Certuri în familie? Faptul că în sânul familiilor noastre nu curge numai lapte şi miere, iar conflictele se grăbesc să apară mai des decât ne-am dori nu este o noutate pentru nimeni. Experienţa ne învaţă că oamenii care împărtăşesc nu doar numele, ci și acoperişul se ciocnesc în păreri sau comportamente în mod direct proporţional cu numărul de ore petrecute împreună.
Teritoriul familiei este adesea expus la discuţii în contradictoriu, riscând formarea de tabere adverse. Des întâlnite în familie sau, dimpotrivă, fenomene ocazionale, relaţiile tensionate între persoanele pe care simplul grad de rudenie ori afiliere nu le poate armoniza pe deplin pleacă de la perspective, nevoi și așteptări diferite.
Spre exemplu, adolescenţii tânjesc după recunoașterea independenţei, iar părinţii vor să li se confirme autoritatea și dreptul la ultimul cuvânt. Realitatea unor nevoi diferite creează, de cele mai multe ori, premisele izbucnirii unor „războaie” la domiciliu.
Ce sunt certurile în familie?
Conflictele reflectă mai mult decât o simplă neînţelegere. Ele surprind acele situaţii în care fiecare se simte ameninţat de poziţia opusă a celuilalt, pe baza experienţei subiective, a propriilor convingeri și nevoi.
Printre factorii care deschid ușa conflictelor în familie se numără comunicarea deficitară, lipsa clarităţii privind așteptările reciproce, interesele opuse, diferenţele de personalitate sau perioadele de tranziţie pe care le traversează membrii familiei. Printre consecinţe se numără reproșurile, distanţarea emoţională, tensiunile permanente sau alte acţiuni nedorite, care pot merge până la violenţă verbală ori chiar fizică.
După cum motivele conflictelor nu pot fi înscrise într-un singur registru, nici reacţiile nu se conformează aceluiași tipar. Unele persoane preferă să tranșeze direct problemele cu care se confruntă, în timp ce altele resping strategia mesei rotunde și abordările transparente.
Indiferent de situaţie, conflictele nu trebuie minimalizate sau trecute subtil cu vederea. Evitarea ca metodă de rezolvare a divergenţelor în familie funcţionează numai pe termen scurt și în limita unor condiţii specifice.
Comportamentul de evitare
Câţi dintre noi nu am trântit ușa dormitorului, fugind de discuţiile dureroase? Câţi nu am inventat scuze pentru a distrage atenţia de la subiectele sensibile? Și câţi nu am ales să ocolim problemele în loc de a le privi drept în faţă?
Fie că ne temem de confruntarea propriu-zisă, fie că vrem doar să menajăm sentimentele celorlalţi, a nu deschide cutia Pandorei aduce avantaje, însă numai pe termen scurt. În realitate, comportamentul de evitare amplifică problemele, păstrând conflictul activ, într-o stare perpetuă de creștere și dezamorsare. Astfel crește și riscul de a ceda oricând sub presiunea trăirilor neîmpărtășite, care, mai târziu, se pot exprima într-o manieră total neplăcută.
Gestionarea certurilor în familie
Conflictul nu poate fi evitat la nesfârșit, dar poate fi gestionat în mod înţelept.
Pornind de la o serie de reacţii tipice pe care oamenii le adoptă în mijlocul unei dispute, cercetătorii americani Kenneth Thomas și Ralph Kilmann au identificat cinci stiluri de gestionare a conflictului practicate la locul de muncă, dar valabile și la nivelul altor tipuri de relaţii interumane: evitarea, cooperarea, compromisul, acomodarea și competiţia.
În faţa neînţelegerilor, spun cercetătorii, oamenii tind să își seteze reacţiile în funcţie de unul dintre cele două mari principii călăuzitoare ale comportamentelor specifice situaţiilor de criză: asertivitatea sau cooperarea. Modul în care aleg să se raporteze la problemă indică, de fapt, modul în care aleg să se raporteze la celălalt.
Asertivii urmăresc să rezolve conflictele în termeni personali, astfel încât să atingă obiectivul dorit, iar cei axaţi pe cooperare remarcă și perspectivele diferite, având o orientare empatică.
În acest context, evitarea nu este nici asertivă, nici bazată pe colaborare, ci doar o formă voalată de ignorare a divergenţelor (nimeni nu câștigă, nimeni nu pierde).
Potrivită în cazul conflictelor minore sau atunci când emoţiile sunt prea puternice pentru a fi ţinute sub control, evitarea poate fi benefică prin faptul că amână confruntarea pentru un moment mai prielnic sau transferă rezolvarea problemei către cineva pregătit să o trateze mai bine.
Alte beneficii includ reducerea stresului, detașarea temporară de o anumită problemă și o investiţie minimă de timp și energie.
La extrema cealaltă, evitarea are și o serie de costuri: acumularea resentimentelor, degradarea comunicării, slăbirea capacităţii de a lua decizii.
Cooperarea ca mod de gestionare a conflictelor implică și asertivitatea, și colaborarea; presupune efortul voluntar de a lucra cu partea opusă pentru a găsi o soluţie convenabilă ambelor tabere (toată lumea câștigă).
Cooperarea necesită o abordare creativă a relaţiilor interpersonale, dar și disponibilitatea de a ne pune în pielea celuilalt. Nu se rezumă la un tip superficial de comunicare și consens, ci urmărește să înţeleagă în profunzime ce anume a provocat contradicţia și cum pot fi armonizate în mod real părţile. Deși pare o strategie ideală, cooperarea are limitele ei, nefiind practică atunci când timpul este crucial și situaţia impune identificarea unei soluţii rapide.
Beneficii: întărește relaţiile și angajamentele, încurajează deciziile chibzuite, sporește comunicarea.
Costuri: consumă timp și energie, suprasolicită din punct de vedere psihic și emoţional.
Compromisul, cea de-a treia modalitate de a ne raporta la conflicte, poate avea loc între două părţi egale ca putere, dispuse să negocieze pentru a realiza un anumit schimb de beneficii. El asigură întâlnirea oponenţilor la mijlocul drumului și ieșirea rapidă din impas atunci când împrejurările permit realizarea unor concesii satisfăcătoare (pierd ceva, câștig altceva). În cazul neînţelegerilor majore, compromisurile repetate pot afecta gradul de încredere investită în relaţie și nevoile celor implicaţi.
Beneficii: cultivă pragmatismul și ideea de corectitudine, menţine echilibrul funcţional al părţilor, economisește timp și energie.
Costuri: sacrificarea parţială a propriilor interese, adoptarea unor soluţii satisfăcătoare, nu neapărat eficiente, superficialitate în înţelegerea problemelor.
Atunci când vine din generozitate sau din lipsă de egoism, acomodarea conţine o doză importantă de sacrificiu de sine (eu pierd, tu câștigi). Alteori este strâns legată de nevoia intrinsecă sau extrinsecă a cuiva de a se supune deciziilor altor persoane. La locul de muncă, ea se suprapune adesea unei poziţii ierarhic inferioare, iar în familie reflectă un raport inegal de putere ori tendinţa uneia dintre părţi de a pune mai presus armonia decât dreptatea, de a valoriza mai mult relaţia decât obiectul conflictului. Acomodarea are dezavantajul de a crește riscul de abuz și de a diminua încrederea în forţele proprii.
Beneficii: grija faţă de ceilalţi, restaurarea armoniei, stoparea situaţiei conflictuale.
Costuri: neglijarea propriilor nevoi, pierderea respectului și a motivaţiei.
Competiţia este o modalitate pur asertivă de a reacţiona la conflict, o metodă individualistă ce respinge cooperarea. Aceasta ţine cont doar de nevoile proprii, generează un comportament ofensiv și motivează lupta pentru putere (eu câștig, tu pierzi). Ca toate celelalte stiluri de management al conflictului, competiţia are și o latură pozitivă, axată pe îndeplinirea obiectivelor personale.
Beneficii: întărește stima de sine, oferă rezolvări rapide în situaţii de urgenţă, funcţionează în regim de autoapărare.
Costuri: afectează relaţiile pe termen lung, agravează conflictele, descrește iniţiativa și motivaţia.
Cea mai bună abordare în cazul certurilor în familie
De multe ori, conflictul este sinonim cu termeni precum ceartă, război, furie, durere, pierdere, control, teamă, ură sau greșeală. În pofida aurei negative ce planează în jurul său, angajarea în conflict produce efecte mai bune decât evitarea lui.
În această ecuaţie, importante sunt abilităţile necesare gestionării conflictului și alegerii celei mai bune abordări. În plan organizaţional, un raport al CPP Global arată că instruirea în managementul conflictului nu reduce apariţia lui, dar reduce efectele sale negative. La fel se întâmplă și în familie.
Fie că vorbim de abilităţi comportamentale, cognitive și emoţionale, acestea pot fi dezvoltate într-un cadru neutru, ce inspiră siguranţă. Scopul este acela de a fi competenţi în purtarea de conversaţii dificile, cu miză puternică, diferenţe de opinie și emoţii intense.
Printre cele mai utile abilităţi se numără capacitatea de a controla stresul, emoţiile și comportamentul, de a fi atenţi la sentimentele exprimate și de a înţelege și a respecta diferenţele din relaţie. Chiar și umorul ajută la detensionare și la verbalizarea părerilor dificil de exprimat pe alte căi, semn că trebuie să fim oricând deschiși la orice soluţie menită să ne ușureze situaţia.
Neînţelegerile din familie ne pot apropia dacă reușim să răspundem constructiv în situaţii conflictuale, ceea ce înseamnă:
- să acceptăm că există și alt punct de vedere, să îl ascultăm și să fim dispuși să-l înţelegem, în opoziţie cu indisponibilitatea de a manifesta empatie;
- să avem reacţii calme, neagresive, ce denotă respect faţă de interlocutor, în opoziţie cu manifestarea unor reacţii impulsive și iraţionale;
- să fim pregătiţi să iertăm și să uităm eventualele greșeli pe care i le imputăm celuilalt, în opoziţie cu acumularea resentimentelor, respingerea, tratarea lui cu indiferenţă;
- să căutăm numitorul comun și să evităm răzbunarea, în opoziţie cu rigiditatea rezistentă la compromis;
- să avem curajul de a aborda problemele delicate și de a aștepta rezultate pozitive, în opoziţie cu evitarea conflictului și așteptarea unor consecinţe dezastruoase.
Deși temperamentul sau obișnuinţa ne fac să acţionăm într-un anume fel când suntem în dezacord cu cei din jur, timpul și experienţa ne pot învăţa noi deprinderi de abordare a conflictelor, astfel încât să reacţionăm în maniera cea mai potrivită situaţiei date, și nu neapărat în maniera cea mai facilă ori cea mai familiară.