Opt din cei peste 40 de ani ai mei i-am petrecut la mii de kilometri distanţă de casă, în Statele Unite ale Americii. Când am plecat de acasă, tatăl meu era pilonul vieţii mele, iar acum se afla întins, rece, nemișcat și atât de departe. Împreună cu el erau îngropate și visurile sale de a avea un fiu realizat.
Voia să fiu cel care preia responsabilităţile familiei, fiul de care să fie mândru. Dar ce le-am adus eu lor – adică lui și mamei? Durere, singurătate și nerecunoștinţă pentru truda lor. Mintea îmi era amorţită. Durerea era prea puternică pentru a fi suportată și mă simţeam aproape de a fi înghiţit de abis. Unde greșisem?
Născut într-o familie adventistă de ziua a șaptea din sudul Indiei, am ajuns să-L iubesc pe Iisus prin povestirile pe care mi le spunea adesea mama. Erau istorii din Biblie și povestiri despre misionari care au înfruntat provocări și și-au riscat viaţa, bazându-se pe puterea și pe iubirea lui Dumnezeu. În mintea mea tânără s-au gravat imagini ale unui Iisus iubitor, care putea fi și prietenul meu. Am învăţat de mic să mă rog și să împărtășesc cu Iisus mica mea lume.
Departe de inima lui Iisus
Părinţii mei erau foarte iubitori și grijulii, iar eu, fiind singurul lor copil, eram centrul lumii lor, al speranţelor și visurilor lor. Cu toate acestea, provenind din medii foarte diferite, mama și tatăl meu nu erau întotdeauna de acord. Diferenţele culturale, educaţionale și spirituale au erodat treptat pacea familiei noastre. Încercând să compenseze tensiunile dintre ei, făceau adesea compromisuri legate de disciplină și cedau la cererile mele. Eforturile mamei de a mă menţine legat de Dumnezeu au fost diluate de indiferenţa spirituală a tatălui meu. Undeva, între încercarea de a scăpa de realitatea neplăcută pe care o trăiam și presiunea neîncetată a colegilor, am pierdut legătura cu Iisus, dar El nu m-a pierdut niciodată.
Profesorii mă considerau un caz pierdut, iar vechii mei prieteni discutau despre căderea mea cu o compasiune neputincioasă.
Adolescenţa mea zbuciumată a fost un șir de prăbușiri lungi și de înălţări trecătoare, iar lumina iubirii lui Dumnezeu a strălucit în momente și în evenimente neașteptate din viaţa mea. Era ca și cum Iisus știa când ajungeam la capătul puterilor și îmi atingea inima prin intermediul oamenilor, al săptămânilor de rugăciune și al cererilor ascultate. Fiind într-un campus universitar, zilele erau pline de activităţi academice, sociale și spirituale, dar declinul meu deja începuse. Notele au început să scadă, iar dezamăgirea mea faţă de viaţă a ieșit la suprafaţă prin episoade de răzvrătire. Acum înţeleg că ajunsesem să-L învinovăţesc pe Dumnezeu pentru tot ce era dureros și nedrept în viaţa mea. Petreceam mult timp în cinematografe, citind romane și în compania prietenilor care erau pe o cale greșită. Profesorii mă considerau un caz pierdut, iar vechii mei prieteni discutau despre căderea mea cu o compasiune neputincioasă.
Totuși, prin toate aceste etape ale vieţii mele – multe dintre ele amare – Dumnezeu nu m-a părăsit. Îmi atingea sufletul prin acel susur lin și îmi lumina întunericul cu razele iubirii Lui. Frumuseţea acestei iubiri stătea în faptul că mă căuta și mă primea chiar în ticăloșia mea. După liceu, spre uimirea multora, am simţit chemarea de a urma teologia la Spicer Memorial College din Pune, India. Duhul Sfânt nu era dispus să mă piardă. Iisus, în bunătatea Sa, crea împrejurări prin care să mi Se descopere.
Religia, credeam eu, nu era ceea ce promitea. Cu cât te străduiai mai mult, cu atât simţeai mai acut eșecul. Ori mimai biruinţa, ori alunecai în descurajare și deznădejde.
Dar eu, în loc să-mi ridic privirea spre cer, am întors-o spre mine și spre lume și mi-am pierdut încrederea în El și în biserică. Eram cel mai tânăr din prima serie a programului de masterat la Spicer College, însă pentru mine totul devenise rutină. În adâncul meu ardea dorinţa de evadare, de o viaţă nouă. Religia, credeam eu, nu era ceea ce promitea. Cu cât te străduiai mai mult, cu atât simţeai mai acut eșecul. Ori mimai biruinţa, ori alunecai în descurajare și deznădejde. Iisus, prietenul copilăriei mele, se preschimbase într-o noţiune, într-un subiect de studiu și de dezbatere. Viaţa mea a luat o întorsătură și mai nefericită. Ca să amuţesc golul care mă mistuia, l-am umplut cu relaţii și cu experienţe despre care știam că aparţin unui teritoriu interzis.
Departe de casă
În acel ceas de cumpănă s-a ivit ocazia de a pleca în Statele Unite. Probabil că era cel mai prost moment posibil pentru o persoană în starea mea spirituală și emoţională să plece într-o ţară în care binele și răul îi stau deopotrivă la îndemână.
Pentru a surprinde esenţa celor opt ani pe care i-am petrecut în Statele Unite, aș spune că au fost ani plini de muncă istovitoare, de petreceri frenetice și de o căutare zadarnică a iubirii pe care o cunoscusem cândva în copilărie – iubirea Prietenului meu din copilărie, Iisus. Era o căutare fără izbândă, pentru că se axa pe relaţiile umane. Biserica devenise un teritoriu interzis, iar Cuvântul lui Dumnezeu era uitat. Dumnezeul Creator și Sabatul Său, odinioară bucuria vieţii mele, nu mai însemnau nimic pentru mine.
Apoi, brusc, am primit un telefon la ora 3 dimineaţa. Două zile mai târziu, eram într-un avion spre India. Tatăl meu era pe moarte și m-am grăbit să-i fiu alături în ultimele lui zile. Se aștepta să moară în scurt timp, dar și-a revenit. Nu m-am mai întors în Statele Unite, ci am hotărât să-mi împlinesc datoria faţă de părinţi. Mi-am găsit un loc de muncă în oraș și am trăit în incertitudine, știind că, într-o zi, cancerul de care suferea avea să-l răpună. Când ziua aceea a venit, suferinţa despărţirii a fost atât de intensă încât abia după aproape trei săptămâni m-am întors la serviciu. Dar angajatorul meu avea alte planuri și m-a concediat.
Prietenul copilăriei mele, Iisus, părea să mă întrebe, în mijlocul furtunii din inima mea: „Unde ai fost?”
Am fost șocat. Dubla pierdere suferită, urmele suferinţei adânc imprimate pe faţa mamei mele, nesiguranţa viitorului – toate acestea m-au dus la o cercetare profundă de sine. În acel moment de cumpănă, făgăduinţa lui Iisus, care nu dă greș niciodată, m-a învăluit din nou. Prietenul copilăriei mele, Iisus, părea să mă întrebe, în mijlocul furtunii din inima mea: „Unde ai fost?”
Chiar atunci și acolo, Iisus, prin Duhul Sfânt, a așezat în mintea mea două întrebări: Era aceasta viaţa pe care mi-o doream, una în care succesul pământesc era tot ce conta? I-am dat oare cu adevărat lui Dumnezeu o șansă? Nu mi-a trebuit mult timp să răspund. M-am hotărât să-I încredinţez lui Iisus viaţa mea; din clipa aceea aveam să fac ceea ce El îmi va cere. Și astfel a început o nouă călătorie, una a credinţei și a dăruirii faţă de Prietenul meu, Cel care este același ieri, astăzi și în veci. Am renunţat la mine însumi și, ţinându-mă de mâna lui Iisus, încredinţându-mi inima Lui, mi-am început călătoria cu El.
Neprihănirea, darul Lui
Pe parcursul acestei noi experienţe m-am cufundat în două cărţi minunate, Calea către Hristos și Hristos, Lumina lumii. M-am îndrăgostit din nou de Iisus. Am experimentat iertarea Lui. Am început să mă minunez (și continui să o fac) de felul în care neprihănirea Lui este suficientă pentru a mă păstra în viaţă până la revenirea Sa, pe mine, „cel dintâi dintre păcătoși”. Am fost mișcat de modul în care neprihănirea Lui l-a condus pe tatăl meu la o experienţă a convertirii cu puţin înainte de moarte și a transformat-o pe mama, o femeie mândră și cu voinţă puternică, într-o bunică liniștită, smerită și temătoare de Dumnezeu, care tânjește după a doua venire. De felul în care neprihănirea Lui m-a binecuvântat cu o soţie iubitoare și cu doi copii minunaţi. Totuși, cea mai mare minune este aceasta: că neprihănirea Lui se ţese, zi de zi, în fiinţa mea, prin Duhul Sfânt, care aprinde în mine dorul după sfinţenia Sa și îmi dă puterea de a-L iubi nu doar cu vorba, ci cu viaţa întreagă.
Pe măsură ce Dumnezeu continuă să îmi modeleze viaţa, înţeleg zi de zi că sunt ceea ce sunt datorită a ceea ce este El. „Datorăm chiar şi viaţa aceasta pământească morţii lui Hristos. Pâinea pe care o mâncăm este cumpărată prin trupul Lui frânt. Apa pe care o bem este cumpărată prin sângele Lui vărsat. Nimeni, sfânt sau păcătos, nu mănâncă hrana zilnică fără a se hrăni cu trupul şi cu sângele lui Hristos. Crucea de pe Calvar este gravată pe fiecare pâine. Se oglindeşte în fiecare izvor de apă.”
Philip Sargunam este educator adventist și ocupă în prezent funcţia de manager senior responsabil cu dezvoltarea produselor în cadrul Manipal City and Guilds Private Ltd., Bangalore, India. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.