Religie

Lipsa conflictului nu reprezintă neapărat un semn de maturitate spirituală, așa cum sunt tentaţi să creadă unii creștini. Modul în care gestionăm conflictele spune însă multe despre felul în care înţelegem rolul harului, iertării și reconcilierii într-o lume a păcatului.

„De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28).

Aproape tot românul știe Rugăciunea Domnească, rugăciunea lui Iisus, învăţat de bunica sau de vreun părinte. Dar puţini știu că aceasta vine ca răspuns la rugămintea ucenicilor adresată lui Iisus de a-i învăţa să se roage.

Pentru claritatea și eficienţa argumentării, vom restrânge definiţia schimbării la acele transformări care afectează obiceiurile de viaţă și de muncă. Obiceiurile stau cel mai des în calea reușitei și a performanţei.

„Este atât de tainic tărâmul lacrimilor!” – Antoine de Saint-Exupéry

Anecdotic, se spune că teama de a vorbi în public este cea mai puternică frică a omului, după frica de moarte. Toată lumea zâmbește la această ordine de priorităţi, însă nimeni nu contestă și nici nu prea discută despre frica plasată în fruntea clasamentului.

De-a lungul secolelor s-au creat tensiuni puternice, dar artificiale, între Evanghelia lui Pavel (clamată în special de Augustin și de mulţi protestanţi) și „legalismul” scriitorilor biblici Iacov, Petru, Iuda etc., cu care s-au apărat, de regulă, teologii catolici și ortodocși. Miza acestor tensiuni este autoritatea poruncilor lui Dumnezeu și, prin urmare, datoria sau obligativitatea ascultării...

În faimosul roman realist Jurnal din anul ciumei, Daniel Defoe îmbină factualul cu imaginarul descriind contextul social cu puţin timp înainte de marea molimă abătută în 1665 peste Londra. Printre reacţiile descrise, două se situează la graniţa dintre religie și conspiraţie.

Aproape orice situaţie poate deveni o lecţie pentru creșterea noastră spirituală, dacă o privim în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. În același mod putem înţelege și ideea biblică de a-L urma pe Iisus prin prisma relaţiilor de pe reţelele sociale de azi.

Când studiam opera lui Tudor Arghezi în liceu, am fost profund impresionat de finalul plin de îndrăzneală al poeziei „Cel ce gândește singur”, care încheie volumul Cântare omului (1955):n„E timpul, slugă veche și robul celui rău, /Tu, omule și frate, să-ţi fii stăpânul tău.” Cu mult înainte, în 1871, poetul britanic Algernon Charles Swinburne scrisese...

În 2008, mă aflam la Chișinău, unde facultatea la care sunt angajat dezvolta un program de comunicare și relaţii publice, denumit pretenţios „extensie universitară”.

Deși este mai ușor să simţi decât să recunoști acest lucru, orice creștin știe că rugăciunea zilnică poate deveni o experienţă aridă, bifată din obișnuinţă sau din simţul datoriei.

Mai mult decât o zi a obligaţiilor religioase, sabatul este o expresie a înţelepciunii și a iubirii lui Dumnezeu, care a dorit să-i ofere omului un ritm de viaţă în care relaţia cu El să fie centrală.

Observ adesea că, în faţa deciziilor care ne pot schimba traiectoria vieţii, zăbovim mai mult decât de obicei, suspendaţi între „ce este” și „ce ar putea fi”. Nu de puţine ori ezitarea vine la pachet cu nopţi nedormite, stres acumulat și o neliniște surdă.

Viaţa lui Rembrandt van Rijn a fost marcată de suferinţă și singurătate – și-a pierdut soţia, mai mulţi copii și a trecut prin faliment. În loc să devină cinic, a transformat durerea în compasiune artistică.

„Știinţa și religia sunt două dintre cele mai puternice forţe de pe Pământ și ar trebui să se reunească pentru a salva Creaţia.” (Harvard Wilson)

Oamenii și-L imaginează adesea pe Dumnezeu ca pe o forţă atotputernică a naturii, care pedepsește și se răzbună. Dar dacă această imagine despre El...

Potrivit modelului edenic de căsătorie, un bărbat și o femeie se „unesc” (evr. dabaq) unul cu celălalt într-o relaţie maritală permanentă (Geneza 2:24).

Tot mai prezent în discursul contemporan, termenul self-care desemnează preocuparea pentru nevoile și echilibrul personal. Sub deviza: „Iubește-te pe tine însuţi!”, această cultură a grijii personale pretinde că deschide drumul spre iubirea autentică a celorlalţi.

Într-o lume marcată de nedreptăţi și indiferenţă, exemplul lui Iisus Hristos definește iubirea aproapelui și rămâne reperul iubirii active, care se apleacă asupra celor marginalizaţi, restabilind demnitatea și valoarea fiecărei fiinţe.

Ni se întâmplă tuturor: simţim căldura unei cântări sau liniștea unei rugăciuni și avem impresia că dragostea lui Dumnezeu este acolo, vie și aproape. Dar dragostea adevărată nu se oprește la emoţie. Ea cere să se manifeste concret, modelând alegerile și acţiunile din viaţa de zi cu zi.