Religie

„Ni se tot spune că religia, indiferent de imperfecţiunile ei, măcar insuflă moralitate. Există dovezi concludente, de oriunde, că se întâmplă contrariul, de fapt, credinţa determinându-i pe oameni să fie mai răi, mai egoiști și, poate mai presus de toate, mai proști.” (Cristopher Hitchens)

Atunci când încercăm să-i înţelegem pe semenii noștri, să pricepem cum au gândit, de ce au luat anumite decizii, cu ce scop au acţionat într-un anumit fel, ne vine în minte un cunoscut îndemn din înţelepciunea populară: să te pui în locul lor.

Marea Reformă nu a fost o simplă schismă în interiorul creștinismului occidental, nu a fost doar o mișcare religioasă și politică, deși toate acestea sunt descrieri corecte, complementare. Reforma protestantă, cu spiritul și principiile ei specifice, a fost înainte de toate o întoarcere la adevăratele surse și valori ale creștinismului – o tentativă de restaurare.

Don Greenberg aștepta cu nerăbdare să se adreseze colegilor săi cu ocazia absolvirii Universităţii Binghamton. Cu sufletul la gură, aștepta programarea marelui moment când o veste rea l-a lăsat fără replică. Trebuia să ţină discursul într-o zi de sâmbătă.

Corrie ten Boom privea cum o cameră secretă era construită în peretele dormitorului ei, pe deplin conștientă de consecinţele pe care avea să le aibă planul ei de a ascunde evrei. Știa ce s-ar fi întâmplat dacă Gestapoul, poliţia secretă a regimului nazist, ar fi aflat de planurile ei. Dar nu s-a răzgândit, pentru că...

„De ce ești singură?” Chiar dacă am primit această întrebare de nenumărate ori, nu știu niciodată cum ar trebui să răspund.

Spre finalul trilogiei „Stăpânul inelelor” are loc o ultimă confruntare între Frodo și Smeagol. Smeagol încearcă să reintre în posesia „Nepreţuitului” și, fiindcă Frodo i se opune, Smeagol încearcă să îl sugrume. O scenă din această secvenţă îl arată pe Frodo șocat de faptul că Smeagol nu și-a ţinut promisiunea și, deși se afla la...

Se ştie că mulţi evrei, unii chiar contemporani cu Iisus, au pretins că sunt Mesia cel aşteptat. Dintre aceştia, doar Iisus din Nazaret este numele care a dăinuit de-a lungul timpului. În schimb, prea puţini dintre contemporanii Săi L-au recunoscut şi acceptat ca Mesia, iar această realitate dă naştere unei întrebări: de ce a fost...

Să redescopăr binecuvântarea care pulsează în lucrurile mici ale vieţii a fost una dintre provocările fiecărui anotimp pe care l-am traversat. Aceasta este concluzia la care ajung mereu, ori de câte ori îmi iau răgazul unui moment de bilanţ.

Să vorbești cu cel mic despre moarte poate fi un act de iubire. Nu îi poţi lua durerea cu o simplă discuţie, însă îi poţi oferi ceva în egală măsură important: adevărul îmbrăcat în blândeţe, siguranţa și liniștea pe care i le dă faptul că nu este singur în durerea lui și chiar speranţa care...

„Până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Același, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc.” (Isaia 46:4)

Mult mai cumplită decât persecuţiile, ideologiile şi păgânismul militant la un loc ar putea fi forţa ascunsă în spatele expresiei aparent inofensive: „Nu ai nevoie de Dumnezeu!”

În doliu, acceptarea și răzvrătirea se întrepătrund, iar înţelesul răsare din lacrimi, credinţă și speranţa că moartea nu are ultimul cuvânt.

Cel care dorește să fie lider în biserica lui poate găsi în cartea Faptele Apostolilor un set de calităţi spirituale definitorii pentru un lider religios. Aceste calităţi includ experienţa personală cu Iisus, o bună reputaţie, disponibilitatea de a fi un martor al învierii și de a se lăsa conduși de Duhul Sfânt.

Eram gata să sărim în mașina plină și să plecăm. Dar apoi am auzit vocea tatei: „Să ne rugăm”, așa că ne-am strâns într-un cerc, ţinându-ne de mâini. Tata s-a rugat pentru călătorie și s-a rugat chiar și pentru mașina cu care urma să plecăm. Apoi, în timp ce mașina ieșea de pe alee și...

Cu versete precum „nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua disciplinării o va dezlipi de el” (Proverbe 22:15), Scriptura este considerată normativă, de către părinţii care folosesc bătaia ca metodă disciplinară, și contrariantă, de către cei care consideră că pedeapsa fizică prejudiciază atât dezvoltarea copilului, cât și relaţia dintre părinţi și copii.

Pe soclul istoriei și cu flacăra libertăţii în mână. Aşa fost cartea lui Daniel, de la apariţia ei, cu peste 2500 de ani în urmă, şi aşa a rămas până astăzi. Ea este o introducere divin-inspirată la cartea Apocalipsei şi, împreună, reprezintă extinderea Evangheliei dincolo de generaţia apostolică, până la întoarcerea Domnului Christos. Apocaliptica biblică...

Atunci când am devenit adventist de ziua a șaptea, cu ani în urmă, cea mai puternică motivaţie pentru această schimbare a fost iminenţa revenirii lui Iisus. Îmi amintesc încă primele predici pe care le-am auzit despre acest subiect. Diagramele profetice, expunerile despre parusie mi-au înlăturat orice îndoială că viaţa mea tânără ar mai fi avut...

„Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Am auzit un creștin avertizându-și la un moment dat comunitatea: „Dumnezeu are numai copii, nu are și nepoţi!” În contextul postmodern de relativizare a valorilor și a adevărurilor, au apărut și apar în continuare forme religioase diverse, stranii, sincretice, iar aceasta se petrece, în mare măsură, în sânul creștinismului.

Credinţa e ceva abstract, un amestec de gânduri și sentimente. Iar, pentru unii, pare să fie mai mult sentiment decât gând. Această abordare este din ce în ce mai reprezentativă pentru evanghelicii americani, spune istoricul Todd M. Brenneman, deși la consecinţele ei se gândesc prea puţini.