Poveștile despre zei și actele lor de răzbunare s-au impregnat în ţesătura lumii antice, dar a venit apoi o cultură care a schimbat radical această naraţiune, dezvăluind o cale mai bună de a relaţiona cu divinitatea.
Din timpuri străvechi circula legenda despre o divinitate care a acţionat atipic în comparaţie cu majoritatea zeilor din mitologia antică, dar, la un moment dat, și aceasta a reacţionat, cel puţin aparent, la fel ca toţi ceilalţi.
În timp ce zeii erau descriși ca amuzanţi, luptându-se între ei, luând doar ocazional seama la ceea ce se întâmpla în lumea oamenilor sau acordându-le atenţie acestora doar când li se ofereau suficiente sacrificii, acest zeu puternic și-a arătat interesul faţă de un anumit trib. El a văzut că acest trib a fost înrobit de un regat puternic și a decis să se implice în salvarea lui. A vorbit cu unul dintre acești oameni asupriţi și l-a transformat într-un lider, eliberând prin el întreg neamul acela de oameni.
După ce au reușit să plece din ţara unde erau robi, oamenii acestui trib și-au început călătoria spre un tărâm necunoscut, primind promisiunea că vor deveni o naţiune. Doar că, nu la multă vreme după ce au scăpat de sclavie, au ales să se închine unui alt zeu. Au organizat un festival religios pentru a sărbători această schimbare, iar El S-a mâniat – așa cum ar fi făcut oricare alt zeu al lumii antice – pentru că a fost dat la o parte. Totuși, în cele din urmă, modul în care a acţionat a fost diferit de modul în care se manifestau zeii, astfel încât a venit în ajutorul celor care Îl părăsiseră.
Liderul tribului a fost anunţat că Dumnezeul lor era atât de mânios, încât avea de gând să distrugă tot poporul, dar că el și familia lui vor fi cruţaţi. Acești supravieţuitori aveau să formeze un nou popor, unul care avea să se bucure de favoarea Lui.
Un Dumnezeu diferit, un final diferit
Oricine cunoaște chiar și numai în mod superficial mitologia antică se gândește probabil că acesta este finalul poveștii. Pentru că, în toate poveștile mitologice, odată ce mânia zeilor este provocată, pedeapsa este rapidă și aspră – direct proporţională cu ofensa adusă zeilor. Așa sunt majoritatea zeilor antici: irascibili, conflictuali, răzbunători.
Cei care au citit Biblia au recunoscut probabil deja versiunea simplificată a istoriei poporului Israel – eliberarea din robia Egiptului și necredincioșia faţă de Dumnezeul eliberator. În loc să rămână credincioși Celui pe care au promis că Îl vor urma, israeliţii au făcut un viţel de aur și au început să i se închine.
Cartea Exodul consemnează detaliile acestei istorii incredibile: „Domnul a zis lui Moise: «Văd că poporul acesta este un popor încăpăţânat. Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor şi-i voi mistui, dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare»” (Exodul 32:9-10).
Istoria aceasta are un final surprinzător. În loc să accepte onoarea pe care Dumnezeu i-o făcea, Moise a încercat să-L facă pe Dumnezeu să Se răzgândească.
Dacă ar fi respectat modelul miturilor și legendelor, acesta ar fi fost sfârșitul poporului Israel, locul său fiind luat de un alt popor, format din urmașii lui Moise. Dar istoria aceasta are un final surprinzător. În loc să accepte onoarea pe care Dumnezeu i-o făcea, Moise a încercat să-L facă pe Dumnezeu să Se răzgândească. El a pledat înaintea Lui, amintindu-I că El a ales poporul Israel și a făcut lucruri cu adevărat incredibile pentru a-l elibera din sclavie, îndeplinind astfel promisiunile făcute cu secole în urmă strămoșilor săi – Avraam, Isaac și Iacov.
Ca rezultat al acestei pledoarii, „Domnul S-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului Său” (Exodul 32:14).
Dar acesta nu este încă sfârșitul poveștii. A doua zi, Dumnezeu pare la fel de mânios. Este nevoie ca Moise să își prezinte din nou argumentele, mărturisind totodată marele păcat pe care poporul îl făcuse împotriva lui Dumnezeu. De asemenea, el face o contraofertă la cea avansată de Dumnezeul care vrea să o ia de la capăt, dar cu Moise și familia lui: „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!” (Exodul 32:32).
Sensurile unei istorii străvechi
Există diferite moduri în care această poveste ne poate învăţa despre relaţia dintre Dumnezeul Bibliei și oameni.
Prima cheie în care putem citi această istorie este aceea a testului la care a fost supus Moise în calitate de conducător al poporului. Chiar dacă fusese eliberat din Egipt doar de câteva luni, poporul începuse deja să se plângă de Moise, de prestaţia lui de lider, precum și de condiţiile dificile în care se desfășura călătoria. Moise n-a fost tentat, deși avea suficiente motive, de perspectiva de a fi eliberat de responsabilitatea uriașă de a conduce un popor spre hotarele ţării promise (chiar dacă aceasta ar fi însemnat ca familia să fie obiectul purtării de grijă și al binecuvântărilor lui Dumnezeu).
O a doua cheie de interpretare poate fi aceea că Biblia ne oferă un exemplu în care o fiinţă umană intră într-o dispută cu Creatorul ei, aducând argumente puternice legate de modul în care Dumnezeu ar trebui să acţioneze în anumite circumstanţe, iar El ascultă și Își schimbă planul de acţiune. În pledoaria lui, Moise Îi spune lui Dumnezeu că, dacă Și-ar nimici poporul, această explozie de mânie L-ar arăta într-o lumină nepotrivită popoarelor din jur. Până la urmă, Moise face un apel ca Dumnezeu să acţioneze altfel decât zeii creionaţi de mitologie, manifestându-Se în armonie cu natura Sa divină.
„Rămășiţa” care reflectă caracterul lui Dumnezeu
Oricare ar fi cheia în care citim această naraţiune străveche, ea ne poate ajuta să reflectăm asupra unei idei care apare în ultima carte a Bibliei. În mijlocul tulburărilor, conflictelor, simbolurilor, fiarelor, judecăţii și speranţei din cartea Apocalipsa, există o descriere a unui grup de oameni – supravieţuitorii care rămân credincioși în mijlocul judecăţilor lui Dumnezeu și al ameninţărilor puterilor rele (Apocalipsa 12:17; 14:12). Apocalipsa îi numește „rămășiţă” pe cei care caută să trăiască după poruncile lui Dumnezeu și rămân credincioși lui Iisus, în ciuda împrejurărilor și a încercărilor pe care le îndură.
Relatarea despre pledoaria puternică a lui Moise, care îndrăznește să susţină o cauză în care crede, ne poate ajuta să înţelegem rolul acestor supravieţuitori. Ei caută să trăiască în umilinţă, fără să se considere mai importanţi decât alţii, mai ales dacă un statut special vine la pachet cu un cost ridicat sau o pierdere pentru ceilalţi.
Apocalipsa îi numește „rămășiţă” pe cei care rămân credincioși lui Iisus, în ciuda împrejurărilor și a încercărilor pe care le îndură.
Într-o lume în care caracterul lui Dumnezeu este adesea pus sub semnul întrebării, ei caută să Îl înfăţișeze pe Dumnezeu bun și iubitor, căutând modalităţi prin care să disemineze speranţa și printre cei din afara familiei sau grupului lor.
Să fii parte din rămășiţă poate fi o misiune descurajantă, iar Biblia nu ne ascunde acest lucru. Pe de o parte, înseamnă să te numeri printre supravieţuitori, într-o lume care promovează interesul propriu și autoconservarea și care se așteaptă la ce poate fi mai rău – de la dumnezeii ei și de la semeni. Dar, de asemenea, înseamnă să te concentrezi pe bunătatea lui Dumnezeu și să cauţi să trăiești și să răspândești lumina și dragostea Lui.
Nathan Brown este editor de carte pentru Signs Publishing, în Warburton, Australia. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul ST Network.