Vulnerabilitatea se regăsește în centrul celor mai importante experienţe umane, dar drumul spre înţelegerea și asumarea ei poate fi lung și anevoios, pentru că avem tendinţa să ne ascundem după armuri care ne maschează imperfecţiunile. O alegere care reduce riscul de a fi răniţi, dar care ne fură, în același timp, bucuria relaţiilor autentice.

În urmă cu un deceniu, aproape nimeni nu vorbea despre vulnerabilitate, punctează psihologul Dianne Grande, explicând că oamenii asociază vulnerabilitatea cu slăbiciunea sau cel puţin cu riscul de a fi rănit sau respins. De altfel, deși agreăm acest subiect la fel de puţin ca pe cel al impozitelor, de pildă, vulnerabilitatea este o sursă de putere și singurul mod de a dezvolta relaţii profunde, susţine Grande. Pentru a ne asuma vulnerabilitatea trebuie să plătim un cost piperat, tradus în „incertitudine, risc și expunere”, explică și cercetătoarea Brené Brown, care a studiat timp de 12 ani acest subiect.

Ce este și ce nu este vulnerabilitatea

Numai cine își dă voie să fie vulnerabil ajunge să trăiască din plin, scrie Brown într-o carte care dezvăluie propria sa luptă cu frica de vulnerabilitate. Cercetările întreprinse au adus-o pe Brown în contact cu oameni care își asumă vulnerabilitatea, sătui să trăiască în frica de a eșua și de a fi judecaţi ori criticaţi, dar și cu oameni care nu se văd niciodată destul de buni pentru a se expune fără măști în faţa celorlalţi.

Oamenii se simt vulnerabili în cele mai variate circumstanţe: atunci când trebuie să susţină un punct de vedere nepopular, să sune un prieten îndoliat, când încep un proiect nou, sunt implicaţi în activităţi pentru care le lipsesc abilităţile necesare sau când vor să-și mărturisească afecţiunea, fără să știe dacă ea este sau nu împărtășită. Atunci când vorbesc despre modul în care își percep vulnerabilitatea, cei mai mulţi folosesc termenul „dezbrăcat”, punctează Brown. E ca în visele acelea extrem de neplăcute în care te surprinzi fără haine într-o mulţime de oameni. Sau precum o cădere în gol ori ca mersul pe sârmă atunci când ai parcurs jumătate din drum și nu știi dacă e mai greu să înaintezi sau să te întorci de unde ai venit.

Vulnerabilitatea nu este însă nicidecum slăbiciune. Ea e „sălașul emoţiilor și experienţelor la care râvnim”, sursa speranţei, a empatiei, bucuriei, creativităţii, sentimentului de apartenenţă și autenticităţii, susţine Brown.

De asemenea, e înrudită cu adevărul și curajul. Cei care cred că vulnerabilitatea este semn de slăbiciune identifică și în emoţii și sentimente un semn al slăbiciunii, dar latura noastră emoţională este cea care întregește experienţele noastre și dă culoare vieţii.

Iubirea însăși este o formă de vulnerabilitate, spune Brown, explicând că a iubi înseamnă – la fel ca a-ţi da voie să fii vulnerabili – să te expui emoţional, să îţi asumi riscuri și să înfrunţi nesiguranţa. Vulnerabilitatea, la fel ca iubirea, este o dovadă de curaj: curajul de a avea încredere, de a ne descoperi în faţa altora, conștienţi că avem imperfecţiunile noastre, dar că rămânem totuși valoroși și demni de a fi iubiţi.

Vulnerabilitatea nu înseamnă să renunţi la intimitate, explică cercetătoarea, precizând că, mai degrabă, ea „se bazează pe reciprocitate și implică încredere și limite stabilite de comun acord”. Tocmai de aceea, vulnerabilitatea nu are nimic de-a face cu dezvăluirea secretelor celor mai ascunse primului venit; atunci când cineva alege această formă de comunicare, acesta poate fi un indiciu că persoana respectivă este foarte rănită, disperată să se destăinuie sau dornică să atragă atenţia asupra sa. Adevărata vulnerabilitate în relaţii înseamnă însă deschiderea în faţa celor cu care am dezvoltat o legătură profundă și care pot suporta greutatea confesiunii noastre.

Nu în ultimul rând, experienţa vulnerabilităţii nu poate fi trăită în singurătate, spune Brown, subliniind în același timp că faptul de a te descurca de unul singur reprezintă una dintre valorile culturii noastre. Singurătatea se asociază însă adesea cu depresia și nefericirea, așa că viaţa trăită din plin este aceea în care cazi și știi că sunt mâini care se întind să te ridice, când ai cui să ceri ajutor și poţi conta pe cei care nu te vor abandona, chiar dacă te cunosc așa cum ești.

Cultura rușinii și cultura lui „niciodată nu ești îndeajuns de bun”

Cei mai mulţi dintre noi ne trezim dimineaţa cu gândul că n-am dormit suficient, urmat de acela că n-avem timp suficient, notează în cartea ei, Sufletul banilor, Lynne Twist, una dintre cei mai cunoscuţi activiști și filantropi la nivel internaţional. „Dinainte să ne ridicăm din pat, dinainte să atingem podeaua cu picioarele, simţim că lucrurile nu merg așa cum trebuie, că suntem în urmă, c-am pierdut ceva, că ne lipsește ceva”, scrie Twist, explicând că trăim într-o cultură a nemulţumirii, care ne secătuiește de orice strop de bucurie.

Cultura nemulţumirii se clădește pe sentimentul „eu însumi nu sunt de ajuns”, punctează Brown, observând că omul modern este hiperconștient de tot ce îi lipsește.

În acest context cultural este foarte greu să îţi asumi vulnerabilitatea și să fii conștient de propria ta valoare, susţine cercetătoarea, explicând că opusul lui „niciodată destul” nu este abundenţa, ci mulţumirea pentru ceea ce ai și ești deja.

O altă epidemie cu care ne confruntăm în cultura occidentală este rușinea, scrie Brown, explicând că tot ceea ce a descoperit în studiile sale a ajutat-o să definească rușinea drept „o durere intensă, născută din convingerea că avem defecte majore și, din această cauză, nu merităm să fim iubiţi”. Perfecţioniștii sunt victimele predilecte ale rușinii, dar adevărul este că rușinea este o emoţie universală. Ceea ce dă forţă rușinii este faptul că nu vorbim despre ea, o lăsăm să dospească în cele mai întunecate colţuri ale minţii și să ne strige de acolo că nu am reușit să fim îndeajuns de buni sau să ne hărţuiască în momentele noastre de satisfacţie cu întrebarea ei dispreţuitoare: „Cine te crezi?”

În 1978, psihologii Pauline Rose Clance și Suzanne Imes au descris pentru prima dată sindromul impostorului, despre care au crezut iniţial că ar afecta doar femeile. În realitate, aproximativ 70% dintre oameni experimentează la un moment dat sentimentul că ceea ce au realizat se datorează mai degrabă întâmplării decât efortului sau abilităţilor lor.

Sentimentul de impostură apare chiar și la persoane care au realizat lucruri valoroase și îi poate împiedica pe unii să le împărtășească altora idei extraordinare sau să se implice în proiecte în care ar putea excela.

Sindromul impostorului nu trebuie confundat cu umilinţa, cu modestia, scrie psihoterapeuta Stephanie Moulton Sarkis. Umilinţa ne ajută să înţelegem că nu vom ști niciodată totul, că alţii au mai multe cunoștinţe decât noi și că am avut nevoie de ajutorul altora pentru a ajunge în punctul în care suntem. Ea nu reprezintă un obstacol pentru a excela într-un domeniu, pe când sindromul impostorului îi face pe oameni să se teamă că, mai devreme sau mai târziu, ceilalţi vor descoperi că nu sunt atât de buni pe cât îi credeau. E un sentiment care nu doar că privează individul de bucuria firească generată de realizările sale, dar îl determină să se închidă în sine și să fie refractar la apropiere și transparenţă.

Înlăturând barierele din calea vulnerabilităţii

Elizabeth Cox, specialistă în educaţie, crede că metoda cea mai ușoară de a te vindeca sindromul impostorului este să vorbești despre el. Desigur, asta înseamnă să te faci vulnerabil, dar acesta este mijlocul de a ne elibera din chingile îndoielilor asupra competenţei proprii. Atunci când aflăm că un coleg, un profesor sau un mentor se luptă cu același sentiment de inadecvare, reușim să ne diminuăm disconfortul propriu și învăţăm să comunicăm mai ușor cu privire la provocările noastre profesionale, conchide Cox.

Dacă vrei să trăiești din plin, fără ca rușinea să îţi submineze continuu sentimentul valorii personale, soluţia este să devii rezilient la rușine, susţine Brené Brown. Cercetătoarea a descoperit că persoanele cu rezilienţă la rușine au patru lucruri în comun: sunt capabile să identifice rușinea și motivele care au generat-o, practică vigilenţa critică (pentru a discerne ideile și așteptările care creează rușinea și a verifica realismul lor), se deschid faţă de o persoană apropiată, pentru a avea parte de empatie, și vorbesc despre sentimentele lor de rușine, în loc să le ascundă.

Este important să facem distincţie între rușine, care se concentrează asupra persoanei noastre, și vinovăţie, care vizează comportamentul nostru. Între cele două este o deosebire uriașă, ca de la „Îmi pare rău, am greșit!” la „Îmi pare rău, sunt o greșeală!”

În timp ce rușinea se corelează cu dependenţa, depresia, violenţa, agresiunea, intimidarea, suicidul sau cu tulburările de alimentaţie, vinovăţia este invers corelată cu aceste manifestări, afirmă Brown.

Pentru a dobândi rezistenţă la rușine este nevoie să ne clădim sentimentul valorii personale (principiul „eu însumi sunt de ajuns”). Există mai multe strategii de acţiune în acest sens: să ne exprimăm recunoștinţa pentru ceea ce avem, să luptăm cu perfecţionismul – o sursă puternică de rușine, vinovăţie și autocritică –, să învăţăm să apreciem frumuseţea imperfecţiunilor noastre, explică Brown.

De asemenea, este nevoie să ne privim viaţa dintr-o altă perspectivă decât aceea a succesului așa cum este el creionat în cultura noastră. Societatea ne induce ideea că suntem fie învingători, fie învinși, dar viaţa nu este o competiţie, cel puţin dacă avem în vedere viaţa trăită din plin. O viaţă fără iubire, fără relaţii profunde sau sentimentul apartenenţei nu poate fi una de succes, tocmai pentru că acestea sunt nevoi fundamentale, pe care ni le putem împlini doar dacă ne facem vulnerabili.

Pentru pastorul Jordan Rice, subiectul vulnerabilităţii este unul suficient de important cât să-i facă loc în predicile sale săptămânale. A fi vulnerabil înseamnă să te așezi într-o poziţie unde vei fi ușor de rănit, dar scopul este de a câștiga ceva mai valoros, spune Rice, concluzionând: „Nu văd niciun grup de oameni prosperând fără vulnerabilitate.”

O perspectivă creștină asupra rușinii și vulnerabilităţii

De ani buni am lăsat în urmă cultura vinovăţiei, doar pentru a plonja într-o cultură a rușinii, scrie jurnalistul David Brooks într-un articol din The New York Times. „Într-o cultură a vinovăţiei, știi că ești bun sau rău după ceea ce percepe conștiinţa ta. Într-o cultură a rușinii, știi că ești bun sau rău prin ceea ce spune comunitatea ta despre tine, dacă te onorează sau te exclude”, notează Brooks, evidenţiind totodată o altă diferenţă majoră: în cultura vinovăţiei, oamenii simt uneori că au făcut lucruri rele, pe când, în cultura rușinii, excluderea socială îi determină pe oameni să se simtă răi. Binele și răul nu mai sunt reperele morale de altădată, viaţa morală fiind construită acum pe continuumul incluziunii și al excluderii. Reţelele de socializare au creat o nouă versiune a culturii rușinii, remarcă Brooks, subliniind că standardele tot mai precare impuse de acestea sporesc nesiguranţa, lăsându-ne la cheremul judecăţii schimbătoare a mulţimii.

Textul de la care pornește analiza lui Brooks este un articol semnat de Andy Crouch în Christianity Today care explorează binomul rușine-onoare în diferite culturi. Deși vremurile și culturile se schimbă, vinovăţia și rușinea rămân realităţi universal valabile, pentru care Biblia oferă o singură soluţie. Este foarte dificil să ne imaginăm rușinea pe care a suferit-o apostolul Pavel, cel întemniţat, lovit cu pietre, bătut cu nuiele, dar acest lucru este oarecum firesc dacă ne gândim că apostolul Pavel ne-a convertit la un alt mod de gândire, notează Crouch. Arestat la Roma, Pavel îi scrie bisericii din Filipi că împrejurările în care se găsește au contribuit la propovăduirea Evangheliei, dar și că socotește „un gunoi” toate avantajele vieţii sale de dinainte, toate realizările care îl făceau să fie onorat de societate, atunci când le compară cu slujirea lui Mesia cel crucificat.

Și creștinii au nevoie să devină rezistenţi la rușine, dar antidotul pentru ea nu este faima, și nici măcar afirmarea, punctează Crouch. Este, mai degrabă, apartenenţa la o comunitate cu standarde foarte diferite pentru onoare, unde cel mai mare îi slujește pe cei mai slabi, unde slujitorii și stăpânii stau la aceeași masă și unde a suferi rușinea crucii reprezintă cea mai înaltă onoare. Nimeni nu este suficient de bun pentru a fi admis în această comunitate, dar oricine dorește este adoptat de Acela care a suferit crucificarea, o pedeapsă concepută special pentru a maximiza rușinea victimelor (de la bătăile cu nuiele aplicate de-a lungul drumului spre locul crucificării la dezbrăcarea totală a condamnatului și la expunerea sa oprobriului trecătorilor în timpul orelor lungi de agonie).

Nicio armură și nicio mască nu poate ascunde imperfecţiunile și eșecurile noastre de ochii Lui, dar vestea bună este că suntem iubiţi așa cum suntem, în timp ce harul Său lucrează în noi, pentru ca să-I semănăm tot mai mult.

În faţa Celui care ne vede

La ospăţul din casa lui Simon, o femeie păcătoasă s-a apropiat de Iisus cu un vas cu mir, darul unei inimi recunoscătoare pentru că primise iertarea păcatelor. Și Simon, gazda, avea la rândul său motive de gratitudine: ospăţul era modul lui de a-I mulţumi lui Iisus pentru că fusese vindecat de lepră. Nu și de obiceiul de a judeca oamenii, se pare, pentru că Evanghelia consemnează că Simon a găsit inacceptabil faptul că Iisus tolera prezenţa și darul unei foste prostituate: „Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar ști cine și ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă.”

Iisus răspunde reproșului său nerostit prin parabola datornicilor iertaţi. Simon și femeia sunt amândoi niște datornici, pe care doar harul îi poate elibera. Doar că unul are inima frântă de recunoștinţă, iar inima celuilalt este împietrită, observă scriitorul John Ortberg. Tocmai de aceea, întrebarea lui Iisus: „O vezi tu pe femeia aceasta?” are o semnificaţie adâncă, notează scriitorul. Simon nu vede un om la picioarele Vindecătorului Său, „El vede doar un subiect de discuţie teologică. Vede un obiect care trebuie îndepărtat, un vas necurat”.

Iisus însă vede cu totul altceva – un om iertat și frânt sub darul nemeritat al unei vieţi noi, care nu mai poartă pe umeri rușinea păcatelor și care nu se va rușina niciodată de El, nici măcar în ceasul suprem al umilirii Lui. Un om care n-are de ce să se mai ascundă, dar care are toate motivele să-i caute pe cei care se ascund de ochii semenilor și de ochii lui Dumnezeu, știindu-se prea nevrednici pentru a fi priviţi. Un om care n-are nevoie de verdictul celor din tribune pentru a se simţi valoros, pentru că știe că a fost săpat pentru totdeauna, și cu un cost infinit, în palmele Lui. Poate că orice discuţie serioasă despre vulnerabilitate, valoare și viaţă trăită din plin ar trebui să înceapă din acest punct.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.