Predicile. Povestirile mamei. Măsuţa cu nisip și școala de Sabat pentru copii. Discuţiile adulţilor pe teme religioase. Toate informaţiile culese în copilărie m-au ajutat să schiţez un chip al lui Iisus care avea un mare cusur – era executat în (prea multe) tonuri de gri.
Se prea poate ca griul să se fi revărsat mai ales din cuvintele oamenilor mari (de altfel, bine intenţionaţi, dar care nu deslușeau nici ei prea multă culoare într-un chip pe care se căzneau să-L imite). După cum e posibil ca memoria de copil să fi selectat și să fi reţinut detaliile mai degrabă neliniștitoare sau ideile preconcepute despre Dumnezeu Tatăl, care se răsfrângeau, iată, și asupra Dumnezeului coborât printre noi în carne și oase: Dumnezeul care revine ca un hoţ, în ziua în care nu Îl (și nu te) aștepţi. Dumnezeul care Își leapădă veșmântul de Mijlocitor, rostind o sentinţă irevocabilă pentru toţi aceia surprinși nepregătiţi de închiderea harului. Dumnezeul de o sfinţenie de care nu te poţi apropia, care scruta prăpastia dintre perfecţiunea Lui și nevrednicia mea, așteptând să îmi corectez toate faptele rele – cu ajutorul Lui, dar și prin sforţări dureroase, proporţia dintre cei doi factori reprezentând, mai mereu, o nebuloasă.
Poate că în portretul acestui Dumnezeu (ne)cunoscut erau trasate în tușe prea groase trăsăturile care mă intimidau. Sau poate că, deși înţelegeam în parte că mântuirea este rezultatul apropierii de Cel care o poate oferi, mă străduiam să înclin balanţa ei în favoarea mea sprintând (și mai ales împleticindu-mă) printre mormane de reguli pe care nici nu era nevoie să le urmez până în pânzele albe ca să constat că nu livrau niciodată ce promiteau.
O vreme, trăsăturile Lui, abia deslușite în grundul întunecat al tabloului meu, au continuat să mă neliniștească. Până când, cufundându-mă în ţesătura de miracole a Evangheliilor, și apoi urmărindu-L în analiza meticuloasă și plină de sensibilitate pe care scriitoarea Ellen White o face vieţii lui Iisus, am știut că am nevoie de o pânză albă. Dar și de multe culori – mai calde, vibrante, capabile să spună povestea pe care o poartă în inimă acela care s-a întâlnit cu Cel mai frumos dintre oameni.
Dumnezeul care Își aduce aminte
Dacă m-a intrigat ceva în șirul întâlnirilor lui Iisus cu oamenii timpului Său, atunci a fost vorba de modul în care El a sfidat barierele și tabuurile sociale și religioase, pentru a aduce speranţa unei noi vieţi și celor mai puţin promiţători candidaţi la Împărăţie. Dar dacă a fost ceva care m-a fascinat cu adevărat, atunci acest lucru a fost legat de modul în care Iisus a schimbat destinele celor pe care i-a întâlnit. Ce s-ar fi ales de Petru, dacă Iisus l-ar fi lăsat să-și arunce mrejele noapte de noapte, în loc să-l coopteze în misiunea Lui îndrăzneaţă de a salva lumea? Ce s-ar fi întâmplat cu paraliticul care aștepta de 38 de ani vindecarea, incapabil să ia parte la competiţia aruncării în scăldătoarea al cărei nume părea o batjocură (Betesda, casa milei) pentru cei zdrobiţi la propriu de legea celui mai puternic? Câtă vreme ar mai fi trăit femeia samariteancă rușinea marginalizării, cât timp s-ar fi strecurat la fântână la ceasurile în care nu putea întâlni pe nimeni, dacă nu-L întâlnea pe Acela care a făcut-o să uite vasul pe marginea fântânii? Nimeni n-ar ști să spună ce s-ar fi întâmplat cu toţii oamenii care L-au întâlnit, dacă Iisus nu ar fi ieșit în întâmpinarea lor, dezvăluindu-le chipul lui Dumnezeu. Iar în acestă salbă de întâlniri există una care mă răvășește, ori de câte ori mă opresc asupra ei, ca și cum aș citi-o pentru prima oară.
Expresia „Și-a adus aminte” reprezintă pentru mine o promisiune de nezdruncinat că El mă poartă de acum și până în ziua veșniciei în gândurile Lui.
„Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!” (Luca 23:42). În filele Bibliei găsesc multe rugăciuni și, uneori, atunci când simt că mi-am pierdut toate cuvintele, împrumut unele dintre ele. Totuși, dintre toate, rugăciunea din Luca 23 îmi împăienjenește ochii de lacrimi de fiecare data. Poate pentru că zvâcnește într-un colţ al inimii mele ceva din durerea și nădejdea unuia de care nimeni nu avea motive să-și amintească de bine și care se agaţă, cu ultimele respiraţii, de un Mântuitor zdrobit, pe moarte. Ori poate pentru că, într-o mare de ocări și blesteme, într-un ceas în care nici măcar ucenicii nu mai credeau ca Iisus este Mesia, un tâlhar Îl recunoaște ca rege atunci când semăna cel mai puţin cu unul.
Dar mai ales pentru că, în mijlocul unei agonii pe care n-o voi putea înţelege vreodată, un Mântuitor în pragul morţii este gata să promită tâlharului pocăit că Își va aduce aminte de el în ziua revenirii Sale. Găsesc aici, în dispoziţia Dumnezeului muribund de a auzi, de a ierta și de a oferi un răspuns plin de mângâiere, cea mai robustă confirmare a promisiunii pe care El ne-o face prin profetul Isaia: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă” (Isaia 59:1).
Obișnuiesc să subliniez (poate că verbul cel mai potrivit ar fi să vânez) în Biblia mea versetele care arată că Dumnezeu Și-a adus aminte de o persoană sau alta și, ca urmare, a acţionat în favoarea ei.[1] Chiar dacă știu că El nu uită, expresia „Și-a adus aminte” reprezintă pentru mine o promisiune de nezdruncinat că El mă poartă de acum și până în ziua veșniciei în gândurile Lui, acţionând întotdeauna spre binele meu.
Promisiuni repetate
Rememorând momente mai recente sau mai îndepărtate în care m-am simţit, în ciuda tuturor evidenţelor, uitată de El, am poposit la o experienţă prin care a răspuns metehnei mele de a uita cu o dublă asigurare a purtării Lui de grijă. Prinsă în menghina unor frământări din care nu vedeam curând o ieșire și purtând în mine, nerostită, o versiune a întrebării lui Ghedeon („Dacă Domnul este cu noi, de ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri?” – Judecători 6:13), am căutat, ca de atâtea ori, un cuvânt de la El în textele devoţionale citite dimineaţa.
De multe ori primesc răspunsuri la întrebările și nevoile mele printr-un verset sau pasaj biblic, dar în perioada aceea reciteam cartea Viaţa lui Iisus, iar la finalul capitolului parcurs în acea dimineaţă am dat peste un citat asupra căruia reflectasem de multe alte ori. Și care părea să pună degetul exact pe problema mea: [2]„Când venim la El, în credinţă, fiecare cerere ajunge la inima lui Dumnezeu. Când am cerut binecuvântările Lui, trebuie să credem că le-am primit și să-I mulţumim (…) Apoi să ne vedem de îndatoririle noastre, siguri fiind că binecuvântarea ne va fi dată atunci când vom avea mai mare nevoie de ea.”
„Dumnezeu nu-i conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege chiar ei să fie conduși, dacă ar vedea de la început sfârșitul.”
În dimineaţa următoare, un al doilea citat din aceeași carte a rezonat cu nevoia din inima mea, așa că l-am notat, măcar că îl știam pe dinafară, cu siguranţa că acele cuvinte erau o promisiune că Dumnezeu mă însoţește credincios în această călătorie prin necunoscut: „Dumnezeu nu-i conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege chiar ei să fie conduși, dacă ar vedea de la început sfârșitul și dacă ar înţelege slava lucrării pe care o îndeplinesc ca împreună-lucrători cu El”[3].
Înainte de miezul nopţii, un mesaj de departe a poposit în mesageria mea, de la un prieten care pare să știe întotdeauna ce să spună și când să o facă. De multe ori mesajele lui m-au găsit la timp pe drumurile întortocheate ale deciziilor complicate, așa că am deschis mesajul cu sentimentul că trebuie să descindă mai de departe decât expeditorul lui. În primele rânduri, prietenul meu îmi scria că are un citat preferat, pe care ar dori să mi-l împărtășească: „Când venim la El, în credinţă, fiecare cerere ajunge la inima lui Dumnezeu…”. Era citatul subliniat de mine cu o zi înainte. Și asta nu era tot. Mesajul se încheia cu o altă promisiune, aceea că Dumnezeu ne conduce întotdeauna pe drumul pe care noi înșine l-am alege, dacă am putea desluși, asemenea Lui, viitorul.
La distanţă de o viaţă și de o moarte de inima Lui
Experienţa mea, la antipodul celei relatate de regele David („O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că «Puterea este a lui Dumnezeu»” – Psalmul 62:11) e croită pe calapodul unei credinţe care se luptă mereu să atingă mărimea bobului de muștar. Dar mai ales pe calapodul unei iubiri care nu obosește să mă caute și să mă susţină atunci când tânjesc să o iau de la capăt. O iubire care mă asigură că nu există nicio posibilitate ca El să mă uite.
Există însă un pericol care adulmecă permanent. „Nu este oare atât de trist că ne putem aminti de orice altceva în afară de Hristos și că nu uităm nimic atât de ușor cum Îl uităm pe Acela de care ar trebui să ne amintim?”[4], întreba retoric Charles Spurgeon. Ori de câte ori studiez viaţa lui Iisus, mă izbește contrastul dintre tendinţa mea de a(-L) uita și credincioșia cu care mă asigură, din nou și din nou, că El Își amintește de mine. Și cum ar putea să n-o facă?
El S-a născut pentru mine, a trăit pentru mine, a murit pentru mine, a înviat pentru mine. Și va reveni pentru mine – ca să-mi întindă cu mâinile Lui veșnicia – dacă aleg să îmi cheltui clipa amintindu-mi că nimeni, niciodată, nu mă poate înlocui în inima Lui.
Carmen Lăiu trece în revistă diferitele întâlniri dintre Iisus și cei care s-au lăsat schimbaţi de El, găsind motive de speranţă în faptul că El Își aduce aminte de noi întotdeauna, chiar și atunci când Îl uităm.