Sărutul lui Iuda s-a auzit mai întâi în Grădina Ghetsimani. Ecoul lui se repetă însă ori de câte ori încrederea unui suflet nebănuitor e trădată. Iar trădarea, mai ales când poartă masca credinţei, sfâșie însăși ţesătura morală a celui rănit.
Aveam 10 sau 11 ani când m-a oprit pe stradă să mă întrebe dacă știu cumva unde poate găsi o toaletă publică. „Nu știu, îmi pare rău”, i-am spus. Era un moșuleţ scund și cu voce blândă. Un bunic inofensiv. „Dar am nevoie chiar acum”, a insistat bărbatul care începuse să meargă în paralel cu mine, pe drumul spre școală. „Vedeţi că e un restaurant pe strada Litovoi. Încercaţi acolo,” am continuat eu. „E departe. Aș merge aici, în gang. Îmi ţii tu de șase să nu mă vadă careva?” Am traversat pe partea cealaltă a străzii și omul a rămas în urmă, cu nevoia lui cu tot. Acasă le-am spus părinţilor despre ce se întâmplase ca despre un fapt divers. Simţisem stranietatea situaţiei – un adult să ceară ajutorul unui copil –, dar nu realizasem și pericolul.
Părinţii m-au certat că am vorbit cu individul, fără ca eu să înţeleg, nici chiar după muștruluială, pe lângă ce trecusem. Văzusem răul, dar nu îi recunoscusem faţa. Ba mai mult, mă gândeam că poate geaca cea nouă, primită de ziua mea, mă făcuse să par mai mare și de aceea a îndrăznit omul. Copiii găsesc întotdeauna o explicaţie prin care să-și asume vina altcuiva.
Mă gândesc cu teamă că am un copil. O fetiţă a cărei siguranţă aș vrea să o știu nenegociabilă și independentă de orice sistem. Inclusiv de poliţie. Orice părinte vrea, mai presus de toate, să protejeze. Chiar și atunci când își ceartă copilul pentru vina unui adult, intenţia, oricât de stângace, e aceeași: să-l ocrotească. Abuzul lovește cu sute de kilometri la oră din direcţia opusă. Iar efectele lui, chiar și cele fizice, depășesc întotdeauna ceea ce se vede.
Răni ascunse
Cercetările recente despre trauma rezultată în urma înșelării încrederii arată că și creierul poartă urmele trădării: abuzul rescrie reflexe, dereglează reacţii și distorsionează percepţii. Iar rana pe care o produce trădarea în sufletul victimei este asemenea unei prăpăstii care înghite întreg peisajul lăuntric al celui rănit. Îi subminează sentimentul de siguranţă, îl contaminează cu o suspiciune difuză deghizată în prudenţă, îi fisurează relaţiile și chiar îi tulbură claritatea gândirii.
Efectele capătă o amploare exponenţială dacă victima este redusă la tăcere, în timp ce abuzatorul își continuă nestingherit ravagiile, fiindcă răul rezultat din actul abuzului în sine, ajunge dublat de tăcerea care îl urmează. Ignorarea adâncește rana, refuzându-i celui rănit măcar dreptul la protecţie după durere.
Psihologii spun că simptomatologia traumei e profund influenţată de felul în care comunitatea vorbește despre ea. E salvator ca victima să poată reconstrui un sens după tot ce s-a întâmplat, iar vindecarea, arată cercetările, depind mult de felul în care ne raportăm – și victima, dar și cei din jurul ei – la traumă.
O răsturnare a sensurilor
Tocmai de aceea, o victimă trebuie să audă în primul rând adevărul în cea mai clară și directă formă a sa: nu este vina ta. Fiindcă, într-un abuz, rușinea se amestecă aproape întotdeauna cu confuzia. Foarte adesea, victima este atât de puternic afectată de experienţa oribilă pe care a trăit-o încât mintea nu o poate procesa corect. Cu atât mai mult dacă victima este un copil. Nu înţelege ce i s-a întâmplat sau de ce simte ce simte, ori dacă celălalt era un om de încredere, de ce s-a purtat așa?
Uneori victima poate simţi confuzie morală: nu își dă seama dacă ceea ce s-a întâmplat e rău sau greșit, mai ales dacă agresorul era o persoană respectată, un om de încredere sau un membru al familiei. „Dacă el e bun, cum poate face ceva rău?”.
Alteori victima poate simţi în același timp și atașament și frică, și nevoia de a se apropia și de a fugi. Suprapunerea aceasta îi poate crea o stare de vinovăţie. „De ce îmi e dor de el, dacă îl urăsc?”
Mintea protejează victima printr-un mecanism de estompare a amintirilor dureroase. Acesta se poate manifesta atât de puternic încât victima poate ajunge să se întrebe dacă incidentul dureros a avut cu adevărat loc și să se îndoiască de propria memorie.
Însă poate cea mai dureroasă formă de confuzie este însă sentimentul victimei că „poate am făcut eu ceva”. Agresorii profită, în general, de inocenţa sau rușinea victimei, construind pe ideea că victima „a fost de acord”. Și, mai ales atunci când victima este copil, apare de multe ori rușinea faţă de propriile reacţii fizice în timpul abuzului, ca și cum acestea ar fi o dovadă de consimţământ. Însă ele sunt doar o mecanică biologică, nu constituie niciodată o probă a consensualităţii.
Abuzul comis într-un cadru care implică elemente de religiozitate produce o formă și mai perfidă, spiritualizată, de confuzie: „Dacă el e un om al lui Dumnezeu… poate eu sunt cea/cel care a greșit.” Este o răsturnare cumplită a sensurilor. De aceea, primordială este afirmarea limpede și fără ocolișuri a adevărului: „Nu ai făcut nimic rău. Ai fost trădat(ă) de un om în care ai avut încredere, într-un loc în care ar fi trebuit să fii în siguranţă.”
Locul contează
Atunci când în interiorul unei comunităţi se petrece o tragedie, cea mai mare binecuvântare este ca acea comunitate să poată asculta cu inima deschisă. În astfel de momente, chemarea noastră nu este spre tăcere defensivă, ci spre tăcere empatică, aceea care ascultă, care face loc durerii celuilalt. Nu este ușor să asculţi atunci când realizezi că locul menit să adăpostească a devenit, pentru cineva, locul durerii. Dar tocmai în astfel de momente se vede inima Bisericii, prin felul în care caută să ofere vindecare.
Biserica nu se clatină atunci când un om are curajul să spună ce i s-a întâmplat. Din contră, prin mărturisire și adevăr își poate vindeca rănile. Iar termenul de „Biserică” nu se rezumă la instituţia bisericii, sau la liderii sistemului religios. Noi, toţi, suntem Biserica.
Și noi toţi avem nevoie să ne cercetăm propriile suflete și să ne întrebăm în ce măsură suntem noi înșine și prietenia noastră, un loc sigur pentru cel rănit? Poate veni la noi convins că va fi crezut? Că nu va fi judecat, corectat, împins spre o împăcare artificială? În ce măsură poate avea încredere că nu îi vom servi o teologie facilă de tipul „totul se întâmplă cu un scop”? Cât de dispuși suntem să renunţăm la tiparul zilei idilice de închinare în care totul e odihnă și să ne asumăm mai degrabă odihna prin slujire?
În contextele bisericești sau adiacente bisericii, abuzul, atunci când se ascunde sub aparenţa grijii spirituale, atinge ceva din noi care ar fi trebuit să rămână sacru. Când un om care are numele lui Dumnezeu constant pe buze profită de o persoană lipsită de apărare, efectul devastării este și psihologic, dar și spiritual.
Cuvintele psalmistului sunt teribil de actuale: „Nu un duşman mă batjocoreşte, căci atunci aş îndura! Nu cel ce mă urăşte se ridică împotriva mea, căci m-aş ascunde de el! Ci tu, un om ca şi mine, prietenul meu, apropiatul meu, cel cu care am avut părtăşie dulce când am mers cu mulţimea la Casa lui Dumnezeu!” (Psalmul 55:12-14)
Ceea ce se prăbușește, în astfel de cazuri, nu e doar încrederea într-un om, ci însăși ordinea morală a lumii.
Anomia
Dintr-odată, binele pare relativ, iar sensul devine extrem de fragil. În limbajul sociologiei, această pierdere a reperelor se numește anomie.
Cuvântul anomie vine din greacă și înseamnă literalmente „fără lege”. Sociologul Émile Durkheim l-a folosit pentru a descrie starea unei societăţi care își pierde reperele morale și coerenţa, atunci când regulile care ţin lumea laolaltă încetează să mai funcţioneze. Și, deși termenul s-a născut în sociologie, el poate fi citit și într-o cheie intimă: o formă de dezordine lăuntrică, o pierdere a sensului care ordona viaţa.
Trauma are capacitatea de a produce o ruptură personală. Realitatea te lovește atât de brutal, încât legile interioare care dădeau sens lumii se dărâmă. Regulile care cândva păreau sigure – cine e de încredere, ce înseamnă binele, unde e protecţia – devin brusc neclare. În locul lor, se instalează un fel de haos moral.
Victima ajunge să pună sub semnul întrebării chiar temeliile vieţii: „Dacă răul vine de la cineva apropiat, mai pot avea încredere în Bine?”. În plan profund, trauma produce o fractură între om și propriul lui sistem de sens: nu mai știe ce să creadă, cum să iubească, cum să se roage. Gesturile simple – o îmbrăţișare, un zâmbet, o promisiune – pot trezi o furtună emoţională complet străină de intenţia din spatele gestului. Odată ajunși în acest loc, încrederea nu mai are altă șansă de supravieţuire decât dacă se reconstruiește, puţin câte puţin, din adevăruri simple.
Din fericire, nici cea mai adâncă dezordine nu este definitivă. Pierderea sensului nu este ireversibilă, iar vindecarea își face loc în viaţa celui rănit pas cu pas, prin relaţii de iubire sănătoase, care reconstruiesc echilibrul. Chiar dacă refacerea ordinii interioare nu înseamnă revenirea la ce a fost, noul echilibru poate aduce cu el o profunzime a trăirii greu de anticipat.
Dumnezeu nu e complice
Unul dintre adevărurile simple care restaurează este faptul că Dumnezeu nu este complice la rău. Abuzul comis cu Dumnezeu pe buze este o trădare la adresa lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu cunoaște trădarea atât în profunzimea ei atomică, cât și în complexitatea ei universală deopotrivă.
Sărutul lui Iuda rămâne unul dintre cele mai tulburătoare momente ale Evangheliei. Nu doar pentru că actul este comis de un apropiat din anturajul Mântuitorului, ci pentru că în acel gest este încapsulată fiecare trădare trecută și viitoare împotriva unui Dumnezeu care nu a făcut altceva decât să iubească deplin.
Trădarea lui Iuda nu l-a durut mai puţin pe Hristos fiindcă o presimţise, ci dimpotrivă, L-a durut mai mult, fiindcă ea era o reamintire concretă și prezentă a ravagiilor făcute de păcat în însăși esenţa omului: l-a făcut tentat, dispus și pornit să respingă iraţional bunătatea, adevărul și dragostea, deși fiecare fibră a fiinţei lui are nevoie de ele ca de oxigen.
Și totuși, trădarea lui Iuda nu este sfârșitul poveștii, deși probabil că până și ucenicii credeau asta la momentul răstignirii. Cum ar fi putut să anticipeze imensitatea a ceea ce avea să facă Hristos din acel abis întunecat în care se coborâse? Confruntaţi cu trauma morţii Lui, nici chiar ei, care stătuseră atât de aproape de Hristos încât Îi cunoșteau până și ritmul respiraţiei în somn, nu au putut să conceapă ce avea să facă Dumnezeu din cioburile speranţelor lor aparent năruite. Dar asta nu L-a împiedicat pe Dumnezeu să înfăptuiască desăvârșirea planului său de a salva omenirea chiar așa, prin acel episod greu de înţeles și de îndurat.
Tocmai de aceea, oricine a fost trădat, rănit sau exploatat în numele credinţei, poate ști că nu este abandonat. Dacă Dumnezeu a putut smulge mântuirea lumii din trădarea Diavolului, repetată în sărutul lui Iuda, atunci El poate aduce vindecarea deplină și în rănile noastre.
„Mie Mi-aţi făcut!”
Psalmul 33 spune: „Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită şi-i izbăveşte pe cei cu duhul mâhnit. De multe necazuri are parte cel drept, dar Domnul îl izbăveşte din toate.” La prima lectură, cuvintele par o încurajare pentru cel nevinovat care suferă. Dar versetul următor deschide o profunzime neașteptată: „El îi păzeşte toate oasele şi nici unul măcar nu-i va fi frânt.” E profeţia pe care Evangheliile o leagă direct de Hristos, Cel răstignit, al cărui trup nu a fost frânt. Sub inspiraţie divină, psalmistul nu vorbește aici doar despre omul încercat, ci despre Dumnezeu-Omul care va purta durerea celor zdrobiţi.
Prin Hristos, Dumnezeu Se unește cu cel care suferă. „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aşa unora dintre cei mai neînsemnaţi dintre aceşti fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut!” (Evanghelia după Matei 25:40) Domnul Hristos ia asupra Sa rana celui nedreptăţit și îi ia partea. Lui, nu doar adevărului. De aceea, cine se ridică împotriva celui rănit se ridică, chiar și fără să știe, dar cu toate consecinţele care decurg din asta, împotriva Celui care a făcut loc în inima Lui suferinţei celui rănit.
