„Am greșit. Îmi pare rău” – aceste cuvinte pot avea efecte magice asupra unei relaţii în stare de avarie. Totuși, dacă nu reușim să manifestăm empatie, scuzele vor suna fals sau vor face și mai mult rău persoanei lezate.
Jurnalista Annalisa Barbieri povestește despre o întâlnire nu prea reușită cu o mătușă pe care nu o mai văzuse vreme de douăzeci de ani. Se întâmplaseră multe lucruri bune în viaţa nepoatei între timp, inclusiv faptul că scrisese o carte și născuse un copil, dar singurul lucru pe care mătușa a considerat de cuviinţă să-l remarce a fost surplusul de kilograme al proaspetei mămici. Observaţia a venit sub forma unei întrebări jignitoare pentru Annalisa, dar și pentru verișoara ei, Mary, mătușa interesându-se dacă exista cumva o competiţie între ele pentru îngrășare.
Atunci când i s-a replicat că întrebarea este ofensatoare, au urmat câteva cuvinte care încercau să sune ca niște scuze, dar au reușit doar să irite și mai mult: „Îmi pare rău dacă ai luat ca o jignire ce am spus.”
Le greșim celorlalţi de multe ori ori, iar celor apropiaţi cel mai des. Uneori este vorba de ofense mărunte, aduse din neatenţie sau din grabă, alteori este vorba de greșeli mari sau de trădări care pot spulbera fundaţia unei relaţii. Sunt multe variabile care intră în joc atunci când este vorba de restabilirea unei relaţii, dar modul în care ne cerem iertare face o diferenţă chiar și atunci când apropierea de altădată nu mai este posibilă.
Scuzele, lipiciul relaţiilor interumane
Atunci când apelăm la expresia „îmi pare rău”, folosim cele mai simple, dar și cele mai puternice cuvinte, care ar putea nu doar să refacă relaţii și să vindece sentimente rănite, ci și să îndrepte greșeli istorice, susţine Karina Schumann, care predă psihologie la Universitatea din Pittsburgh. După ce a studiat factorii care ajută indivizii să gestioneze conflictele, Schumann crede că scuzele reprezintă „super-lipiciul vieţii” – instrumente foarte eficiente de a repara relaţiile, cu condiţia să fie autentice. Puterea scuzelor izvorăște din mesajul pe care îl transmitem, acela că ne pasă de persoana pe care am rănit-o și că am vrea să facem ceva pentru a aduce relaţia pe făgașul cel bun de odinioară.
Scuzele reprezintă instrumente foarte eficiente de a repara relaţiile, cu condiţia să fie autentice.
Nu există o formulă magică, de o eficienţă incontestabilă, prin care să obţinem iertarea celui lezat, având în vedere numărul factorilor care intervin în restabilirea unei relaţii (contextul în care a avut loc greșeala, modul în care a arătat relaţia înainte de incident, gravitatea conflictului etc.). În opinia lui Schumann, cel mai important lucru pe care trebuie să-l știe ofensatorul este că regretele trebuie să fie sincere, cuvintele atent alese, iar atitudinea să rezoneze cu conţinutul scuzelor. Oamenii au nevoie să audă că celui care a greșit îi pare rău și că își asumă responsabilitatea pentru conflictul creat. Un simplu „n-ar fi trebuit să fac asta”, din care lipsește căinţa, nu aduce adesea reconcilierea sperată.
În studiile sale, Schumann a constatat că persoanele care încearcă să repare o relaţie prin intermediul scuzelor nu reușesc (în 85-90% dintre cazuri) să empatizeze cu cel ofensat, asigurându-l că înţeleg cum a fost afectat acesta de cuvintele sau acţiunile lor.
Alături de empatie, autenticitatea, capacitatea de a-ţi asuma vina, o doză de vulnerabilitate și o atitudine umilă reprezintă ingredientele scuzelor eficiente, precizează și psihoterapeuta Alison Roy, specializată în lucrul cu copiii și adolescenţii. Dacă scuzele ratează aceste elemente, persoana jignită se va simţi de două ori nedreptăţită – din cauza greșelii iniţiale, dar și pentru că scuzele sunt percepute ca false, mecanice.
„Legătura pe care o creezi cu o scuză eficientă este un prim pas foarte important pentru vindecarea relaţiei”, afirmă psihologul David Helfand, care le recomandă vinovaţilor trei lucruri pentru a remedia situaţia: să își recunoască greșeala și impactul ei, să spună cum ar fi putut proceda diferit, dar și care cred că ar fi fost rezultatul dacă ar fi acţionat altfel. Urmând cei trei pași și spunând cu voce tare ce ar fi trebuit să facem, ne ajutăm creierul să reacţioneze mai bine în ocaziile viitoare decât dacă rămânem fixaţi pe comportamentul ofensator sau încercăm din răsputeri să ne apărăm, susţine Helfand.
Citește și: Iertarea care ne vindecă
Remedierea situaţiei în urma răului produs, atunci când acest lucru este posibil, crește șansele reconcilierii, pentru că oferă un înveliș palpabil regretului nostru. De asemenea, una dintre nevoile cele mai mari ale persoanei lezate este să fie ascultată, să se asigure că ofensatorul a înţeles unde a greșit și care sunt daunele provocate.
„Contezi pentru mine și vreau să aflu ce nu a mers bine, așa că nu voi face altceva decât să te ascult în următoarele 15 minute” – acesta este un început excelent pentru o discuţie care să construiască poduri între noi, punctează Gabrielle Rifkind, expertă în rezolvarea conflictelor.
A oferi scuze nu e totul
Modul în care le cerem scuze celorlalţi poate fi nu doar ineficient, ci chiar dăunător, susţine psihologul Andrea Bonior, care inventariază într-un articol câteva greșeli pe care ar trebui să le evităm, pentru a nu-i răni și mai mult pe cei cărora le-am greșit. În primul rând, nu ar trebui să ne susţinem cauza, justificându-ne comportamentul (dacă trebuie să oferim niște explicaţii, ar trebui să le rezervăm pentru o discuţie separată de cea în care ne cerem iertare). O altă greșeală este aceea de a promite, din dorinţa de a face pace cât mai repede, lucruri pe care nu le putem îndeplini. Ceea ce înseamnă că vom ajunge cât de curând într-un nou impas, dar cu o credibilitate și mai mult subţiată.
Scuzele vor fi ineficiente, de asemenea, dacă așteptăm să primim ceva în schimbul lor. Deși am putea spera ca și persoana cu care am intrat în conflict să își ceară iertare, scuzele noastre nu trebuie să depindă de ceea ce ne dorim să obţinem, justificat sau nu, acum sau pe viitor, punctează Bonior.
A atârna un „dar” sau un „dacă” de o scuză înseamnă a-i anula efectul.
După decenii de cercetare a subiectului iertării, psihologul Harriet Lerner a scris o carte practică despre cum să ne cerem iertare, aducând în lumina reflectorului căile prin care ne distrugem, fără să vrem, propriile scuze.
A atârna un „dar” sau un „dacă” de o scuză înseamnă a-i anula efectul, scrie Lerner. Adesea dorim să adăugăm un context conflictului sau să explicăm motivul din spatele reacţiei sau cuvintelor (percepute ca) ofensatoare, însă mesajul pe care-l transmitem prin folosirea conjuncţiei „dar” este că am avut dreptate să procedăm așa. Tot ceea ce vom obţine va fi o reacţie defensivă. Nici folosirea conjuncţiei „dacă” nu este mai fericită. O scuză în care agăţăm și un „dacă” (de exemplu, „Îmi pare rău dacă remarca mea te-a jignit”) sună fals, spune psihologul, care recomandă să fim atenţi la nuanţele care „transformă un «îmi pare rău» într-un «de fapt, nu-mi pare rău deloc»”.[1]
Un alt mod de a distruge o scuză este aceea de a spune: „Îmi pare rău că te simţi așa”[2], pentru că scuzele autentice se concentrează pe responsabilitatea noastră, și nu pe reacţia celuilalt.
„O scuză bună nu te are în vedere pe tine”[3], explică Lerner, subliniind că pierdem ocazia de a ne exprima în mod sincer regretul atunci când acaparăm atenţia celuilalt cu suferinţa (cel mai probabil reală) pe care ne-a provocat-o nouă conflictul. Dacă ne concentrăm asupra emoţiilor noastre negative, în loc de a fi receptivi la durerea persoanei rănite, ne aflăm deja pe un drum greșit, avertizează psihologul.
Nu în ultimul rând, este greșit să facem presiuni pentru a-l determina pe celălalt să ne accepte scuzele. Chiar dacă dorim depășirea disconfortului pe care îl provoacă o situaţie de conflict, scuzele au menirea de a dovedi celuilalt că regretăm faptul că l-am rănit și că această relaţie este valoroasă pentru noi, și nu de a ne ajuta să ne simţim mai bine. Oricât ne-am dori împăcarea, partea vătămată poate avea nevoie de timp și de spaţiu pentru a naviga prin tot procesul (inclusiv emoţional) pe care îl presupune iertarea.
Iar dacă ramura noastră de măslin nu pare să fie bine primită (deși nici nu este refuzată în mod hotărât), ar trebui să ne aducem aminte, înainte de a pierde speranţa, că vorbele sau „cuvintele nu sunt singura cale de a spune «îmi pare rău»”.[4] Limbajul contează, iar scuzele de bună-credinţă ar putea fi tămăduitoare. Totuși, dacă încrederea este subminată sau cuvintele nu mai pot repara ce s-a distrus, va exista mereu și o cale nonverbală prin care putem încerca să ne revanșăm pentru trecut.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
