Cuvintele lui Iisus Hristos nu puteau fi străine de contextul iudaic al vremii Sale. Într-o cultură eminamente orală, naraţiunile, istorisirile, pildele, metaforele ocupau un loc important.[1]
Stabilirea sinagogilor în perioada celui de-al Doilea Templu (516 î.Hr. – 70 d.Hr.) a creat un context propice pentru instruirea poporului evreu în cunoașterea scrierilor sacre, prin intermediul acestor mijloace de comunicare.[2]
Sinagogile nu reprezentau doar centre comunale de închinare, ci funcţionau și ca școli sau locuri de judecată.[3] Acestea erau preferate de învăţaţii evrei care făceau parte din rândul fariseilor, un influent curent de gândire în rândul maselor din perioada târzie a celui de-al Doilea Templu (Templul lui Irod).[4] Acești învăţaţi erau înconjuraţi de ucenici atenţi la fiecare cuvânt pe care, adesea, erau în stare să-l reproducă cu exactitate.[5] În afara cercului discipolilor, învăţaţii iudei instruiau teologic poporul în zilele de Sabat și în timpul sărbătorilor anuale.[6]
Naraţiuni și parabole iudaice…
Atât cărturarii farisei, cât și urmașii lor care au constituit iudaismul rabinic[7] foloseau parabole pentru a-și prezenta învăţăturile. Parabolele lor făceau adesea referire la un rege, împărăţia era identificată cu domnia lui Dumnezeu, iar personajele din parabole se comportau de multe ori ilogic.[8] Aceste parabole erau aproape întotdeauna folosite pentru a explica sau ilustra un pasaj din Vechiul Testament.[9]
De exemplu, explicând faptul că Dumnezeu nu iartă ofensa unuia împotriva altuia fără ca să existe împăcare între cei doi, parabola regelui iertător atribuită rabinului Yosei (cca 90-100 d.Hr.)[10] explică discrepanţa aparentă a manifestării favorii divine în pasajele din Deuteronomul 10:17 și Numeri 6:26. În parabolă, un om promite înaintea regelui că va returna un împrumut acordat de un vecin înainte de o anumită dată. Jurământul se face pe viaţa regelui. Când data scadentă trece și împrumutul nu este returnat, cel care a împrumutat îi cere iertare regelui pentru ofensa adusă. Acesta din urmă îl iartă, dar îl trimite să obţină iertarea și de la împrumutător.[11]
Alături de parabole, învăţaţii iudei foloseau naraţiuni și chiar fabule pentru a ilustra anumite virtuţi și vicii.[12] Aceste forme narative erau adesea presărate cu ziceri morale, uneori dificile și paradoxale. De la Hillel, unul dintre liderii fariseilor de la sfârșitul secolului I î.Hr., a rămas zicerea: „Nu face altcuiva ceea ce nu dorești să ţi se facă; aceasta este întreaga Tora. Restul este comentariu: mergi și studiază“ (b. Šabb. 31a).[13] Cuvintele acestea sunt adresate de Hillel unui prozelit care dorea să înveţe Tora stând într-un picior. Învăţatul îl trimite să studieze întreaga Tora pentru a o putea înţelege. Acest episod este ilustrativ pentru modul în care erau folosite zicerile morale în primul secol: nu pentru a transmite principii morale abstracte, ci pentru a indica necesitatea unei abordări armonioase a scrierilor sacre în integralitatea lor la nivel practic.
Importanţa pe care practica religioasă o avea pentru evrei este subliniată și de faptul că o mare parte din literatura iudaică a primelor două secole ale erei creștine se concentrează pe explicarea legilor veterotestamentare. Aceste explicaţii erau specifice și ofereau detalii despre modalitatea de păzire a legilor.[14] Cu toate acestea, deși erau menite să ajute poporul să aplice Tora în viaţa de zi cu zi, diferenţele interpretative cu privire la întregul sistem de reguli de comportament, cunoscut sub numele de Halakhah, duceau adesea la dispute și dezbateri între grupurile religioase rivale ale vremii, fariseii și saducheii.[15]
…și raportarea lui Iisus la ele
Zicerile morale, naraţiunile și parabolele sunt folosite și de către Iisus Hristos în Noul Testament. Ele cuprind principii universale, care transcend tradiţiile interpretative iudaice[16] și se ridică deasupra conflictelor cu privire la Halakhah. Deși Iisus a folosit parabolele mai frecvent și mai creativ decât contemporanii Săi[17], aceasta nu înseamnă că El S-a disociat de contextul Său. Maniera de a comunica a lui Hristos poate fi înţeleasă mai bine în contextul narativ iudaic.[18]
Învăţăturile Sale au inclus și anum ite ziceri dificile, care, împreună cu parabolele, aveau ca scop „ reorientarea prin dezorientare“[19].
Ascultătorul era plasat în faţa unei provocări, fie printr-o povestire adesea fictivă, fie printr-o zicere paradoxală.[20] Ambele aveau drept scop identificarea unui principiu al Împărăţiei lui Dumnezeu pornind de la o realitate contextuală dată. Ascultătorii erau surprinși și provocaţi să ia decizii, informaţi fiind de principiul enunţat de Iisus. În continuitate cu accentul integrator și practic al contextului iudaic, aceste decizii urmăreau o schimbare comportamentală vizibil în bine a ascultătorului.
Adrian Petre este convins că orice lucru poate fi înţeles cel mai bine în contextul apariţiei lui și de aceea a ales să identifice aspectele cheie ale contextul narativ iudaic, care pot ajuta cititorul contemporan să înţeleagă mai bine maniera de a comunica a lui Iisus.