Îmi aduc aminte și acum șocul pe care l-am avut atunci când am văzut prima dată filmul „Evanghelia după Matei”, cu Bruce Marchiano. Nu era primul film despre viaţa lui Iisus pe care îl vedeam, dar era cu totul diferit de tot ce știam până atunci.
Regizorul Regardt van den Bergh a ales să folosească pentru scenariu exclusiv textul Evangheliei după Matei într-o traducere englezească cunoscută și îndrăgită de mulţi – Noua Versiune Internaţională (NIV). Ce m-a surprins la acel film a fost bucuria din ochii lui Iisus. Pentru prima dată am început să mă gândesc serios cu cine semăna Iisus mai mult – cu personajul extrem de serios și de meditativ, cu accente de călugăr, pe care îl descoperisem în filmele clasice despre El sau cu personajul acesta jovial și entuziast?
Nu cred că există astăzi o imagine ideală a lui Iisus, un model care să întruchipeze deplin unicitatea felului Său de a fi, dar aș vrea să enumăr câteva argumente pentru care cred că Iisus a avut un chip luminos și un entuziasm contagios, a fost vesel și fericit, deși a trăit cu povara păcatelor unei lumi întregi. Iar această realitate a dat putere mesajului Său și l-a făcut credibil în ochii contemporanilor Săi.
Lui Iisus Îi plăcea să cânte
Nu avem foarte multe referinţe în evanghelii despre imnurile pe care le fredona, dar știm că, înainte de a porni spre grădina Ghetsimani, în camera de sus, împreună cu ucenicii, Iisus a cântat „cântările de laudă” (Marcu 14:26). Ultimele discuţii din camera de sus par un amestec de lumini și umbre. Ucenicii nu înţeleg de ce Iisus le spune că peste puţină vreme nu Îl vor mai vedea, iar inima li se umple de întristare (Ioan 16:22). Cu toate acestea, este surprinzător de câte ori vorbește Iisus de pace și de bucurie cu doar câteva ceasuri înainte de arestarea și condamnarea Sa. În acest context, nu mai este atât de frapant faptul că încheie acea seară memorabilă cu câteva imnuri de laudă. De acolo, Iisus pornește spre cruce; răstignit între cer și pământ, printre ultimele cuvinte ale Sale se numără versurile unui imn al lui David. Un imn care se încheia și el tot într-o notă de laudă și de încredere, așa cum a fost întreaga Sa viaţă (vezi Psalmul 22:1,25,26).
Era iubit de copii
Iisus a fost un copil vesel și a știut să atragă copiii la El. De unde știm asta? Biblia spune că El era „tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor” (Luca 2:52). Un copil „plăcut” nu este niciodată un copil morocănos sau nemulţumit. Și Iisus a continuat să fie așa și după începerea activităţii Sale. Poate că unii consideră că acei copii aduși pentru binecuvântare au fost siliţi de mamele lor să vină, dar cu siguranţă nimeni nu l-a forţat pe copilul care a adus cele cinci pâini și doi peștișori să stea în preajma lui Iisus și a apostolilor și să fie atât de fascinat, încât să uite de pacheţelul său, iar apoi să fie dispus să îl împartă cu Iisus și cu prietenii Săi. La final, Biblia ne spune că acolo erau câteva mii de bărbaţi, afară de femei și copii – precizare pe care o regăsim și la a doua ocazie a înmulţirii pâinilor (Matei 14:21; 15:38). Așadar, acesta nu era singurul copil fericit să stea aproape de Iisus. Faptul că Iisus atrăgea copiii la El arată că știa să le vorbească pe limba lor, să fie apropiat de ei, să îi încurajeze și să le inspire încredere și voioșie.
Iisus era înconjurat de oameni vindecaţi
Este aproape imposibil să ne imaginăm astăzi un spital unde toţi pacienţii pleacă vindecaţi. Unde nu se înregistrează niciun deces, niciun caz iremediabil, niciun pacient externat în fază terminală. Pretutindeni pe unde trecea Iisus, lacrimile de durere se schimbau în lacrimi de bucurie. Oamenii erau atât de fericiţi, încât le spuneau tuturor despre minunea pe care o trăiseră. Crezi că în mijlocul unor astfel de oameni ar putea fi cineva trist sau melancolic? Nu doar că Iisus răspândea speranţă pe unde trecea, El era speranţa însăși; nu doar că vorbea despre Împărăţia cerurilor, El aducea un colţ de cer pe Pământ. Câtă bucurie putea fi în ochii unui orb din naștere care privea cu uimire, pentru prima dată, chipurile celor din jur și natura impresionantă! Cum ţopăia emoţionat un paralitic vindecat de El! Iisus ducea cu Sine un val de bucurie pe care lumea nu o mai cunoscuse până atunci. O bucurie autentică, mult mai de dorit decât „râsul celor fără minte” (Eclesiastul 7:6) cu care mulţi își condimentaseră până atunci durerile și oftările din fiecare zi.
Oamenii lăsau totul și veneau după El
Când Iisus i-a chemat pe cei doisprezece apostoli, ei erau preocupaţi de îndatoririle lor cotidiene. Iacov și Ioan spălau mrejele împreună cu tatăl lor, Matei stătea la vamă, Natanael medita sub un smochin. Crezi că ar fi lăsat totul ca să vină după Iisus dacă El ar fi fost un personaj trist sau melancolic? Ca să nu mai pomenim de faptul că erau foarte tineri. Iisus era în general înconjurat de oameni tineri, iar tinerii urmează oamenii entuziaști, cei care au o viziune contagioasă cu care se pot identifica. Mai mult chiar, după înălţarea Sa, ucenicii vor porni plini de curaj să le spună tuturor vestea învierii Sale, ducând mai departe nu doar învăţătura Domnului lor, ci și felul Lui de a fi. Apostolii știu să fie solemni în predicare, dar să transmită acea bucurie pe care o avea Iisus când vindeca și îi chema pe oameni să Îl urmeze.
Era în permanentă legătură cu Tatăl
Pavel spune de două ori despre Dumnezeu că este fericit (1 Timotei 1:11; 6:15). Cerul este un loc al bucuriei reale, iar acolo unde este prezenţa lui Dumnezeu, este bucurie. El le-a spus ucenicilor Săi chiar înainte de a fi arestat: „V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, și bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11). În mod evident, Iisus nu le putea lăsa ucenicilor Săi ceva ce El Însuși nu avea.
Bucuria lui Iisus nu avea în ea nimic frivol, nimic egoist, nicio fărâmă de prefăcătorie și nu lăsa în urmă nicio urmă de regret sau de părere de rău. Era curată în privinţa scopurilor și avea efecte vindecătoare. La începutul lucrării Sale, după 40 de zile de post, când puterile Îi erau slăbite, Diavolul a venit la El cu ispita de a preface pietrele în pâine și cu oferta bucuriilor contrafăcute ale lumii. Dar El le-a refuzat. La finalul vieţii, mai-marii evrei „își băteau joc de El între ei” (Marcu 15:31) – era și aceasta o formă de bucurie, în viziunea lor. Confruntat cu aceste surogate, Iisus a ales să iubească până la capăt „pentru bucuria care-I era pusă înainte” (Evrei 12:2).
Zi după zi, rămân tot mai fascinat de această bucurie, pe care îmi doresc să o trăiesc din plin și să le-o împart, ca pe o pâine rotundă, acelora care tânjesc să se înfrupte și ei din festinul bucuriei care nu trece.
Adrian Neagu descrie faţetele bucuriei manifestate (și oferite mai departe) de Iisus, Cel care a purtat de unul singur durerea lumii noastre, fără să Se lase absorbit de ea.
