătură cu demersul lui Dalai Lama e aceea de a-i cerceta eficienţa practică. De a încerca să evaluăm cât se pot schimba în bine comportamentele oamenilor din diverse comunităţi prin propunerea ca variantă a acestei noi morale, odată articulată ca atare. Consider însă că ea poate fi cercetată doar comparativ, luându-se în calcul diversitatea ireductibilă a comunităţilor existente; doar ca variantă alături de alte morale existente[7], unele mai noi, altele seculare sau milenare, unele laice, dar cele mai multe cu întemeiere religioasă.

Această problemă o vom aborda într-un articol viitor.