Puterea cuvintelor este deopotrivă o taină și o banalitate. Prin forţa lor, cuvintele pot fi cea mai letală armă inventată vreodată sau cel mai eficient medicament.
Istoria biblică a centurionului roman care I-a cerut lui Iisus să spună „doar o vorbă” (Matei 8:8, NTR) exprimă credinţa că un singur cuvânt poate rescrie realitatea, poate da viaţă, poate vindeca. Și Iisus a făcut după credinţa lui. Oare noi am mai putea spune astăzi la fel?
„Fără limbaj ne-am găsi într-o stare de haos emoţional”, afirmă dr. Andrew Newberg și Mark Robert Waldman în cartea Words Can Change Your Brain („Cuvintele îţi pot schimba creierul”).[1] Este imposibil să ne închipuim viaţa fără posibilitatea comunicării și, chiar dacă în fiecare zi se rostesc milioane de cuvinte fără rost, putem recunoaște, împreună cu autorii amintiţi, că „un singur cuvânt are puterea de a influenţa expresia genelor care reglează stresul fizic și emoţional”[2].
Deși pare simplu, limbajul rămâne una dintre marile taine ale existenţei noastre. Într-un articol publicat în 2014 de un grup de cercetători de la universităţi prestigioase din SUA și din Europa, se afirmă deschis: „Pe baza dovezilor actuale, considerăm că întrebările fundamentale privind originile și evoluţia capacităţii noastre lingvistice rămân la fel de misterioase ca întotdeauna, existând o incertitudine considerabilă cu privire la descoperirea unor dovezi relevante sau concludente care să poată decide între numeroasele ipoteze deschise.”[3]
Puterea cuvintelor: mai mult decât vorbe goale
Din perspectiva Bibliei, cuvintele pot fi un miracol, o putere creatoare, un izvor de lumină și de viaţă sau pot fi rele, înșelătoare, chiar aducătoare de moarte.
Dumnezeu creează lumea prin cuvânt, El „zice și se face; poruncește, și ce poruncește ia fiinţă” (Psalmul 33:9), dar imediat îi oferă și omului darul vorbirii – puterea de a numi celelalte fiinţe create și, în cele din urmă, pe soţia sa. Apoi aflăm că nu doar Dumnezeu și omul pot vorbi, ci și un șarpe, iar cuvintele lui nasc iluzii atât de puternice, încât Eva și soţul ei se vor îndoi de cuvintele lui Dumnezeu, ca să creadă o minciună. De atunci, istoria lumii este istoria bătăliei dintre cuvintele adevărate și cuvintele mincinoase, dintre cuvintele care aduc viaţă și cele care aduc iluzii, suferinţă și moarte.
În Geneza, Dumnezeu nu vorbește doar de dragul de a spune ceva, ci fiecare cuvânt al Său are un rost, o putere: creează, aduce speranţă, lumină și adevăr. Cuvintele devin astfel un mijloc prin care se descoperă nu doar frumuseţea lui Dumnezeu și puterea Lui incredibilă, ci mai ales dragostea Sa veșnică pentru om și lumea din jurul lui.
Într-o lume a păcatului și a morţii, Dumnezeu dă un nou sens cuvintelor, poruncindu-le evreilor să înveţe să scrie. Pentru noi, un verset ca acela din Exodul 17:14 – „[s]crie lucrul acesta în carte” – sau sfatul de a scrie poruncile „pe tocurile ușilor […] și pe porţile tale” (Deuteronomul 11:20, NTR) pot suna banal. Însă pentru un popor care tocmai fusese eliberat din sclavia Egiptului, unde scrisul era ceva atât de complicat încât doar câţiva iniţiaţi îl cunoșteau, poruncile acestea erau cu adevărat revoluţionare.
Și, pentru ca lecţia aceasta să fie și mai clară, Dumnezeu Însuși scrie cu degetul Lui poruncile pe tablele de piatră, care urmau să fie păstrate în sanctuar. Într-o lume în care imaginea era totul, iar scrisul o raritate, evreii aveau în cel mai sacru loc al sanctuarului Cuvântul, scrisul lui Dumnezeu. El le-a dăruit „cuvintele vii”, care să îi facă înţelepţi cum nu mai era nicio altă naţiune de pe Pământ (Faptele apostolilor 7:38; Deuteronomul 4:6). Mai mult, două din cele zece porunci, a treia și a noua, opreau în mod explicit vorbirea ușuratică atât despre Dumnezeu, cât și despre ceilalţi.
În Noul Testament, cuvintele capătă semnificaţii și mai profunde. Evanghelistul Ioan Îl numește pe Iisus „Cuvântul” (Ioan 1:1-3). La fel ca atunci când Dumnezeu a vorbit prima dată, cuvintele lui Iisus aduc viaţă, speranţă și lumină. El nu rostește cuvinte fără rost, nu vorbește ca să umple timpul; orice cuvânt al lui Iisus este o exprimare a unei iubiri care întrece orice imaginaţie. Tocmai de aceea oamenii știu că un singur cuvânt spus de Iisus este suficient ca să schimbe o lume. Pentru ei nimeni nu mai vorbise vreodată ca El. Același Ioan care Îl numește pe Iisus Cuvântul ne amintește, de câte ori are ocazia, că „Dumnezeu este dragoste”, oferindu-ne astfel un nou sens pentru a înţelege valoarea cuvintelor.
Dar, în tot acest timp, minciuna continua să se răspândească. Oamenii „au iubit mai mult întunericul decât lumina” (Ioan 3:19), până acolo încât L-au „omorât pe Domnul vieţii” (Faptele apostolilor 3:15), au răstignit Cuvântul și au ales minciuna. Părea că adevărul este învins pentru totdeauna, dar învierea lui Iisus a dat un nou sens Cuvântului și o nouă putere vestirii lui.
După înălţarea lui Iisus la cer, ucenicii au fost trimiși să predice Evanghelia, adică vestea bună, avertizând oamenii în același timp că „vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit” (Matei 12:36).
Cuvintele lui Iisus, care le-au dat viaţă celor din vremea Lui, au fost duse astfel „oricărei făpturi de sub cer” (Coloseni 1:23), pentru ca puterea lor să poată fi trăită de toţi cei care au dorit. Ucenicii sunt numiţi „slujitori ai Cuvântului” (Luca 1:2), cei care nu „strică” Cuvântul (2 Corinteni 2:17), ci duc mai departe iubirea veșnică a lui Dumnezeu.
Felul lor de a vorbi a devenit dovada faptului că fuseseră cu Iisus (Faptele apostolilor 4:13). Oriunde aveau să meargă, aveau să răscolească lumea (Faptele apostolilor 17:6), slujindu-se doar de cuvinte și de întreaga dragoste pe care acestea o pot cuprinde. Apostolii nu vor rosti doar cuvinte frumoase și amabile, ci cuvintele lor vor avea putere așa cum aveau cuvintele lui Iisus, aducând vindecare, mângâiere sau chiar judecată.
Cuvinte care vindecă sau rănesc: „Tu dar ce zici?”
Apocalipsa ne arată deslușit că bătălia dintre cuvintele adevărului și minciunile Celui Rău va fi ultima bătălie a istoriei. Printre cei care nu vor avea parte de binecuvântările cerului nou și ale Pământului nou se vor număra și „toţi mincinoșii” (Apocalipsa 21:8), în schimb cei mântuiţi vor fi cei în gura cărora „nu s-a găsit minciună” (Apocalipsa 14:5).
Captivaţi de imagini, pare că astăzi ne întoarcem din nou la vremea în care cuvintele erau doar un instrument pe drumul transformării noastre. Încercăm sisific să ne predicăm nouă înșine o evanghelie a prosperităţii clădită pe iluzia atotputerniciei noastre. Și totuși rămânem nefericiţi și tot mai străini unii de alţii și de noi înșine.
Soluţia nu stă în a găsi vorbitori mai pricepuţi și nici teorii mai convingătoare, ci în descoperirea simplă a puterii cuvintelor. A cuvintelor care dau viaţă, care aduc speranţă și pace; a Cuvântului, a Adevărului, a Dumnezeului care este dragoste și dreptate. Cuvintele noastre nu pot fi o putere spre bine decât în măsura în care duc mai departe miracolul Cuvântului. Iar acest miracol încă există. Pentru cine are curajul să o ia în serios, Biblia rămâne cea mai simplă reţetă spre fericirea autentică.
Când zâmbești sincer, când spui „mulţumesc”, când îl faci pe celălalt să simtă că are valoare, când spui adevărul, când alegi să taci ca să nu îl rănești pe celălalt sau când încurajezi, arăţi că pentru tine cuvintele sunt vii – parte dintr-o istorie care nu poate fi oprită sau adusă la tăcere.
Tocmai de aceea cred că, atâta vreme cât încă mai există oameni pentru care cuvintele nu sunt doar vorbe goale, cât încă mai credem că a zice și a face sunt sinonime, cât încă din dragoste pentru adevăr suntem dispuși să iubim până la capăt, mai există speranţă. Cuvântul Lui încă este viu în noi. Să-l păstrăm așa!