Ce a spus Iisus despre El Însuși

Foarte mult timp s-a consumat cu dezbaterea tainelor pe care le presupune întruparea. Aproape toată lumea crede că Iisus a fost și este Dumnezeu. Dar cum rămâne cu natura Lui umană? În ce măsură a fost și om? Era El la fel ca noi sau nu? Răspunsul nostru pare să depindă de modul în care înţelegem natura păcatului și relaţia lui Iisus cu acesta.

Uneori pierdem, cum ziceam, ore nenumărate pe subiect și ajungem în final mai departe de concluzie decât ne aflam înainte de a începe. Dar, când vorbim despre Iisus și despre cine a fost El, devine de-a dreptul fascinant să descoperim ce a spus El pe acest subiect și ce au spus autorii evangheliilor. La urma urmei, Iisus chiar ar trebui să fie autoritatea finală în această privinţă, nu-i așa?

Dacă există un subiect care să se fi distins printre teologi ca deosebit de dificil și foarte în măsură să dezbine, atunci acesta este subiectul naturii lui Hristos.

Probabil că nu există niciun creștin evanghelic care să creadă în Biblie, dar să nu creadă că Iisus a fost și este Dumnezeu. Să analizăm câteva dintre observaţiile majore ale Scripturii pe acest subiect: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu”. „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi” (Ioan 1:1,14). La botezul lui Iisus, Dumnezeu Însuși S-a făcut auzit: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17).

Chiar și demonii știau cine este El. Diavolul a venit și a încercat să-L ispitească pe Iisus să transforme pietrele în pâini (vezi Matei 4). Dacă diavolul nu ar fi știut că Iisus este Dumnezeu, această ispitire ar fi fost ridicolă. Niciunul dintre noi nu a fost ispitit vreodată în acest sens. Și nu numai Satana însuși, ci toţi demonii aflaţi în subordinea lui știau cine era Iisus. De mai multe ori aceștia au spus: „Te știu cine ești. Ești Sfântul lui Dumnezeu” (vezi Marcu 1:24; Luca 4:34,41).

Conștienţa de Sine a lui Iisus

Iisus a declarat: „Am putere s-o dau [viaţa] și am putere s-o iau iarăși” (Ioan 10:18). Niciunul dintre noi nu ar putea face această afirmaţie. Însă Iisus vorbea în calitatea Sa de Dumnezeu. El a dat dovadă că avea puterea de a ierta păcatele, iar oamenii L-au acuzat de blasfemie (vezi Luca 5:20,21). Încă o dovadă că Iisus vorbea ca Dumnezeu.

Potrivit cu Ioan 13:3, Iisus știa că a venit de la Dumnezeu, că El este Dumnezeu. În templu, la vârsta de 12 ani, când a spus: „trebuie să fiu în casa Tatălui Meu” (Luca 2:49), El a dat dovadă pentru prima dată că știa că este Cel trimis din cer. Și la procesul Lui, când marele-preot L-a întrebat sub jurământ dacă El este Fiul lui Dumnezeu, a spus: „Da, sunt” (vezi Marcu 14:61,62).

Așadar, Iisus era Dumnezeu. El a continuat să fie Dumnezeu când a devenit om. Și continuă să fie Dumnezeu, stând la dreapta Tatălui, și astăzi.

Acestea fiind spuse, să trecem la al doilea punct principal al acestei teme – Iisus a fost și om. Era și de natură umană. „Cuvântul [sau Iisus] S-a făcut trup și a locuit printre noi” (Ioan 1:14).

Ca om, Iisus a manifestat anumite trăsături comune tuturor fiinţelor umane. Obosea – uneori Se culca pe jos în barcă (vezi Ioan 4:6; Marcu 4:37,38). I se făcea foame și sete – I-a fost sete și pe cruce (vezi Ioan 4:7,8; 19:28). Ca om, a văzut ce înseamnă să te confrunţi cu nevoile și cu lipsurile cu care ne confruntăm noi.

Dar în acest punct subiectul naturii lui Hristos începe să devină puţin ambiguu și acesta este momentul în care intervin dialogul și discuţiile.

În ce măsură a fost El om?

Cât de uman era Iisus? A fost sau nu așa cum suntem noi?

Iisus a devenit om după mii de ani de degradare a rasei umane. Biblia spune că pe vremea lui Adam oamenii trăiau sute de ani. Altfel stăteau însă lucrurile pe vremea lui Iisus. Iisus avea mai puţină vitalitate fizică decât ar fi avut Adam. Iisus obosea în situaţii în care Adam probabil că nu ar fi obosit. De fapt, în episodul întâlnirii cu femeia de la fântână (Ioan 4), se pare că Iisus era chiar mai obosit decât erau ucenicii Săi.

De la Adam încoace, rasa umană a decăzut în ceea ce privește forţa fizică, forţa mintală și structura de rezistenţă morală. Iisus a acceptat slăbiciunile inerente umanităţii; puterea pe care o vedem manifestată în viaţa Lui a fost puterea Tatălui Său. Dacă Iisus ar fi venit pe pământ ca om în prima sută de ani de după căderea omului, poate că ar fi avut o existenţă mult mai ușoară, omenește vorbind.

De asemenea, despre Iisus mai știm ceva: nu a fost niciodată păcătos. El a spus despre Sine: „Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce Îi este plăcut” (Ioan 8:29). „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46). Iar cu mult înainte de nașterea Sa, îngerul îi spusese Mariei: „De aceea, Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). Iisus a fost fără păcat.

A fost numit „Sfântul care Se va naște” și nicio altă persoană născută în această lume nu a fost descrisă vreodată în același fel. Constatăm aici unul dintre argumentele că Iisus s-a născut într-o stare diferită de a noastră. El nu a fost niciodată păcătos; El nu a păcătuit niciodată; a fost fără păcat.

Uneori intrăm în dezbateri referitoare natura umană a lui Iisus – dacă a fost ca aceea a lui Adam înainte de cădere sau ca aceea a lui Adam după cădere. Astfel de discuţii te pot ţine treaz până la miezul nopţii. Dar, într-un fel, este ca și cum ai întreba pe cineva dacă vrea pâine cu unt de arahide sau cu gem, iar respectivul ţi-ar răspunde afirmativ la ambele.

Într-o privinţă, Iisus a fost ca Adam înainte de cădere și în altă privinţă El a fost ca Adam după cădere. Ambele variante sunt adevărate. Iisus a fost ca Adam după cădere prin aceea că a acceptat să Se supună legii eredităţii și a devenit o fiinţă umană supusă implicit tuturor limitărilor fiinţelor umane din timpul în care a trăit. Dar El a fost și ca Adam înainte de cădere prin faptul că era fără păcat.

Când Și-a asumat limitările specifice omului după cădere, a existat una singură pe care Iisus nu Și-a asumat-o – natura păcătoasă a omului.

A avut, încă de la naștere, o natură spirituală care nu se caracteriza prin nicio înclinaţie spre păcat. Iisus nu a avut nicio dorinţă de a păcătui. Poţi să spui asta despre tine? Ai putea spune vreodată asta despre orice altă persoană născută în această lume supusă păcatului? Despre Iisus s-a spus însă că a iubit dreptatea și a urât nelegiuirea (vezi Evrei 1:9).

Toate acestea ne duc la o întrebare foarte practică: A avut Iisus vreun avantaj faţă de noi? Da, acela de a se fi născut „sfânt”. Ceea ce nu se poate spune despre noi. Iisus nu a păcătuit niciodată; prin urmare, El nu a fost niciodată ispitit să persevereze în păcat, ceea ce consider că este una dintre cele mai mari ispite ale noastre. Iisus nu a trecut niciodată prin așa ceva. Încă de când era copil, a iubit dreptatea și a urât nelegiuirea. Despre noi nu se poate spune același lucru. Așadar, niște avantaje a avut.

Dar Iisus Și-a trăit viaţa pământească în dependenţă de Tatăl Său ceresc. Prin urmare, nu a folosit avantajele pe care le avea. Și-a trăit viaţa exact în același mod în care ne invită și pe noi să trăim – în dependenţă de o putere superioară. Iisus ne-a spus: „Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Dar tot El a spus: „Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi” (Ioan 5:30). Chiar și minunile Sale extraordinare au fost săvârșite prin puterea lui Dumnezeu mai degrabă decât prin puterea Sa divină inerentă (vezi Faptele apostolilor 2:22). În pustiul în care a fost Iisus ispitit, un înger a venit să-L întărească și să slujească nevoilor Sale. Nu Și-a folosit puterea divină pentru a-Și împlini propriile nevoi, în ciuda ispitei diavolului ca El să facă tocmai acest lucru (vezi Matei 4:11). Din nou, în grădina Ghetsimani, a venit un înger să-L întărească (vezi Luca 22:43). Un înger mesager trimis de la tronul Tatălui a fost cel care L-a încurajat și I-a adus puterea să înfrunte crucea.

Când ajungem la momentul crucii, Îl vedem pe Iisus luptându-Se sub greutatea păcatelor și a vinovăţiei întregii lumi și strigând: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Și ne întrebăm dacă în acest moment chiar a rămas singur. Dar, nu, „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Dumnezeu era încă acolo, chiar dacă Iisus nu Îl mai putea vedea. Prezenţa lui Dumnezeu s-a manifestat prin întunericul supranatural care s-a așternut de la ceasul al nouălea, prin cutremurul de pământ și prin sfâșierea perdelei din templu când Iisus Și-a dat, în cele din urmă, duhul.

Așadar, pe tot parcursul vieţii Sale — prin comportamentul Său ireproșabil, fără păcat, prin minunile Lui, prin Ghetsimani și cruce —, Iisus a trăit primind o putere mai presus de Sine. Iisus a experimentat întotdeauna această putere prin relaţia de credinţă bazată pe rugăciune, comunicare și părtășie.

Astfel, Iisus devine exemplul nostru de urmat. El declară acest lucru cu prilejul Cinei Domnului: „Pentru că Eu v-am dat o pildă” (Ioan 13:15). Iar în Ioan 13:34 spune astfel: „Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiţi și voi unii pe alţii.” Iar în Matei 10:25 ne spune: „Ajunge ucenicului să fie ca stăpânul lui.” Și Apocalipsa 3:21 ne învaţă că putem birui așa cum a biruit Iisus.

Trei modele

Mulţi, astăzi, par să aibă trei opţiuni referitoare la natura umană a lui Hristos. Una este să credem că Iisus a fost ca Adam înainte de cădere și, prin urmare, să considerăm că nu ne putem supune legii lui Dumnezeu așa cum a făcut-o Iisus, pentru că El era diferit de noi. A doua opţiune este să credem că Iisus a fost ca Adam după cădere și, prin urmare, să considerăm că ne putem supune legii lui Dumnezeu fiindcă și Iisus a putut, fiind asemenea nouă. A treia opţiune este că Iisus a fost ca Adam atât înainte, cât și după cădere. Să trecem în revistă fiecare opţiune într-un mod mai detaliat.

Prima opţiune: Dacă definim păcatul în termenii unei naturi umane căzute, Iisus ar trebui să fie ca Adam înainte de cădere, pentru că El nu era păcătos. Noi, dimpotrivă, suntem păcătoși. Prin urmare, Iisus a fost diferit de noi și El nu poate fi un exemplu pentru noi. A deţinut un avantaj în raport cu noi în ceea ce privește ascultarea, iar noi, ca păcătoși, nu ne putem aștepta să fim capabili de același tip de ascultare ca a Lui. Într-adevăr, acest lucru ni se pare imposibil. În schimb, acceptăm ascultarea Sa care se răsfrânge asupra noastră prin substituţie și avem încredere că ascultarea Lui va fi pusă în contul nostru în ceruri.

A doua opţiune: Dacă definim păcatul în termeni care ţin de călcarea legii, Iisus ar fi putut fi ca Adam după cădere. Conform acestui punct de vedere, oricine este păcătos dacă păcătuiește (și omul nu este păcătos până când nu păcătuiește). Iisus a fost exact ca Adam după cădere; avea o fire păcătoasă la fel ca noi. A evitat doar să fie păcătos pentru că nu a făcut niciodată nimic rău. Astfel, dacă Iisus a fost la fel ca noi, dar nu a păcătuit niciodată, atunci El devine exemplul nostru în toate privinţele, iar noi ne putem supune așa cum S-a suspus El, abţinându-ne de la comiterea fărădelegii.

A treia opţiune: Dacă definim păcatul în termenii unei relaţii rupte, Iisus ar fi atunci ca Adam înainte de cădere, pentru că El a avut de la început o natură spirituală care nu a fost niciodată separată de Tatăl. Dar El a fost și ca Adam după cădere, pentru că a trăit în deplină dependenţă de Tatăl Său, pentru a înfăptui lucrările pe care le vedem în viaţa Sa. Dacă problema în ceea ce privește păcatul este o relaţie ruptă (mai degrabă decât o natură păcătoasă ca atare sau faptele păcătoase astfel comise), atunci Iisus poate fi exemplul nostru, arătându-ne cum să trăim în dependenţă de o putere superioară. Ne putem supune pentru că putem deveni părtași la natura Sa spirituală, putem avea parte de restabilirea relaţiei rupte și putem depinde de puterea Lui pentru a birui. Rezultatul? Posibilitatea de a asculta în totalitate de legea lui Dumnezeu.

Personal cred în a treia variantă. Cred că problema păcatului ţine de ceva mai profund decât contabilizarea faptelor rele. Problema păcatului este o relaţie ruptă, o viaţă trăită independent de Dumnezeu. Cine este mai tentat să trăiască independent de Dumnezeu? Cel care este fără păcat sau cel care nu este? În acest sens, Iisus este un exemplu mult mai grăitor decât ne-am putea noi înșine dori.

Epilog

Pe scurt, Iisus a fost și divin, și uman. El a preluat asupra naturii Sale spirituale fără păcat condamnarea atribuită naturii noastre păcătoase. În această stare failibilă, El ne-a dat un exemplu de victorie provenită de sus, din afara celui care luptă, mai degrabă decât de victorie provenită din interior. Și aceasta este adevărata problemă, până la urmă.

În dezbaterea acestui subiect simt că mă aflu pe teritoriu sfânt. Este absolut minunat să realizez că Iisus a venit și Și-a trăit viaţa așa cum ar trebui ca eu să o trăiesc pe a mea. Mă face asta să simt că am rămas cu mult în urmă? Cu siguranţă că da. Dar mă și descurajează? Nu. Iisus mi-a dat prea multe dovezi că mă iubește și că va continua să mă ajute să înţeleg cum Și-a trăit El viaţa, astfel încât să pot trăi în dependenţă de El, așa cum El a trăit în dependenţă de Tatăl Său.

Putem fi recunoscători că suntem acceptaţi, pentru că sacrificiul lui Iisus încă ne deschide drumul către ţara veșnică. Și putem fi de asemenea recunoscători că El ne-a arătat cum să biruim rămânând în dependenţă faţă de El: „Eu în ei și Tu în Mine –, pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una” (Ioan 17:23).

Acest articol a apărut iniţial în revista Ministry din luna mai 1982.

Morris Venden (5 aprilie 1932 – 10 februarie 2013) a fost predicator, profesor și autor apreciat, membru al echipei postului de radio Voice of Prophecy în calitate de vorbitor asociat.