Fanatismul se dovedește a fi o sămânţă latentă în fiecare dintre noi, după cum în fiecare dintre noi există celule canceroase.
Acolo unde avem dreptate nu poate creşte nici o floare… (Yehuda Amichai)
Avertizarea poetului evreu sună ca o revelaţie prea senină într-o lume în care strigătele după dreptate au devenit asurzitoare. De la creștinii aproape exterminaţi în Irak, sirienii decimaţi de războiul civil, ucrainenii care suferă sub amprenta războiului, evreii și palestinienii care se atacă reciproc, nord-coreenii sau chinezii abuzaţi de regimul totalitar și până la pensionarii cu venituri insuficiente, bolnavii de cancer fără medicaţie sau părinţii care nu au cu ce-și hrăni copiii, planeta este un cor imens al celor care cer dreptate. Iar răspunsurile sunt puţine.
Chiar și cei resemnaţi strigă și strigătele lor alimentează isteria invocării dreptăţii, cu
atât mai mult cu cât oamenii se simt neputincioși să facă altceva. Iar pe fondul acestei neputinţe, când cineva, oricine, este, fie și numai bănuit, de vreo nelegiuire, publicul exultă că se face dreptate.
În același timp, oamenii pun întrebări cu privire la Dumnezeu. De ce, într-un asemenea cadru, Dumnezeu întârzie uneori să facă dreptate? De ce nu judecă El prompt și nu execută sentinţele pentru ca toţi să-I cunoască dreptatea? Poate că Dumnezeu nu există (un Dumnezeu drept ar trebui să fi e mai prezent), spun unii. Dar dacă explicaţia întârzierii cu care Dumnezeu face dreptate este că, pur și simplu, Dumnezeu nu este fanatic?
Adevărul este că Dumnezeu nu este blocat într-o nevoie ontologică de a face dreptate, de a distruge ce nu e omogen, de a elimina neconformităţile. Nu simte nevoia să-Și fixeze tirul asupra cuiva, anticipând satisfacţia doborârii acestuia, și nici nu suferă pentru că nu poate distruge instantaneu tot ce e rău, pentru a-Și impune perspectiva suverană în tot universul.
Dumnezeu are răbdare cu oamenii, și nu pentru că intenţionează să-i lase să se dea în spectacol ca să demonstreze că merită să primească pedeapsa. Dimpotrivă, El îi invită pe cei corupţi să se judece cu El. Cu alte cuvinte, Dumnezeu Se lasă judecat, îi dă posibilitatea omului să argumenteze, să-și prezinte dreptatea înaintea Sa. Dumnezeul Bibliei face și concesii, „Se răzgândește“, renunţă, face chiar pasul înapoi, aflându-Se într-o relaţie dinamică permanentă cu fiinţele pe care le-a creat. Portretul lui Dumnezeu este exact antiteza a ceea ce înseamnă comportament fanatic.
În schimb, în ceea ce ne privește, fanatismul se dovedește o sămânţă latentă în fiecare dintre noi, după cum în fiecare dintre noi există celule canceroase. Rezistenţa la schimbare sau la ideea că și celălalt poate avea dreptate, gândul că o concesie înseamnă un pas înapoi, bănuiala că orice critică e motivată de ură și invidie, incapacitatea de a vedea lucrurile prin ochii celuilalt, dorinţa de a vedea dreptatea aplicată imediat sau vocaţia mesianică – toate vorbesc despre instinctul fanatismului ce rezidă în fiecare dintre noi.
În cazul chestiunilor ce ţin de sfera geopoliticii, „compromisul dureros“[1], și nu dragostea, este soluţia optimă pentru fanatici, crede Amos Oz. Utilă din punct de vedere didactic și pragmatic[2], formularea lui Oz este și corectă geopolitic. Soluţia iubirii în faţa fanatismului militant are același efect ca poezia recitată de un laureat Nobel în faţa plutonului de execuţie format din niște analfabeţi.
Dar în ceea ce-i privește pe cei mai de aproape, dragostea de semeni poruncită de Iisus[3] (care nu e sentiment în primul rând, ci responsabilitate – să ai grijă de cei de lângă tine cum ai grijă și de tine) e o soluţie mai bună pentru instinctul de intoleranţă și fanatism, pentru că, dincolo de empatie, dragostea presupune nu doar renunţarea la conflict, resemnarea și negocierea unui compromis, ci alegerea de a transforma frustrarea în iertare, resemnarea, în relaţie.
Această dragoste capabilă să includă și empatia, și seninătatea, și înţelegerea sau dorinţa de a curăţa prin recuperare mai degrabă decât prin tăiere și îndepărtare este cea care Îl definește pe Dumnezeul care nu face întotdeauna imediat dreptate. Și, după definiţia Lui, abia aceasta se poate numi, cu adevărat, dreptate.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.
Citește și: Dragostea care înghite toate fricile mele
