Miza identificării destinatarului rugăciunii este extrem de importantă și poate fi simplu indicată prin întrebarea: Ne putem aștepta ca rugăciunile să fie ascultate indiferent cui le adresăm?
Ceea ce precedă și face posibilă comunicarea om-Dumnezeu este iniţiativa Lui de a Se comunica pe Sine prin acţiuni și cuvinte la nivelul istorico-temporal al cunoașterii umane, prin categorii de gândire, logică și expresie specifice omului.[1] În acest caz, putem spune că Dumnezeu Se descoperă pe Sine, iar omul este… la receptor și urmează să reacţioneze. Astfel, rugăciunea devine un răspuns, iar rolurile emiţător-receptor se inversează.
Dar, dacă petentul este omul, cine este la capătul celălalt al firului?
Ne-am aștepta ca omul să comunice cu Cel care a iniţiat și făcut posibil dialogul. Să analizăm succint cui s-au adresat prin rugăciune personajele din Biblie.
La capătul firului – omul & Dumnezeu
De la Adam și până în perioada patriarhilor, comunicarea nu era exclusiv unidirecţională, ci avea adesea calitatea unui dialog cu Dumnezeu (ex. Avraam), ca valenţă a unei prietenii sau a unei umblări cu El (vezi Enoh, Noe)[2]. Uneori, exprimarea frământărilor, a cererilor sau a întrebărilor se realiza în mod nemijlocit către Dumnezeu – de exemplu, în teofania de la Mamre (Geneza 18), unde, deși în dialogul cu Avraam Dumnezeu Se prezintă ca om, Biblia ne spune că era Însuși Yahweh (v. 22).
În perioada teocratică a Vechiului Testament – de la Moise la judecători –, rugăciunea a luat mai des forma de mărturisire (Leviticul 5:5; Numeri 5:7) și cerere de iertare înaintea lui Dumnezeu, la îndemnul preotului (Ezra 10:10-11), urmată de jertfa pentru păcat[3]. Mărturisirea se făcea Domnului, singurul care poate ierta ceea ce s-a făcut împotriva Lui (Numeri 21:7), precum și păgubitului, împreună cu o plată compensatoare (Numeri 5:7). Este adevărat că, la aducerea jertfei la tabernacul de către păcătos, acesta trebuia să-l informeze pe preot despre tipul de jertfă pentru care venise, însă gestul punerii mâinilor asupra jertfei arată că natura păcatului mărturisit rămânea între petent și Dumnezeu.[4]
Profeţii Vechiului Testament au dialogat cu Dumnezeu – rugăciunea lor s-a adresat în exclusivitate Lui (Ieremia 11:20; Daniel 9:3-4).
În perioada regatului lui Israel și cea a exilului, rugăciunea a luat uneori forma psalmilor de laudă[5] sau de cerere[6] adresate lui Dumnezeu – astfel mărturisirea și lauda au devenit parte din închinare, din dialogul direct cu Dumnezeu[7].
În Noul Testament, Însuși Iisus le cere ascultătorilor ca rugăciunile să-I fie adresate Tatălui (Matei 6:7-9; 7:11), în Numele Fiului[8], prin mijlocirea Duhului (Romani 8:26-27); la fel i se cere și bisericii primare[9], la fel fac și apostolii[10]; apostolul Pavel însuși se roagă lui Dumnezeu pentru rezolvarea problemelor sale (2 Corinteni 12:8-9); Dumnezeu[11] este indicat în mod repetat ca fiind Cel la care să se apeleze pentru înţelepciune (Iacov 1:5-8) și pentru orice alt lucru (Efeseni 6:18; Filipeni 4:6), întrucât deţine atributele necesare pentru a îndeplini ceea ce pentru om nu este posibil (Efeseni 3:20-21).
Unele rugăciuni din Noul Testament au fost direcţionate către Fiul (Fapte 7:59-60)[12], Numele lui Hristos Iisus putând fi chemat[13] și cinstit (Ioan 5:22-23), lucru de înţeles în contextul în care Fiul pretinde identitatea de natură și scop cu Tatăl (Ioan 14:9)[14]; El este prezentat ca Unul care are puterea de a ierta păcatul în urma mărturisirii (1 Ioan 1:7-9).
Număr nealocat – sau când te trezești vorbind singur
Nevoia stringentă a omului de a primi un răspuns clar sau o îndrumare și-a căutat împlinirea și în alte maniere decât cele prevăzute în mod expres de Dumnezeu. Una dintre aceste variante, întâlnită cel mai des în timpurile biblice, a fost apelarea la idoli, sau falși dumnezei, pentru protecţie sau îndrumare, lucru dezaprobat de Dumnezeu.[15]
Au existat trei categorii mari de asemenea apeluri neavenite: 1) înaintea unei pietre împodobite cu chipuri (Leviticul 26:1); 2) în faţa unui stâlp dedicat soarelui (Leviticul 26:30); 3) faţă de idoli de piatră sau icoane turnate (Numeri 33:52); 4) înaintea înfăţișării vreunui om (Deuteronomul 4:16).
Logica dezaprobării direcţionării închinării și rugăciunii către ceva creat în locul Creatorului este că un asemenea act nu doar Îl înjosește pe Dumnezeu (Isaia 42:8) (Creatorul fiind superior creaţiei și distinct de aceasta,[16] unic[17]), dar este și un demers inutil[18], materiei inanimate fiindu-i imposibil să reacţioneze la rugăciune și cereri[19].
Contează la cine apelezi? – când altcineva intră pe fir
Fascinaţia explorării voinţei divine a făcut ca omul să apeleze uneori și la surse animate, pe lângă cele inanimate. Dumnezeu consideră inadecvat ca omul să consulte surse alternative: 1) ghicitori, cititori în stele, vestitori ai viitorului, vrăjitori, descântători[20]; 2) morţi sau duhuri[21], cazuri în care întrebarea profetului Isaia devine retorică: „Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul Său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii?” (Isaia 8:19).
Episodul cu împăratul Saul căruia Dumnezeu nu-i răspunde pe căi legitime de descoperire (vise, Urim, profeţi – 1 Samuel 28:6, 15) și care apelează la un mediu spiritist este relevant. Dacă Dumnezeu se depărtase de la el (v. 15-16) și nu-i mai răspundea (v. 6), iar dacă morţii, inclusiv patriarhii[22] sau prorocii[23], sunt într-o stare de inconștienţă[24], este pertinent să ne întrebăm cu cine a dialogat totuși Saul. Răspunsul ne duce într-o zonă pe care orice creștin dorește să o evite.
Biblia indică și încercări de abordare a fiinţelor angelice[25] pentru rugăciune sau pentru închinare[26] sau a omului ca destinatar al rugăciunii[27]. Acestea nu pot fi altfel decât inadecvate.
Lupta pentru exclusivitate – metafora „geloziei”
Pentru a ilustra dorinţa divină de exclusivitate în comunicarea cu omul, Biblia utilizează metafora „geloziei.[28] Acest limbajul antropomorfic[29] încearcă să obișnuiască mintea umană cu ideea exclusivităţii indicate în Biblie – omul se roagă doar la Dumnezeu[30]. În același scop, Biblia folosește și analogia exclusivităţii dorite de om în căsătorie[31], a loialităţii reciproce, în care dragostea este motivaţia ultimă.
Astfel, acest caracter exclusiv al destinatarului la care trebuie să apeleze omul devine factor ordonator al economiei rugăciunii: dacă Dumnezeu este unicul și nu doar primul într-un panteon al zeilor și dacă în afară de Sine pretinde că nu este niciun Mântuitor[32], de aici și caracterul exclusiv, și nu prioritar al apelării la El.