Deși evit afirmaţiile categorice sau absolute, îndrăznesc să risc cu această ocazie, spunând că nu există absolut nimeni care să-și atingă întregul potenţial în oricare aspect al vieţii în care are potenţial.
Dacă am asemăna viaţa cu jocurile olimpice, atunci am înţelege ușor două lucruri fundamentale: nu poţi fi primul la toate probele și, chiar și în domeniile în care ești foarte capabil, poţi câștiga făcând mai puţin decât ești în stare dacă cei cu care te întreci nu te provoacă suficient.
Având experienţă în învăţământul gimnazial, soţia mea îmi repetă că nu există copii de 10 pe linie, adică elevi care să fie foarte buni la toate. Pot fi limite cognitive, dar sunt mai ales limite pe care ni le impunem subiectiv. Mie nu mi-au plăcut aproape niciodată știinţele exacte, deși le recunosc foarte onest meritul și importanţa. Dar această recunoaștere nu m-a făcut niciodată să fiu de 10, nici când am primit 10 (mai rar la aceste materii).
Este adevărat și că într-un colectiv lipsit de competitivitate tinzi să te mulţumești cu nivelul care te ţine deasupra celorlalţi, deși acel nivel ar putea fi unul mediu într-o altă conjunctură sau alt grup de oameni.
În contextul acestor două realităţi se nasc trei întrebări la care voi căuta să răspund în cele ce urmează.
Cum știi când și dacă este suficient cât ai făcut într-un anume aspect al vieţii?
Când concurezi cu alţii și nu ai izbândă, întotdeauna îţi vin în minte lucruri pe care ai fi putut să le mai faci, dar pe care le-ai neglijat. Așadar, eșecul sau minusurile, descoperite într-un context concurenţial/provocator, sunt cele care îţi indică dacă pregătirea și performanţa ta au fost maxime sau nu. Dar să intrăm puţin mai adânc în problematica aceasta.
Eșecul, evaluarea, revizuirea nu sunt procese plăcute, dar creează un context unic în care te poţi confrunta pe tine însuţi/însăţi în ce privește nivelul realizării și legătura dintre acesta și așteptările sau impresiile celorlalţi. Nu trebuie să ne înconjurăm, așadar, numai de prieteni care ne aprobă ideile și performanţele, ci și de oameni care ne critică punctele de vedere sau realizările. Bine gestionată, critica este unul dintre cei mai buni factori motivatori ai progresului și schimbării.
Dincolo de ce ne transmit alţii, rămâne și autoevaluarea, care, odată cu maturizarea, va concluziona aproape fără excepţie că nu putem vorbi de suficienţă absolută, ci numai de suficienţă într-un context dat. Îmi amintesc ca ieri că, de câte ori învăţam bine sau foarte bine (nu că făceam asta mereu!), nu voiam să cred că le știu pe toate sau că nu aș fi putut să acumulez mai multe cunoștinţe înaintea examenului, ci mă mulţumeam să constat că, în circumstanţele în care mă găseam, știam (aproape) tot ce puteam ști pentru sarcina dinaintea mea.
Trăiești vreodată teama că nu ţi-ai atins potenţialul sau că nu ţi-l vei atinge niciodată?
Știu la prima mână două cazuri asemănătoare de persoane care au dat examenul la Medicină de mai multe ori. Prima persoană a încercat de șapte ori, apoi a renunţat și a lucrat toată viaţa ca asistentă.
A doua persoană a încercat de nouă ori și ultima oară a reușit, iar astăzi este doctor. Deși nu cunosc decât parţial dedesubturile simţămintelor și impresiile pe care le-au trăit cele două persoane în cauză, intuiesc că prima persoană îi va părea cititorului drept cineva care s-a oprit mai devreme decât trebuia, iar cea de-a doua, drept o persoană perseverentă până la capăt. Dar perseverenţa și reușita de la un moment dat nu au decât puţin de-a face cu atingerea întregului potenţial.
Deși evit afirmaţiile categorice sau absolute, îndrăznesc să risc cu această ocazie, spunând că nu există absolut nimeni care să-și atingă întregul potenţial în oricare aspect al vieţii în care are potenţial. Scurtimea vieţii, circumstanţele schimbătoare și oportunităţile care vin și pleacă sunt numai câteva dintre cauzele care nu permit o dezvoltare în toate domeniile în care ai putea să te dezvolţi. Dacă înţelegem mai repede această limitare în care ne găsim cu toţii, trăim fericiţi cu mai puţin. În definitiv, este excelent să faci performanţă indiferent că domeniul este mai îngust sau mai vast.
Experimentezi teama că faci prea mult, că te străduiești prea mult, alergând după un iluzoriu mai bine?
Există și acest risc, nu-i așa? Am citit într-o carte care te învaţă să faci cercetare că, dacă ai mereu pretenţia de la tine să stăpânești în mod perfect orice subiect despre care scrii, nu vei mai scrie niciodată sau vei scrie foarte puţin. Autorul respectiv sugera apoi că este important să spui ceva, nu să spui tot. În același timp, suntem cu toţii conștienţi că străduinţa după „mai bine“ este esenţială, fiindcă te ajută să nu te oprești.
Imaginează-ţi că ești un excelent brutar, singurul și cel mai bun din orașul tău. Vei fi căutat de toată lumea, dar niciodată de cineva care are intoleranţă la gluten sau de către asiatici, fiindcă pentru ei pâinea este orezul fiert. De aici înţelegem că nu e deloc greșit să încerci să ajungi cu realizările și capacităţile tale la cât mai mulţi oameni. Va trebui uneori să încerci căi, planuri și reţete noi. Echilibrul însă este important. Să facem foarte bine ceea ce facem, dar să evităm perfecţionismul. Acesta din urmă este oricum o judecată subiectivă asupra a ceea ce facem.
Chiar și după ce am făcut lucrurile excelent (atât cât putem aprecia) tot se vor găsi unii care să sugereze că se putea și altfel sau mai bine. Găsesc foarte des această realitate în lumea cercetării. Când un expert scrie un studiu într-un domeniu în care se simte acasă, chiar dacă a fost de o exigenţă absolută, toate recenziile la acea lucrare, făcute de alţi experţi, vor scoate la iveală fie că anumite lucruri se pot interpreta și altfel, fie că mai sunt și altele de spus, sau vor evidenţia vreo resursă cu care autorul, dintr-un motiv sau altul, a omis să dialogheze.
Așa cum pe tastatura pe care scriu aceste rânduri poţi trece ușor de la atingerea la stingerea potenţialului (doar pentru că cele două litere, „a“ și „s“, sunt alăturate), tot așa se poate întâmpla în viaţă, dacă eviţi critica constructivă care ţi s-ar putea aduce, dacă încerci să-ţi atingi potenţialul în toate domeniile în care ești capabil sau dacă ajungi să nu vrei mai mult.
Laurenţiu-Florentin Moţ are 42 de ani, a absolvit studiile doctorale în domeniul Noului Testament la AIIAS (Filipine) și este conferenţiar universitar și rectorul Universităţii Adventus din Cernica.
