Orice religie îţi cere să renunţi la ceva. Însă există un tip de renunţare care te eliberează și un tip de renunţare care te transformă în sclav. Documentarul Credeţi-mă. Falsul profet expune, cu imagini din viaţa reală, confuzia dintre cele două.
Documentarele true crime fac o promisiune implicită, pe care o consider amăgitoare: aceea că viaţa poate fi înţeleasă mai bine dacă este privită prin lentila răului omenesc. O astfel de optică este tentantă și produce chiar dependenţă, în parte și fiindcă noi, oamenii, avem acea fascinaţie instinctivă pentru rău pe care psihologii o numesc „părtinirea aspectului negativ”. Prin urmare, evit de obicei să urmăresc astfel de producţii, fiind conștientă că perspectiva lor, atât de focalizată pe rău, îmi poate afecta echilibrul interior.
Acesta este motivul pentru care nu am avut nici cea mai mică înclinaţie să urmăresc primul documentar pe care Rachel Dretzin l-a făcut despre comunitatea fundamentalistă de mormoni poligami (FLDS) din Utah, Keep sweet: Pray and obey (tradus la noi: Keep sweet: Roagă-te și ţine-ţi gura). Însă o reacţie din social media care menţiona „soţii minore” fără să devoaleze nimic din film m-a convins să fac o excepţie pentru Trust me: The False Prophet (tradus la noi: Credeţi-mă: Falsul profet). Și bine am făcut.
Central în structura narativă a documentarului este, în mod evident, abuzul sexual în cadru religios. Iar filmul reușește să dezvăluie treptat, într-un ritm respectuos cu sensibilităţile religioase ale telespectatorului, un întreg păienjeniș de circumstanţe, convingeri, carenţe și manipulări, fără de care abuzul nu ar fi fost posibil. Un atu al acestei abordări e faptul că regizorul lucrează chirurgical cu informaţiile, fără să moralizeze și fără să pretindă că ar elucida întru totul mecanismele abuzului. Filmul mizează din start pe bunul-simţ al privitorului și consideră subînţeleasă empatia lui, iar asta este ceea ce îl ţine lipit de ecran și atașat de victime chiar și după ce a încheiat vizionarea.
Despre ce e vorba?
Profitând de vidul de putere rămas în urma condamnării pe viaţă a lui Warren Jeffs, Samuel Bateman se autoproclamă „profet” în locul lui Jeffs și ajunge să formeze o nouă grupare poligamă, pe care o desprinde din FLDS. Povestea urmărește ascensiunea acestui individ submediocru la statutul de dictator spiritual și consolidarea autorităţii lui prin manipulare religioasă și teroare psihologică.
Întreaga poveste este prezentată din perspectiva lui Christine Marie, un psiholog specializat în traficul de persoane, agresiune sexuală și dinamica psihologică a sectelor, supravieţuitoare a abuzului religios și sexual comis de un alt așa-zis profet, care nu a fost niciodată tras la răspundere pentru faptele sale.
Împreună cu soţul ei, producătorul media Tolga Katas, Christine Marie se infiltrează în cercul lui Bateman sub pretextul documentării comunităţii stigmatizate în Statele Unite. Cei doi câștigă încrederea grupului, însă în tot acest proces ajung să descopere dovezi zdrobitoare despre exploatarea femeilor și a fetelor minore din jurul lui Bateman și reușesc să colaboreze cu victimele și cu autorităţile pentru a-l demasca.
La o primă vedere, filmul pare construit în tușe ample, recognoscibile și, până la un punct, previzibile pentru acest tip de infracţiune. Însă adevărata greutate a documentarului nu se vede la acest nivel. „Una dintre calităţile cu adevărat rare și excepţionale ale acestor imagini”, spunea regizorul documentarului, „este că îţi permit să vezi controlul mental chiar în desfășurare — lucru pe care documentarele despre coerciţie și spălare a creierului nu reușesc aproape niciodată să îl surprindă.” Un asemenea tip de expunere provoacă, inevitabil, răspunsuri diferite. Ceea ce urmează este propriul meu răspuns.
Nostalgia
Am urmărit documentarul cu un sentiment puternic de familiaritate faţă de victime. Chipurile lor curate și care nu ascundeau privirii niciuna dintre micile imperfecţiuni ale feţei, părul lung, în culori naturale, prins în coafuri elaborate, dar subsumate aceluiași stil, și rochiile simple, lungi până la pământ îmi păreau, într-un mod straniu, cunoscute.
Și în biserica mea, ca și în Biserica Ortodoxă, mai văzusem femei a căror identitate era în totalitate normată religios. De la vestimentaţia adesea austeră și ternă, în contrast vădit cu fastul de culoare, formă și diversitate al creaţiei lui Dumnezeu, până la accesul drastic limitat la cultură, întreaga lor viaţă – în registrele ei fizice, afective și spirituale – părea nu călăuzită de religie, nici măcar atinsă de ea, ci sechestrată de o doctrină rigidă și împovărătoare, al cărei har precar avea mai degrabă înfăţișarea unei pedepse suplimentare decât a unui dar divin fără măsură.
La vremea aceea m-am întrebat sincer dacă nu cumva felul lor de a-și trăi credinţa era mai apropiat de intenţia lui Dumnezeu pentru om decât ceea ce trăiam eu. Cu toate acestea, în pofida admiraţiei pe care o simţeam pentru curajul cu care își asumau existenţe radical opuse spiritului epocii și în ciuda faptului că, în acei ani, în jurul meu se făceau auzite voci fundamentaliste învestite cu o autoritate care căuta insistent să se substituie bunului-simţ, nu am putut îmbrăţișa acest fel de rigoare religioasă. Nu fiindcă nu mi-aș fi dorit, ci fiindcă nu mi-a stat în putinţă.
Dar dacă…
Cu timpul, și cu schimbarea circumstanţelor, acea direcţie nu a mai fost tentantă. Dar cum ar fi fost dacă m-aș fi născut într-un mediu care nu mi-ar fi îngăduit decât o singură opţiune, așa cum s-a întâmplat în cazul victimelor din documentar? Cum ar fi fost dacă aș fi avut doar puţin mai multă voinţă și aș fi reușit să-mi aliniez comportamentul la valorile pe care mi le cultivam atunci?
Dincolo de exerciţiul introspectiv, aceste întrebări sunt de fapt reformulări ale unei preocupări foarte concrete privind felul în care o persoană sinceră, aflată în căutarea unor răspunsuri spirituale, poate fi ferită de seducţia manipulatorilor religioși, indiferent de anvergura lor.
Literatura de specialitate a cartografiat cu rigoare tehnicile neetice de persuasiune și control utilizate în contexte religioase. Asupra acestora mă voi opri într-un articol viitor. Însă în textul de faţă aș vrea să urmăresc un anumit aspect din felul în care ne trăim credinţa și care ne face vulnerabili în faţa manipulatorilor religioși.
Ignoranţa
Moroni Johnson, care execută în prezent o pedeapsă de 25 de ani de închisoare pentru complicitate la trafic sexual de minori, este la un click distanţă pe LinkedIn. Profilul său păstrează încă datele afacerii din ale cărei profituri a alimentat deopotrivă finanţele și delirul de grandoare al lui Samuel Bateman. Dar Johnson nu este un infractor oarecare. Ca unul dintre adepţii timpurii ai lui Bateman, el și-a împins patru dintre fiice în braţele individului. Iar documentarul sugerează și logica internă a acestui gest.
„Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roșu în însuși cugetul lor. Ei opresc căsătoria și întrebuinţarea bucatelor pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred și cunosc adevărul.” (1 Timotei 4:1-3)
După arestarea lui Warren Jeffs, „profetul” transfigurat prin detenţie într-un exponent al martiriului, membrii FLDS nu se mai puteau căsători, întrucât numai el avea autoritatea de a oficia căsătoriile înaintea lui Dumnezeu. Mai mult, din închisoare, Jeffs a interzis inclusiv relaţiile sexuale între adepţii deja căsătoriţi. Dacă „profetul” era lipsit de această prerogativă, atunci ea trebuia suspendată pentru toţi.
Johnson încălcase decretul lui Jeffs, având copii cu propria soţie, iar vinovăţia care îl apăsa luase, în mintea lui, proporţiile întregului iad ce l-ar fi așteptat la capătul vieţii. Apoi a apărut Bateman, care, pretinzând că Jeffs murise în închisoare și că spiritul lui se așezase acum asupra sa, l-a smuls pe Johnson din carcera propriei conștiinţe. De atunci înainte, Bateman s-a căsătorit el însuși cu 20 de femei, inclusiv cu 9 fete minore, în totală indiferenţă chiar și faţă de excluderea pe care membrii FLDS i-o rezervaseră pentru această abatere.
Salvat iluzoriu prin păcatele lui Bateman, Moroni Johnson s-a aruncat cu tot sufletul în prăpastie, tocmai încercând să se mântuiască. Și, în saltul acesta fatal, și-a tras după el toată familia.
Harul
Cum ar fi arătat viaţa lui Moroni Johnson dacă ar fi știut că iertarea păcatului lui (așa cum îl percepea el) nu este în mâinile de lut ale lui Samuel Bateman, ci îl aștepta, pregătită de milenii, în mâini care poartă încă urmele cuielor de la cruce? Dacă ar fi înţeles și ar fi crezut că mântuirea oamenilor nu este o încununare a unor strădanii spirituale, ci este un proces care de fapt a început fără el, încă dinainte ca primul om să aibă prima ispită păcătoasă…
Câtă independenţă spirituală oferă conștientizarea că, atunci când Dumnezeu Și-a asumat să creeze fiinţe libere, Și-a asumat inclusiv posibilitatea ca aceste fiinţe să aleagă să Îi întoarcă spatele! Și că, dacă acest scenariu de risc avea să se materializeze, Dumnezeu avea să intervină nu cu manipulare și coerciţie, ci, păstrând același cadru al libertăţii, avea să permită iubirii să își manifeste puterea vindecătoare. Adică urma să Se sacrifice pe Sine, mai degrabă decât să anuleze creaţia. Urma să ierte.
Faptul că Dumnezeu a ţesut mântuirea noastră prin Hristos înainte ca noi să ne pătăm sufletele este una dintre cele mai neînţelese dovezi ale iubirii Sale. Iar când omul ajunge să simtă că Dumnezeu, deși îi cunoaște cele mai întunecate umbre, nu renunţă la el, această dragoste începe să-l vindece.
Vindecarea ia forma unui proces de transformare interioară, în care Duhul Sfânt ne restaurează ca pe un tablou, refăcând în noi chipul după care am fost creaţi la începuturi. Uneori progresul este mai lent decât ne-ar plăcea, alteori apar chiar căderi, dar este foarte important să ne reamintim că limitele nu se depășesc concentrându-ne pe ele, ci ridicându-ne după fiecare cădere. Orice învăţăm în viaţa aceasta presupune o etapă inconfortabilă de incompetenţă.
Urmările
Trei dintre fiicele lui Johnson sunt încă ferm convinse că Bateman, condamnat în 2024 la 50 de ani de închisoare, este un martir credincios. Doar o singură fiică, Moretta, a reușit cu ajutorul propriei încarcerări să iasă de sub vălul de manipulare.
Moretta și Naomi (Nomz) Bistline sunt două dintre nevestele adulte ale lui Bateman care au ispășit câte un an de închisoare pentru contribuţia lor la răpirea „soţiilor” minore puse în plasament după arestarea lui Bateman. Moretta și Naomi fuseseră cele mai ardente și vocale adepte ale soţului lor. Din fericire, timpul petrecut departe de acesta, în detenţie, le-a oferit răgazul de care aveau nevoie pentru a rupe lanţul sclaviei religioase în care se aflau. Dar ce preţ au trebuit să plătească pentru această libertate!
Într-un interviu acordat după eliberare, Nomz mărturisea că îi e greu să mai creadă într-un Dumnezeu atotputernic, aflat la cârma tuturor lucrurilor, după toate prin câte a trecut.
„Nimeni nu înţelege cât de greu este să-ţi reconfigurezi mintea după ce ai fost crescut într-un anumit fel”, spunea Nomz. „Să înveţi să desfaci complet acea construcţie, să te deprogramezi și să-ţi refaci modul de a gândi în altă cheie… Mă surprind întrebându-mă: «De ce simt asta în felul acesta?» Și apoi îmi dau seama că pot duce firul înapoi până la condiţionările lui Warren Jeffs și că, de fapt, nimic din toate acestea nu este adevărat. Acum știu că a fost un mit în întregime.”
Tăcerea
Documentarul ajunge să ofere, fără intenţie explicită, o teodicee de o mare forţă emoţională. După ce află despre ororile care se petrec în casa „profetului” și înţelege că printre victime se află și patru fete minore, Christine Marie se vede prinsă într-o dilemă sfâșietoare: întreaga ei fiinţă ar împinge-o spre o intervenţie imediată, menită să smulgă acei copii din abuz, dar este în același timp pe deplin conștientă că un asemenea gest nu ar putea extirpa minciunile adânc înrădăcinate în mintea acelor fete și femei. Ba chiar o intervenţie intempestivă ar putea face mai mult rău decât bine. Le-ar distruge relaţia de încredere și le-ar alipi și mai tare de „tătuc”.
Astfel, telespectatorul înţelege, odată cu Christine, că pentru a le salva Christine trebuie să tacă o vreme. Să tacă și să își continue viaţa în aparenţă firesc, să mănânce și să doarmă liniștită la ea acasă, în aceleași nopţi în care știe că, la câteva case distanţă, niște copii trăiesc iadul pe pământ.
Ce este aceasta dacă nu o ilustraţie zguduitoare a modului în care Dumnezeu este nevoit să îi mântuiască pe oameni? Oameni prinși în mrejele propriilor minţi, oameni care își droghează zilele cu plăceri care nu durează, oameni care își spulberă umanitatea în goana după bani, după putere sau după orice simulacru de iubire. Oameni transformaţi în animale de durerea pe care le-au provocat-o alţi, oameni lipsiţi de omenie. Oameni alienaţi prin păcat de chipul Acela după care au fost creaţi, înstrăinaţi de Cel care le este Tată și datorită căruia respiră.
Nu ar putea Dumnezeu să Se năpustească în dimensiunea noastră, capturată de mii de forme de suferinţă atroce, și să ne scoată de aici? Cum poate să Își continue fiinţarea în timp ce noi, copiii Lui, trăim iadul pe pământ?
Tortura sufletească pe care o simţea Christine Marie am văzut-o. Pe a lui Dumnezeu trebuie să ne-o imaginăm. Și să ne închipuim cum, deși are puterea fizic să intervină, alege să nu o facă fiindcă mântuirea noastră nu presupune doar o dislocare geografică, ci acea deconstrucţie, deprogramare și restaurare a gândirii pe care Nomz se chinuie astăzi să le facă singură.
Calea
Noi nu putem fi cu adevărat salvaţi spiritual dacă nu conștientizăm acut că germenii răului care au încolţit în sufletele noastre trebuie smulși, la fel cum nici victimele lui Bateman nu puteau fi cu adevărat salvate dacă, în mintea lor, continuau să creadă că el este „profetul”.
Dar nu ar putea Dumnezeu să dirijeze cap-coadă și indiferent de opoziţie toată această operaţiune de răzgândire? Ar putea, dacă ar trece peste libertatea noastră de alegere și ne-ar spăla și El, asemenea „profeţilor”, creierele. Dumnezeu însă ne iubește prea mult ca să facă asta. De aceea suferă împreună cu noi trauma existenţei noastre în păcat, lucrând – în ciuda evidenţelor contrare – pentru salvarea noastră. Adică pentru a face posibil acel proces neinstantaneu, asiduu, de transformare pe care Moroni Johnson l-a ratat, până la acest moment.
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”, predica Hristos. Când încercăm să ne mântuim prin performanţă spirituală, când încercăm să ne merităm iertarea prin ritualuri bine înfăptuite, eludăm de fapt Calea. Contrafacem metode care poate nu iau forma infracţională pe care au luat-o faptele celor din documentar, dar care nu pot avea altă destinaţie finală decât descompunerea spirituală. Și, desigur, putem minimaliza impactul legalismului fariseic, dar nu putem uita rolul pe care acesta l-a jucat în răstignirea Fiului lui Dumnezeu.
Nomz spunea, și cred că are dreptate, că un coșmar asemenea celui trăit de ea i se poate întâmpla oricui. Sper doar ca, într-o zi, să realizeze că și o salvare asemenea celei pe care a trăit-o ea o poate trăi oricine.