Domnule Hansen, cu mai bine de 20 de ani în urmă am citit un articol pe care l-aţi scris, intitulat „Harul la zece mii de metri”. Acel articol m-a frapat și mă bucur că, după atâţia ani, ajung să vă cunosc personal și să vă întreb în detaliu despre modul în care viaţa dumneavoastră a fost influenţată de acel moment pivotal.
Să vă ofer un pic de context. Am crescut în California și am frecventat Universitatea Loma Linda, după care am urmat dreptul. M-am întors în Loma Linda și am lucrat ca avocat și consultant juridic principal al universităţii. După ce am ajuns jurist, m-am îndepărtat puţin de biserică. Problema n-a fost Dumnezeu, ci faptul că, fiind prins în activitatea juridică pentru biserică, am pierdut rostul principal al celei din urmă.
La un moment dat, a trebuit să merg la sediul central al bisericii, aproape de Washington D.C., în chestiuni profesionale. Aveam cu mine o carte despre care aveam impresia că se ocupă cu organizarea timpului. M-am apucat s-o citesc în avion. Era o carte creștină, iar autorul îl prezenta pe regele Saul, primul rege din Israel, chipeș și promiţător, dar care, fiind instabil spiritual, a început să decadă rapid. Necazurile l-au dărâmat de tot. Prin contrast, cartea îl prezenta și pe Ioan Botezătorul care, deși provenea dintr-o familie umilă, a devenit profetul care I-a deschis drumul lui Iisus Hristos pentru lucrarea Sa pe pământ. Când au venit necazurile, Ioan a rămas neclintit până la capăt. Cartea mă invita la o viaţă calmă, în care să fiu pregătit, indiferent de circumstanţe, să rămân lângă Dumnezeu. Mesajul acesta m-a atins. Am mers la hotel, am mai citit puţin, dimineaţa am citit din nou și m-am gândit că ar fi bine să mă rog. Ajunsesem să mă rog doar când aveam o nevoie, ca să reușesc la un test sau ca să câștig vreun caz. Mi-a venit foarte greu să mă rog. M-am uitat la tavan și am spus: „Doamne, vreau să-Ţi vorbesc, dar nu știu cum.” În dimineaţa următoare, am încercat din nou. Simţeam o frustrare, nu puteam vorbi cu Dumnezeu.
La întoarcere, am luat avionul de la Baltimore la Chicago și, de acolo, înapoi în California. Am continuat să citesc din carte. Când am plecat din Chicago, era ora 1 după-amiază, într-o joi. Avionul era încă la sol și am citit capitolul „Pentru ce ne rugăm”. Autorul vorbea despre mulţumire de sine, plictiseală spirituală, formalism, și problemele care decurg de aici. În timp ce citeam, Dumnezeu mi-a pus în minte din senin un gând foarte clar: „Ești condamnat pentru păcat.” M-a uluit. Am întrebat: „Care este păcatul meu, Doamne?” „Mândria și agenda încărcată. Activităţile din viaţa ta Mă dau la o parte. Ele sufocă relaţia ta cu Mine și distrug și relaţia ta cu familia.” Eram căsătorit și aveam un băiat mic. Apoi gândul a continuat: „Crezi că nu pot să Mă ocup de toate problemele tale? Ai încredere în Mine!” Asta a fost tot. N-am făcut nimic altceva decât să privesc pe fereastră până în California. La câteva luni după aceea, încă mă simţeam de parcă ceva ar fi explodat în mine.
Cum a fost când aţi sosit acasă?
Când am ajuns acasă, soţia mi-a spus că trebuie să mergem să-l luăm pe fiul nostru de la creșă. Însă eu i-am zis că trebuie să stau de vorbă cu ea. „E totul bine?”, m-a întrebat. „Păi, și da, și nu”, i-am zis. Ne-am dus în casă și i-am povestit experienţa mea din avion. I-am mărturisit convingerea mea că mi-am irosit viaţa și am irosit darurile lui Dumnezeu. Obișnuiam să vin acasă seara târziu, să luăm masa, să-l ducem pe Andrew la culcare, iar eu să mă duc în birou și să lucrez până după miezul nopţii. Mă trezeam devreme, ca să dau telefoane. Nu toată lumea lucra în același ritm, dar eu simţeam nevoia să ies în evidenţă. Reușeam în tot ce realizam. Făceam parte din opt consilii de administraţie a diferite firme și organizaţii.
Soţia avea niște probleme serioase de sănătate pe atunci. Am recunoscut că fusesem egoist și tratasem cu prea puţină atenţie starea ei. Știam că o rănisem și i-am cerut iertare. Când am rugat-o să mă ierte, parcă mă durea tot corpul. I-am promis că lucrurile aveau să stea diferit începând cu ziua aceea. M-a privit lung multă vreme, apoi mi-a zis: „Chiar mă întrebam cum se va sfârși toată povestea asta.” Avuseserăm o căsnicie minunată care se transformase într-una obișnuită, redusă la rutină. M-a asigurat că e alături de mine și ne-am rugat împreună.
Care au fost urmările?
Chiar de a doua zi, am avut o sete extraordinară de a citi Biblia. Nu citeam versete de ici, de colo, ci pasaje întregi. Setea aceasta nu s-a stins de atunci. Ţineam Biblii peste tot, așa cum alcoolicii au sticle peste tot. Aveam Biblii în buzunare, în geamantan, în torpedou, prin mașină, peste tot. Îmi plăcea foarte mult să citesc din Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta a fost una dintre schimbările majore.
Vă amintiţi anul în care aţi trăit această transformare?
Sigur, anul 1989. Era 4 octombrie 1989, la ora 1 după-amiază.
Aţi menţionat deja una dintre consecinţe: Aţi devenit dependent de Biblie. Aveaţi un stil deosebit de a studia Biblia? Aţi spus că citeaţi pasaje întregi. Citeaţi mult, ca să prindeţi contextul?
Da. Citeam tot timpul din evanghelii, Matei, Marcu, Luca și Ioan. Luca este cartea mea preferată. Am încercat să le citesc unele după altele. După aceea, citeam și o altă carte biblică în paralel. Citeam ceea ce-mi plăcea. Foloseam și concordanţe. Am studiat aprofundat Noul Testament timp de doi ani. Îmi plăcea foarte mult. Crescusem învăţând foarte mult din Vechiul Testament și simţeam nevoia să cunosc și Noul Testament. Așadar, i-am citit pe Pavel, pe Iacov și pe Petru. Am avut de câștigat extrem de mult. Am studiat foarte serios. Citeam un pasaj sau un capitol, apoi luam concordanţa și îl citeam din nou, făceam însemnări și tot așa, până când înţelegeam.
Înainte de asta, mai scriseserăţi?
Da, scrisesem articole pe teme juridice. Orașul meu avea un ziar local în care eu publicam regulat. Scrisesem un articol care, oarecum, anunţa ce avea să trăiesc. Vorbeam în acel articol despre frustrarea spirituală de a fi un tată tânăr cu un fiu mic și încercarea de a-mi face timp pentru el și de a-mi reorganiza priorităţile. Articolul a trezit atenţia în rândul oamenilor de afaceri. A fost republicat de atâtea ori și în atâtea reviste, încât cred că a fost citit de aproape 500.000 de oameni. Purta titlul „Confesiunile unui tânăr avocat”. Eram în plin avânt și ceea ce descoperisem în viaţa mea nu era prea plăcut.
Orașul meu era unul înfloritor, unde locuiau multe persoane care făceau naveta la birou în Los Angeles. Firma de avocatură unde lucram primea adesea telefoane după weekenduri prelungite sau după sărbători precum Crăciunul și Anul Nou de la oameni care voiau să divorţeze. Aceştia petreceau foarte mult timp departe de familie, iar după sărbători, când stăteau mai mult împreună, își dădeau seama că adevărata lor familie era colectivul de la serviciu, iar copiii și soţul sau soţia erau niște străini.
M-am întrebat care era situaţia mea și gândul acesta a stârnit o frământare spirituală. Am înţeles clar că succesul material nu aduce fericire. Clienţii mei erau foarte nefericiţi, deși aveau foarte mult succes. Erau milionari, dar foarte nefericiţi. Încercau să rezolve problema cumpărând tot mai multe lucruri, schimbându-şi partenerele, având aventuri etc. Situaţia lor se înrăutăţea tot mai mult. M-am gândit că trebuie să existe o altă cale. Eu cunoșteam acea cale și era legată de credinţa în Iisus Hristos. Imnurile acelea pe care le învăţasem de la părinţi conţineau multă teologie. Le cântam aproape zilnic la pian, când veneam și când plecam de acasă. Ele păstraseră vie licărirea credinţei în inima mea. Cred că părinţii trebuie să acorde atenţie închinării în familie, rugăciunii, cântecelor, deoarece astfel plantează seminţe. Nu știm când aceste seminţe vor aduce roade. În viaţa mea, rodul a venit după niște zeci de ani și m-a adus înapoi acasă.
Uimitor! Aţi menţionat reacţiile primite în urma articolului din jurnalul de drept. Ne-aţi putea spune care au fost reacţiile la articolul publicat în revista bisericii?
Am primit reacţii din toată lumea, în special de la avocaţi, medici, oameni de afaceri etc. Aceștia căutaseră și ei succesul și ajunseseră să se simtă foarte singuri. Erau foarte ocupaţi, aveau succes și constataseră că erau goi pe dinăuntru. În cazul meu, golul acesta începuse să mă doară. În cele din urmă, când Dumnezeu mi-a vorbit în avion, lucrurile s-au limpezit. Totul se petrecuse în inima și în mintea mea, dar L-am simţit cum mi-a vorbit într-o manieră directă și blândă. Inima mea a rezonat și mi-am dat seama că era exact ce-mi lipsea. Nu a fost un ton condamnator, ci unul plin de iubire. Orice problemă am avea, El o poate rezolva. Nu există niciun caz atât de pierdut pe care El să nu-l poată recupera.
Aţi reușit să vă ţineţi de angajamentul făcut familiei? Cum?
Da. Între altele, am demisionat din cele opt consilii din care făceam parte. Există tentaţia să facem cât mai multe lucruri. Dar ne vindecăm de egocentrism atunci când ne interesăm de cei din jur. Când cineva îţi spune că are probleme în familie și îi spui că o să te rogi pentru ea, tocmai ai arătat dezinteres. Trebuie să te rogi chiar atunci. Mulţi spun „o să mă rog pentru tine” ca și când te-ar bate pe umăr. Dacă te rogi chiar atunci, vor fi uimiţi. Am făcut lucrul acesta cu clienţii pe culoarul spre sala de judecată. Au fost surprinși. Am descoperit puterea rugăciunii precise, punctuale pentru problema pe care o are clientul atunci.
Oameni importanţi din orașul meu mi-au mărturisit că pot purta discuţii serioase cu mine. Aveau ochii în lacrimi când îmi spuneau: „Tu chiar ne asculţi. E greu să găsești un om cu care să stai de vorbă.” Femeile reușesc să aibă tot felul de relaţii, dar bărbaţilor le vine greu, pentru că lumea așteaptă ca ei să fie puternici, să facă ceva. Însă și ei au temeri, îngrijorări. Nu știu cum să facă faţă unor situaţii și au nevoie de ajutor, dar nu știu la cine să apeleze. E mare lucru când un coleg de serviciu sau un partener de afaceri le poate spune: „Mă preocupă situaţia ta, îmi pasă de tine, vreau să mă rog pentru tine.”
Știu că scrieţi, săptămânal, un mesaj spiritual pe care îl trimiteţi prin e-mail cunoscuţilor dumneavoastră. Cum aţi ajuns să faceţi acest lucru?
În 1998, sora mea a fost diagnosticată cu un cancer foarte agresiv și după trei săptămâni a și murit. Locuiam amândoi în același oraș și mergeam des pe la ea. Citeam foarte mult și discutam ceea ce citeam. Nu erau toate legate de starea surorii mele. Scriam pe e-mail la vreo șase prieteni. Ei au dat mai departe mesajele mele. În trei luni, aveam o listă de 200 de persoane care îmi cereau să le trimit e-mailul. Am intitulat mesajele „Cuvinte cu har pentru luni dimineaţa”. În prezent, trimit acest articol spiritual la 5.000 de persoane din toată lumea, din Zimbabwe și până în Alaska.
Scriu și un text spiritual pentru juriști și îl trimit lunea dimineaţa. Nu îl public pe vreun site, ci îl trimit prin e-mail. Scopul meu este de a-i ajuta să cunoască ceva despre Dumnezeu. E un mesaj electronic la care pot medita toată săptămâna. Nu e ceva superficial și plăcut urechii. Caut ceva substanţial prin care să descopere că Dumnezeu este alături de ei, chiar dacă le vorbește prin cuvintele scrise de Kent. Newsletterul meu aceasta s-a răspândit enorm. Ajunge în firme de avocatură din toată ţara. Oamenii îl dau mai departe. Nu încetez să fiu uimit de răspunsurile primite și de efectul asupra oamenilor.
Mesajul este că Dumnezeu va fi lângă noi în orice situaţie. Acesta este gândul central pe care vreau să îl transmit oamenilor. El ne iubește și, indiferent ce am face, nu ne va iubi nici mai mult, nici mai puţin. El ne iubește pe deplin, Îi pasă de noi și ne va fi alături în orice situaţie.
Trăim într-o lume nesigură, în care oamenii vin și pleacă, relaţiile se destramă. Oamenii își doresc siguranţă. Eu vreau să-L prezint pe Iisus ca pe o realitate. Îi sfătuiesc să facă o încercare, chiar dacă-L urăsc pe Dumnezeu. Chiar dacă detestă noţiunea de Dumnezeu și sunt mânioși pe El din cauza unor răni pe care I le atribuie, trebuie să-I spună tot ce simt. Ce-ar avea de pierdut? Trebuie să-I spunem sincer lui Dumnezeu ce simţim faţă de El. Poate suporta orice, mai puţin nesinceritatea. Le recomand oamenilor să găsească un loc și să se certe cu Dumnezeu. El ne suportă. Vom afla că ne iubește. Sună radical și nu toţi sunt dispuși să încerce. Însă dă rezultate.
Scrieţi despre acest lucru de peste 15 ani! Simţiţi că aveţi încă resurse?
Citesc și meditez asupra Scripturii foarte mult timp.
Dr. Hansen, vă mulţumesc foarte mult. Am avut o discuţie fascinantă și abia aștept să citesc mai mult din ceea ce aţi scris despre experienţa dumneavoastră de credinţă.
Articol preluat din revista Semnele timpului, iunie 2016