Din șirul nesfârșit de evenimente trăite, pe unele ni le amintim, pe altele nu. Unele ne revin adesea în minte și abia așteptăm să le povestim, dar pe altele nu le-am dezvălui pentru nimic în lume.
Ce explică selecţia pe care o facem? Care este rolul povestirilor în formarea propriei imagini de sine și în dezvoltarea legăturilor cu ceilalţi?
Dialogul cu dr. Carla Gober-Park, profesoară de religie și directoarea Centrului de Sănătate Holistică al Universităţii Loma Linda, ne va fi de folos în căutarea răspunsurilor la aceste întrebări fascinante.
Dr. Gober, sunt încântat să vă reîntâlnesc după 15 ani și să putem avea această
discuţie.
Și pentru mine este o ocazie specială.
Între timp aţi mai petrecut câţiva ani studiind și făcând cercetare.
Am studiat teologia și asistenţa medicală în paralel. Întotdeauna am dorit să combin credinţa și sănătatea. Au urmat două programe de master, în sănătate publică și în consiliere maritală. Între timp, am obţinut și un doctorat, la Școala de Studii Religioase a Universităţii Emory, Atlanta. Mi-am scris lucrarea pe tema memoriei autobiografice.
Niciodată n-am auzit despre așa ceva. Seamănă cu interviurile noastre,
presupun…
Exact. E vorba de momentele din viaţa noastră pe care ni le amintim. O altă formă de memorie este memoria automată. Când pun un picior peste altul, nu folosesc memoria autobiografică, ci memoria motorie, pe care o folosesc fără să mă gândesc. Însă memoria
autobiografi că ne ajută să depănăm amintiri.
Este un proces voluntar? Ar trebui să o folosim mai des, mai rar, mai competent?
Ori de câte ori povestim despre trecutul nostru, apelăm la memoria autobiografică. O folosim în multe scopuri, de exemplu pentru a învăţa ceva pe cineva. Iisus a folosit-o foarte mult în acest sens. Ne-a spus să privim cu atenţie la florile de pe câmp, la păsările cerului. Îi învăţa pe oameni prin pilde, prin lucruri cunoscute. O folosim și pentru a-i întreţine pe cei din jur. Dar cel mai mult o folosim în mintea noastră pentru a ști ce trebuie să facem mai departe. Îmi amintesc când lucram în grădină în copilărie. Nu sufeream grădinăritul. Dar cel mai tare detestam să curăţăm locul. Trebuia să luăm pietrele din brazde și să le aruncăm mai departe. Nu sufeream lucrul acesta. Însă tata m-a învăţat să fiu disciplinată. Acum, când plantez ceva în grădină, fac același lucru. Scot întâi pietrele, sap, plantez și apoi ud plantele. Ce am făcut în copilărie mă învaţă cum să fac în prezent. Mă cuprind emoţiile doar când mă gândesc. Mă întreb de ce uram asta atunci, iar acum îmi place. Pe atunci construiam structuri în mintea mea. Odată ce ai tiparele, le aplici la maturitate. Amintirile din copilărie sunt foarte importante și trebuie să le consolidăm toată viaţa. Sunt șabloanele pe care le vom folosi la maturitate. Cine nu are amintiri din copilărie se va lupta mai greu la maturitate, pentru că nu există acele tipare care să îl înveţe cum să acţioneze.
De ce unele persoane nu au amintiri din copilărie? E o problemă de stocare?
Nu.
E vorba de un proces selectiv?
Așa este.
Are loc o filtrare.
Da. Ţine de tipul de atașament pe care l-am avut în copilărie. Poate fi vorba de un atașament instabil faţă de mamă, tată sau de cei care ne-au purtat de grijă. Multe lucruri pot genera un atașament nesigur.
Trădarea, abandonul…
Nu. Sunt chestiuni mult mai simple. În 25-30% dintre familiile americane, copiii au atașamente instabile. Ce înseamnă asta? Părinţii nu au reușit să aibă o legătură bună cu copilul. Și cei abandonaţi au această problemă. Însă li se întâmplă și copiilor neabandonaţi, dar care n-au reușit să aibă o legătură bună cu părinţii. E o chestiune psihologică. Se
realizează prin contact vizual, prin modul în care părinţii le poartă de grijă și îi înţeleg. Dacă legătura este nesigură, copiii nu vor păstra amintiri plăcute. Se vor închide faţă de cei din jur.
Amintirile vor fi vagi și ambigue.
Exact. Vor avea foarte puţine amintiri la maturitate. Ei devin conștienţi de lucrul acesta abia atunci, când realizează că nu prea au amintiri din copilărie. Însă nu știu de ce. Nu au prea multe repere care să-i ghideze în luarea deciziilor și nu știu din ce cauză. Ei sunt asemenea unei bărci fără cârmă.
O pot lua în orice direcţie… le lipsește o linie de continuitate.
La fel se întâmplă și cu interviul nostru. Dacă reușim să avem o legătură, ne vom aminti mult timp de aceste momente. Însă, dacă îi luaţi un interviu unei persoane cu care n-aţi stabilit o legătură, vă va uita mai ușor. Pentru a avea amintiri frumoase, trebuie să existe o legătură. Legătura este foarte importantă. De exemplu, dacă staţi la coadă și nu sunteţi
atent la vânzătoare, nu o veţi ţine minte. Însă dacă stabiliţi o legătură, să zicem printr-o glumă, și râdeţi împreună, vă veţi aminti acel moment. Va fi un alt moment care vă va orienta în viitor. Ori de câte ori am stabilit o legătură, păstrăm o amintire care ne va ajuta în viitor. Vrem ca în deciziile pe care le luăm să ne ghidăm după cât mai multe lucruri.
Nu e periculos să fim atenţi la prea mulţi oameni, la prea multe lucruri? Nu există riscul să ne depășim capacitatea de memorare?
Nu e niciun pericol. Folosim foarte puţin din capacitatea creierului. Nu vom rămâne fără
spaţiu, indiferent cât de multe legături am stabili. S-ar putea să nu ne amintim chipul sau numele persoanei, dar ne vom aminti întâlnirea, dacă a fost semnificativă, dacă am stabilit o legătură.
M-aţi pus pe gânduri. De multe ori nu îmi amintesc feţele oamenilor. Am întâlnit anumite persoane, iar apoi ne-am reîntâlnit și mi se păreau cunoscute. Cunosc și multe nume, dar nu reușesc să le asociez cu imaginea.
E ceva normal. Însă nu veţi uita momentele semnificative. Știţi ce îmi amintesc despre dumneavoastră și soţia dumneavoastră de la întâlnirea noastră de demult? Am râs împreună. Nu prea ţin minte despre ce am discutat. Anumite lucruri sunt uitate. Însă ţin minte că am râs împreună. De aceea a fost o întâlnire semnificativă.
În limba română există o zicală: „Cântă-mi și-ţi voi zice «frate».“
Asta este. Semnificaţia momentului e foarte importantă.
Există vreo legătură cu memoria emoţională sau e un alt concept?
Memoria emoţională e altceva. Memoria emoţională există și fără cogniţie. Traumele sunt
legate de memoria emoţională. Nu e de ajuns doar să admitem că așa suntem noi. Stă în puterea noastră să stabilim o legătură, să fim atenţi, să încercăm să găsim semnificaţii, să acordăm valoare oamenilor. Putem da valoare oamenilor, experienţelor. Când trecem prin campus, în loc să ne zboare mintea, putem să fim atenţi pe unde mergem, să observăm florile și pe oamenii pe lângă care trecem. Trebuie să acordăm atenţie momentului. Se creează o legătură și pentru comuniunea noastră cu Dumnezeu. Toţi suntem înconjuraţi
de aceleași minuni, frumuseţi și experienţe semnificative. Toţi citim aceeași Biblie, pe care
o consider un rezervor imens de evenimente și emoţii semnificative.
Îmi amintesc de o remarcă din Biblie: Ea „păstra toate cuvintele acelea și se gândea la ele în inima ei“.
Aceasta este cheia. Oamenii frunzăresc Scriptura. Citesc un text, apoi se grăbesc la altul și altul. Una dintre cele mai semnificative luni din viaţa mea a fost luna în care am meditat
asupra unui singur verset. L-am citit și recitit de nenumărate ori. Mă tot întrebam ce voia să însemne. Noi proiectăm tot felul de reprezentări și ascultăm mereu și mereu. Când ascultăm suficient de mult și de bine, începem să auzim și alte sunete. Atunci vom descoperi semnificaţii profunde.
Revenind la întâmplările pe care le spunem despre noi, nu există riscul să ne înșelăm singuri și să ajungem să povestim așa cum ne-ar fi plăcut să se întâmple?
Este interesant că amintirile sunt foarte flexibile. Povestim ceva și altcineva susţine că s-a întâmplat altfel. Însă pentru fiecare s-a întâmplat diferit. Odată ce povestim ceva ce s-a întâmplat, amintirea se schimbă. De fiecare dată când povestim, ceva se schimbă. Nu putem împiedica lucrul acesta. De aceea nu trebuie să-i acuzăm pe cei care povestesc altfel. Povestim prin ochelarii cu care am văzut. Se spune că, dacă ne uităm prin lentile colorate în roz, toate lucrurile sunt frumoase. Mama mea este o persoană extrem de veselă. Am moștenit-o. Pentru că m-am născut cu o predispoziţie spre veselie, voi avea multe amintiri frumoase, pentru că așa văd lumea. Cei depresivi tind să vadă lumea mai întunecată. Nu pot altfel.
Chiar deloc?
Doar dacă aleg să acorde atenţie altor lucruri. Persoanele mai triste pot alege ca azi să fi e atente la lucrurile mai vesele din jur. Putem începe să acordăm atenţie altor lucruri, după care ne vom simţi altfel.
Dintre cele patru temperamente, introvertiţii, sau melancolicii, tind să mediteze și să proceseze. Aţi vorbit despre observare și atenţia acordată evenimentelor, persoanelor și lucrurilor. Însă aceste persoane tind să fie mai triste și sunt mai expuse la suicid. E o contradicţie?
Aţi deschis o întreagă cutie a Pandorei. Există persoane mai poetice. Nu îmi place termenul de melancolic, deoarece ne duce cu gândul la ceva trist. Prefer să le numesc poetice, pentru că sunt foarte impresionate de viaţă. Aceste persoane văd lucruri pe care ceilalţi nu le văd. Pot scrie poezie, spre deosebire de alţii. Astfel de oameni pot fi mai afectaţi și pot deveni mai triști. Însă pot fi și mai fericiţi, pentru că sunt mai mișcaţi de tot ce e în jur.
Iată ce complică situaţia. Pe măsură ce capacităţile noastre sporesc și înţelegerea spirituală
se dezvoltă, toţi ajungem să fim mai ușor influenţaţi de lucrurile triste și vesele. Cu alte
cuvinte, când petrec timp cu persoane care au suferit, realizez mai bine ce înseamnă să suferi. Eu am crescut în sărăcie și știu ce înseamnă să fii sărac. Când scăpam o monedă pe jos, o ridicam imediat. Privesc în jurul meu și văd cum oamenii scapă monede și le lasă pe jos. Nu-i înţeleg, pentru că eu am fost săracă. Când petrecem timp cu o mulţime de oameni, începem să fim sensibili la anumite lucruri. Le spun studenţilor mei că probabil cea mai bună educaţie pe care o pot primi este să petreacă timp cu cei săraci, cu persoane din alte culturi, din alte religii, cu oameni înstăriţi. O carte nu ne poate sensibiliza inima. Doar oamenii pot face lucrul acesta. Atunci vom deveni toţi melancolici. Toţi vom deveni poeţi.
Și profeţi.
Așa este. Vom pricepe sensuri și vom face legătura între cer și pământ. Când vom face legătura între Dumnezeu, trilul păsărilor, oameni și inima noastră, vom începe să vedem aceste legături peste tot. Vom avea o viaţă mai profundă.
Aţi descoperit printre studenţi pe unii care au capacităţi deosebite de a crea legături?
Sigur că da. E vorba de acei studenţi care au cunoscut durerea.
De ce?
Când ai trăit o durere personală și observi durerea în ceilalţi, se creează o legătură. Studenţii care au avut părinţi divorţaţi, care au suferit boli, care au trăit orice fel de durere reușesc imediat să stabilească o legătură cu pacienţii. Durerea se conectează la durere.
Dar dacă durerea și pierderea lor nu sunt rezolvate?
Atunci e mai dificil. Nu-i încurajăm pe cei care nu și-au rezolvat problemele să participe la simulări. Durerea poate ieși la iveală prin simpla interpretare a unui rol. Înainte de a-i duce într-un laborator de simulare, îi întrebăm dacă sunt acum într-o criză. Dacă răspund afirmativ, nu îi înregistrăm pentru acest laborator. Îi încurajăm să se protejeze până sunt vindecaţi. Când suntem răniţi, nu suntem în stare să simţim durerea celorlalţi.
Aţi spus că o carte nu ne poate sensibiliza. Totuși cărţile sunt de folos.
Dacă e vorba de naraţiuni, povestiri. Dacă citim date, nu vom fi sensibilizaţi. Însă dacă
citim povestiri e altceva, pentru că putem intra în naraţiune. Ne putem pierde cu totul într-o naraţiune. După aceea putem simţi durerea și bucuria celorlalţi.
Va reuși întrebarea mea să vă ispitească să scrieţi o carte?
M-am apucat, în sfârșit, să scriu o carte. Scriu o carte despre îngrijirea holistică a sănătăţii. Scriu și o carte de povestiri despre clipele de aur când poţi învăţa ceva.
Excelent. Ne puteţi acum descrie, vă rog,conceptul de îngrijire holistică a sănătăţii?
Conduc un centru care face cercetări pe această temă. Oamenii fie au, fie nu au un liant, ceva interior care îi împiedică să se fragmenteze. Lucrul acesta se vede după câteva minute petrecute împreună. Când viaţa lor se năruie, au ceva care să-i ţină laolaltă? Dacă da, atunci nu contează ce se întâmplă cu lumea lor, pentru că au de ce se prinde. Se vede diferenţa dintre pacienţii care au de ce se prinde și cei care nu au. Dacă ajungi într-un moment de criză și nu ai acel liant spiritual care să te susţină, e greu să-l obţii în timp de boală. Dacă ești sfâșiat în bucăţi și ajungi la divorţ, boală etc., vei fi și mai dărâmat. Dacă nu ești fragmentat, atunci boala sau divorţul nu te dărâmă, ci doar te fisurează. Ai anumite fisuri, dar reușești să rămâi întreg. De fapt, rana sau fisura aceea va deveni o altă poveste pe care o vei împărtăși pentru a-i ajuta pe alţii. Nu te va face să te dezintegrezi. În urma unei fracturi, oasele se sudează mai puternic. Când avem o cicatrice, mai întâi încercăm să o ascundem. Apoi vine o zi când începem să povestim despre cicatricea noastră, despre cum am făcut-o. Ajunge să devină o parte din noi. Nu ne distruge, ci devine o parte din povestea noastră. Chiar o parte frumoasă.
Care este raportul dintre încrederea în Dumnezeu și rugăciune, pe de o parte, și căutarea ajutorului sau chiar implicarea în ajutorarea
altora?
Biblia spune: „Cel ce udă pe alţii va fi udat și el.“ Aceasta este o legătură foarte importantă. Credinţa și sănătatea merg mână în mână. Dumnezeu ne-a creat să le putem combina. Ne rugăm și lucrăm. Cred că au fost date să acţioneze împreună. Corpul, mintea și sufl etul colaborează. Putem vindeca o persoană, chiar și pe noi înșine, când ţinem cont de toate componentele.
Încheiem discuţia noastră printr-o concluzie optimistă și provocatoare. Vă mulţumesc, dr. Gober!