„Iertarea este cea mai dulce răzbunare.” (Jerome Isaac Friedman)
Purtăm în buzunarele de la inimă frânturi de timp, amintiri de odinioară, întinse la uscat în briza emoţiilor trecute. Le mai luăm uneori la mână, după ce s-au culcat copiii, pipăind din nou cu sufletul locurile și chipurile de atunci. Unele sunt aspre, altele sunt delicate și fine, dantelate cu dragoste și pe-o faţă și pe alta. Dar uneori mergem prea adânc, tăindu-ne sufletul în cioburi de regrete, ascuţite de durere și necaz. Și indiferent cât de mulţi ani am înfășura în jurul lor, tăișul lor străbate din trecut până în prezent, crestându-ne din nou gândurile, jefuindu-ne de bunătate, lăsându-ne sleiţi de bine și de frumos. Doar iertarea ne poate lipi cioburile înapoi, făcându-ne din nou întregi, capabili să iubim iarăși fără regrete și fără rezerve.
Iertarea a devenit o virtute arhaică aproape, care până să ajungă la noi s-a pipernicit într-o expresie a neputinţei sau a exasperării: „Te-am iertat o dată, de două ori, dar până când?” Și, mânuind scuzele de rigoare, ne croim tot felul de definiţii care să ni se potrivească propriilor circumstanţe.
Unii psihologi definesc iertarea ca alegerea de a renunţa la revanșă, la resentiment sau critică faţă de agresor, dăruindu-i în schimb generozitate, compasiune și bunătate.[1] Dar, în practică, iertarea vine într-o infinitate de nuanţe. În a doua parte a cărţii The Sunflower („Floarea-soarelui”), Simon Wiesenthal prezintă zeci de definiţii ale iertării în contextul Holocaustului din diverse perspective spirituale.
În partea cea mai luminoasă a spectrului, Theodore Hesburgh, preot și educator catolic, a răspuns că ar ierta pe oricine și pentru orice dacă și-ar cere iertare, pentru că și Dumnezeu iartă. Dalai Lama, liderul spiritual al budismului, a răspuns că ar ierta, dar nu ar uita atrocităţile comise. Dennis Prager, care se descrie ca un evreu religios, s-a exprimat că păcatul crimei nu ar putea fi niciodată iertat, pentru că singurele persoane care ar putea să ierte nu mai sunt în viaţă.
La capătul opus al spectrului, Sidney Shachnow, unul din supravieţuitorii Holocaustului, refuză total iertarea ofiţerilor SS, susţinând că unele atrocităţi nu pot fi în niciun fel iertate.[2] Reiese din aceste perspective că iertarea se poate defini și prin ceea ce nu face – nu șterge ofensa sau durerea provocată; nu justifică, ci dimpotrivă, numește răul și îi cere celui care a comis răul să-și asume consecinţele acţiunii sale. Mai ales în cazurile de abuz, iertarea nu pecetluiește o reconciliere care să ducă la perpetuarea răului originar.
Everett Worthington vede atrocităţile naziste dintr-un alt unghi. În cartea sa prezintă reacţia lui Yehiel Dinur, supravieţuitor al Holocaustului, când acesta stă faţă în faţă cu infamul criminal de război Adolf Eichmann în curtea de judecată. Privindu-l pe Eichmann, Dinur se vede pe sine și în spatele lui întreaga omenire. Zărește răul mocnind în fiecare dintre noi, gata să ne acapareze fiinţa, dacă circumstanţele ar permite. „Eichmann este în fiecare dintre noi”, exclamă Dinur cutremurat. Distanţa morală dintre noi și monștrii care ne chinuie ar putea fi mult mai mică decât ne-am imaginat. Înţelegerea aceasta poate face ca iertarea să ne alunece mai ușor pe gât.
„Ia seama, când te lupţi cu monștrii, să nu devii și tu unul din ei” (Friederich Nietzsche)
Monstruozitatea răului este contagioasă. Filozoful german Friederich Nietzsche ne avertiza de pericolul apropierii de rău atunci când îl fugărim îndeaproape în gânduri și fapte. El poate să ne transforme oricând pe noi înșine în monștri. În mod similar, apostolul Pavel ne asigură că și urmărirea binelui este molipsitoare. Privind la Dumnezeu, recăpătăm chipul și asemănarea Lui. Privind slava Domnului, „suntem schimbaţi în același chip al Lui” (2 Corinteni 3:18). Iacov a luptat cu Dumnezeu, și Dumnezeu L-a lăsat să-și câștige un caracter mai bun și mai demn de cer (Geneza 32).
Atingerea răului și efectele transformării pe care aceasta o produce sunt extrem de costisitoare. Ne costă pacea, dragostea, mila, sentimentul de siguranţă, relaţiile de familie și prietenie și nu în ultimul rând credinţa într-o lume mai bună și mai dreaptă.[3] Atingerea lui Dumnezeu și transformarea după chipul Lui sunt un proces regenerator. Începem prin a ne goli sufletele de anxietăţi și depresii, de temeri și mânii.
Iisus le adună pe toate, în legături de șaptezeci câte șapte, după care ne umple desagii cu credinţă, optimism și control de sine. Ne vindecă de coșmarurile trecutului și ne tonifică zilele rămase într-un corp mai puternic și mai viguros. Și asta nu e totul. Tămăduirea iertării se va răsfrânge și asupra celor ce ne-au greșit. După părerea autoarei Jean Hampton, iertarea oferită unui răufăcător poate separa răul de cel ce îl înfăptuiește, având puterea de a-i vindeca rebeliunea împotriva binelui și de a-i altoi inima înapoi în Dumnezeu.[4]
„A greși este uman, a ierta este divin” (Alexander Pope)
Pe 2 octombrie 2006, Charles Carl Roberts IV a mers la mica școală din sătucul Nickel Mines, Pennsylvania, și a împușcat în cap zece eleve amish, toate cu vârstele cuprinse între 6 și 13 ani, după care s-a sinucis. Inexplicabil și neașteptat. Lumea a fost zguduită de contrastul dintre imaginea pastorală a comunităţii amish și violenţa neprovocată a incidentului. Dar dincolo de întunericul tragediei, comunitatea amish a reușit să se ridice mai sus de pământesc, oferindu-le iertare ucigașului și familiei sale, la doar câteva ore după evenimentul morbid. Iertarea a fost exprimată mai întâi prin vorbe calde și îmbrăţișări strânse pentru ca apoi să devină fapte – familiile amish au participat în mare număr la înmormântarea criminalului și, mai târziu, i-au susţinut financiar pe văduva Roberts și pe cei trei copii rămași orfani de tată.
Foarte mulţi s-au minunat de puterea de a ierta a creștinilor amish, deși peste două miliarde de oameni învaţă despre iertare din aceeași Scriptură creștină. Din nefericire, pentru mulţi creștini, oferta de iertare are condiţii, pretenţii și este capricioasă. Astăzi este, mâine nu. Membrii comunităţii amish au iertat fără să stea prea mult pe gânduri, fără să se consulte între ei. Au iertat pentru că așa erau obișnuiţi de mici copii, de când învăţau pe dinafară „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiţilor noștri” (Matei 6:12). Au iertat ca să fie și ei la rândul lor iertaţi. Pentru ei, iertarea a fost primul pas spre vindecare.
Jurnaliștii s-au întrebat dacă iertarea lor a fost autentică, suficient de înţeleaptă și permanentă, dar mai ales sănătoasă, având în vedere ușurinţa si rapiditatea cu care a fost oferită. Explicaţia se află în repertoriul moral amish. Între ei, tragediile sunt acceptate fără întrebări și îndoieli, pentru că știu că ele vin din mâna unui Dumnezeu iubitor. Calamităţile suferite sunt îngăduite de Dumnezeu cu promisiunea unui rod viitor bogat în sufletul oamenilor credincioși. Dreptatea finală Îi aparţine doar Lui. Așadar, în comunitatea amish tragediile nu pot fi înţelese decât prin iertare. Iertarea oferită îi înalţă mai aproape de cer, îi vindecă de lumesc și îi împacă cu Dumnezeu.[5]
Familiile amish au iertat atunci, dar mai iartă și astăzi, pentru că iertarea nu se termină niciodată.
Psihologul Everett Worthington compartimentează iertarea în două secvenţe temporale. Prima, cu bătaie scurtă sau imediată, este iertarea ca decizie de a nu te revanșa. Decizia de a ierta duce cu timpul la fapte, la început mici și stângace, cum ar fi un simplu zâmbet oferit, o privire caldă. Gesturile mici practicate și exersate vor crește însă, transformându-se în timp într-o strângere de mână, un apel telefonic, o întâlnire, pentru ca, în cele din urmă, să rodească emoţii pozitive faţă de cel care ne-a greșit. Această ultimă fază este iertarea emoţională, care poate avea nevoie de ani de zile pentru a se instala și a rămâne pentru restul vieţii.[6]
„Iertarea este mireasma pe care o lasă violeta pe călcâiul care a strivit-o” (Mark Twain)
Sufletul strivit de rău va rămâne pentru totdeauna pătat de lacrimi. Dar fiecare din noi alege cum vrea să-și amintească ceea ce nu poate uita: urcând mai aproape de cer – iertând – sau târându-se prin lumesc, cărându-și răutăţile cu el. Iisus stă lângă noi, gata să ne înveţe cum se numără iertarea. Mai întâi cu voce tare, apoi în gând. O dată, de două ori, de trei…, până când învăţăm să trecem dincolo de patru sute nouăzeci de ori (Matei 18:22).
Denisa Selagea mărturisește că învaţă încă să numere iertarea cu două și trei cifre, deși în timpul facultăţii obișnuia să dea meditaţii la matematică. Asta pentru că o astfel de numărătoare nu se învaţă din manuale, ci se trăiește pagină cu pagină de-a lungul vieţii.
Citește și: Iertarea care ne vindecă
