„Campaniile“ de evanghelizare în masă au devenit un fenomen obișnuit în cultura religioasă contemporană. Însă cum a început și care sunt efectele sale pe termen lung puţini se întreabă.
Prin anul 1825, în Evans Mills – un orășel american de la graniţa cu Canada – a sosit un nou predicator. Cu mai puţin de 500 locuitori, orașul nu avea o biserică, ci doar clădirea de piatră a școlii, unde congregaţionaliștii și baptiștii se adunau la un loc. Aici predica Charles Grandison Finney.
Finney remarcase fără efort comportamentul deplorabil al locuitorilor: străzile răsunau de certuri, înjurături și blesteme. Într-o ocazie, Finney și-a încheiat predica avertizându-i că va pleca dacă nu sunt dispuși să arate public că Îl acceptă sau Îl resping pe Christos. Când le a cerut să se ridice în picioare, ca semn al acceptării lui Christos, sau să stea jos, ca semn al respingerii Lui, oamenii au rămas muţi de uimire. Niciun predicator nu le ceruse vreodată așa ceva. S-au ridicat mânioși și au părăsit sala. Așa a început povestea celui care avea să fie numit „părintele redeșteptării moderne“, influenţând major evanghelismul în masă de mai târziu.
De la avocatură la „districtul incendiat“
Finney s-a convertit în biroul său de avocat, citind Biblia pentru a înţelege textele inserate în cărţile de drept și citate frecvent de juriștii mai vârstnici. Dedicându-se predicării, el a realizat că, oricât de logice și convingătoare erau, argumentele sale nu puteau să miște voinţa încăpăţânată a celor neconvertiţi. Așa că a început să se roage stăruitor lui Dumnezeu și să se adreseze laturii emoţionale a oamenilor. Convertirile s-au înmulţit și focul redeșteptării s-a întins în toată partea de nord a statului New York, care a ajuns să fie denumită „districtul incendiat“. Spiritul de redeșteptare a cuprins și alte state, rămânând în istorie sub numele de A Doua Mare Trezire americană.
A Doua Mare Trezire
Această mișcare a avut un impact major asupra istoriei religioase americane, înglobând milioane de oameni, conducând la creșterea numerică a confesiunilor existente și la apariţia altora noi, prin proclamarea mesajului despre a doua venire a lui Iisus Christos. Cel mai răsunător exemplu este mișcarea adventă, începută în anii 1830, care a dus la apariţia adventiștilor de ziua a șaptea. În același timp, ea a avut un impact major asupra societăţii americane prin reformele pe care le-a determinat în domeniile temperanţei, drepturilor femeii și aboliţionismului. Prin teologia și influenţa lui Charles Finney și a altor lideri, bisericile locale au devenit conștiente de rolul lor în societate, străduindu-se să înnobileze lumea prin mesajul salvării, prin schimbările aduse legilor și prin crearea de instituţii noi.
Metodele lui Finney
Abordarea evanghelistică a lui Finney era profund înrădăcinată în teologia sa. El susţinea că omul are o natură total decăzută și că este salvat prin har, doar prin credinţă. Faptele le considera o dovadă a credinţei. În același timp, era un perfecţionist, afirmând că omul are voinţă liberă, pe care și-o poate folosi în bine sau în rău. Așa se explică influenţa majoră pe care a avut-o în schimbările sociale și politice din America secolului al XIX-lea. A susţinut drepturile femeilor și a militat pentru abolirea sclaviei, îndemnându-și convertiţii să susţină această cauză prin vot și prin implicarea în lupta politică.
Lucrul pentru care a fost cel mai mult admirat și criticat, deopotrivă, a fost pragmatismul cu care a abordat predicarea evanghelistică: „Probabil elementul care a dăinuit cel mai mult și cu care Finney a contribuit în mod involuntar la creștinismul contemporan a fost pragmatismul.“[1] De exemplu, de la metodiși a preluat „banca pocăinţei“[2] și „adunările de tabără“.[3] Mai târziu, a început să-i cheme pe oameni să îngenuncheze în faţa platformei pentru a-L primi pe Christos. În predicare, Finney folosea stilul improvizat, obișnuind să dezaprobe și să critice în public persoanele. Prin talentul său muzical, cu statura sa impozantă (avea 1,90 metri), ochii sfredelitori și abilităţi înnăscute de lider, el trezea în ascultătorii săi dorinţa de a deveni creștini adevăraţi, fiind considerat „cel mai influent reformator liturgic din istoria americană“.[4]
Ecouri în protestantismul contemporan
Pragmatismul lui Charles Finney a fost popularizat și diseminat în mentalitatea protestantă prin cartea sa, Lectures on Revival (1835). Promotorii trezirilor moderne au împrumutat metodele sale și le-au ridicat la rang de norme, după cum se poate observa la aproape orice nivel al predicării – de la predicatorii parohiali la evangheliștii de masă contemporani. Chemarea oamenilor în faţă pentru „rugăciune specială“, ridicarea în picioare sau a mâinii drepte ca semn al „predării“, completarea foilor de decizie – toate pe fondul intonării unor imnuri speciale de către cor sau soliști – au atras criticile opozanţilor, pe motiv că sunt o formă de manipulare psihologică.
Astfel, ideea protestantă că orice învăţătură trebuie verificată cu Biblia înainte de a fi acceptată era contrazisă de practică, unde se acceptă aproape orice, câtă vreme rezultatul este „câștigarea sufletelor“. Însă, un „efect secundar“ și mai important a fost instaurarea spiritului individualist în creștinismul protestant („mântuirea este personală“), în dauna zidirii reciproce a „laicilor“ și a implicării lor în vestirea Evangheliei. Acest efect dăunător a fost adus asupra protestantismului chiar de predicatorii săi, care, în dorinţa lor de a avea succesul lui Finney, au devenit atracţia dominantă a bisericii, transformată, la rândul ei, într-un loc de întrunire a individualităţilor. Pericolul fusese intuit de unul dintre cei mai renumiţi predicatori ai redeșteptării din timpul Primei Mari Treziri, John Wesley: „Creștinismul este, în esenţă, o religie socială… A-l transforma într-o religie a solitarilor, înseamnă să-l distrugi.“[5] La un asemenea lucru, Finney nu s-a gândit.