Biblia este cea mai vândută carte din toate timpurile. Dar, deși oamenii știu de existenţa ei, destul de puţini au cunoștinţe despre ea sau își iau timp să descopere ce are Biblia de spus.
Pentru omul modern, Biblia poate părea doar o colecţie de fabule moralizatoare antice. Doar că, atunci când tratăm Biblia ca pe un mit, o legendă sau un material de propagandă religioasă, pierdem din vedere valoarea ei reală.
Biblia, o colecţie de cărţi
Deși este prezentată de obicei ca o singură carte, Biblia este, de fapt, o colecţie de 66 de documente sau cărţi, scrise pe o perioadă de 1.600 de ani – între anii 1500 î.Hr. și 100 d.Hr. Unii autori au scris mai mult de o carte, în timp ce unele cărţi au fost scrise de mai mulţi autori. Unii dintre cei 40 de autori ai cărţilor Bibliei au fost identificaţi, pe când alţii au rămas necunoscuţi.
Biblia este împărţită în două secţiuni principale: Vechiul Testament, compus din 39 de cărţi, și Noul Testament, care conţine 27 de cărţi. Vechiul Testament este numit uneori Biblia evreiască de către creștini, deoarece conţine singurele cărţi pe care evreii le consideră de origine divină. Vechiul Testament conţine cărţi care descriu originea iudaismului (precum Geneza sau Iosua). Noul Testament spune povestea vieţii lui Isus și a formării creștinismului timpuriu, fiind acceptat de creștini, dar nu și de evrei, pentru că aceștia resping învăţătura centrală a Noului Testament, aceea că Iisus Hristos este Mesia cel prorocit.
Secţiunile istorice ale Bibliei și relevanţa lor
Cărţile Bibliei au fost scrise cu scopuri diferite. Unele conţin cântece sacre, poezie și proverbe; altele relatează descoperiri profetice, iar altele sunt scrisori ale liderilor creștini către credincioși. Există și cărţi care prezintă date și evenimente istorice.
Secţiunile istorice ale Bibliei sunt ușor de recunoscut pentru că ele prezintă figuri istorice, plasându-le într-un anumit timp și spaţiu: „Era pe vremea lui Ahaşveroş, a acelui Ahaşveroş care domnea de la India până în Etiopia, peste o sută douăzeci şi şapte de ţinuturi. Împăratul Ahaşveroş şedea atunci pe scaunul lui împărătesc la Susa, în capitală. În al treilea an al domniei lui, a dat un ospăţ tuturor domnitorilor şi slujitorilor săi” (Estera 1:1-3). Evident, aceasta este o introducere foarte diferită de felul în care începe un basm: „A fost odată ca niciodată, într-o ţară îndepărtată.”
Secţiunile istorice ale Bibliei sunt ușor de recunoscut pentru că ele prezintă personaje istorice, plasându-le într-un anumit timp și spaţiu.
De asemenea, este destul de ușor să distingi povestirile istorice de cele care nu au nimic de-a face cu istoria. Iisus a folosit povestirile în scop pedagogic – alegorii, pilde, metafore – și, în cele mai multe cazuri, este ușor să identificăm natura acestor povestiri. De exemplu, una dintre parabolele Sale începe în felul acesta: „Un om a dat o cină mare şi a poftit pe mulţi. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: «Veniţi, căci iată că toate sunt gata». Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se dezvinovăţească” (Luca 14:16-18).
Iisus nu ne spune numele bărbatului, locul și timpul în care a trăit sau măcar motivul banchetului. Iar faptul că fiecare oaspete invitat a refuzat invitaţia pare neverosimil – un detaliu care sugerează că este improbabil ca istoria să fie una reală, deși povestirea este adevărată, într-un sens mai profund.
Secţiunile istorice ale Bibliei sunt importante din cel puţin două motive. În primul rând, ele oferă cadru și context pentru secţiunile care nu sunt încadrate istoric. Profeţii s-au înfuriat din cauza abuzurilor regilor, naţiunilor, imperiilor și au vorbit împotriva lor, dar aceste relatări își pierd din sens dacă noi, cititorii, nu cunoaștem nimic despre context. Atunci când cartea Exodul, de exemplu, vorbește despre Moise și eliberarea israeliţilor din robia egipteană, este important să înţelegem ce se întâmpla în Egiptul din acea vreme.
În mijlocul lucrurilor obișnuite, Dumnezeu intervine în viaţa oamenilor și în istorie, trimiţând mesaje și înfăptuind miracole.
În al doilea rând, secţiunile istorice ale Bibliei ne arată că temele ei spirituale sunt fundamentate în vieţile oamenilor reali, care au mâncat și au băut, s-au căsătorit, au avut copii, au trăit suișuri și coborâșuri și, în cele din urmă, s-au confruntat cu moartea. Aceștia nu sunt semizei, supraoameni, ci oameni obișnuiţi ca tine și ca mine.
Ne așteptăm ca într-un mit sau un basm antic să se întâmple lucruri ciudate, atipice, dar este provocator să regăsești astfel de elemente în contextul unui raport istoric sobru. În mijlocul lucrurilor obișnuite, Dumnezeu intervine în viaţa oamenilor și în istorie, trimiţând mesaje și înfăptuind miracole.
Este Biblia părtinitoare?
Istoria nu este niciodată neutră. Istoricii operează cu informaţiile disponibile (așadar, limitate), explorează anumite subiecte, construiesc tipare și încep să construiască o poveste care gravitează în jurul unor momente-cheie și al personajelor importante. În mod inevitabil, relatările lor prezintă anumite fapte considerate cruciale, în timp ce altele sunt mai mult sau mai puţin ignorate.
Doi istorici care analizează același set de fapte pot desprinde din ele tipare diferite. Interpretările lor ar putea semăna destul de puţin, evidenţiind, de exemplu, motivaţii diferite ale personajelor importante și concentrându-se pe evenimente diferite. În ultimele decenii, a devenit ceva obișnuit ca un istoric să-și prezinte punctul de vedere și preferinţa pentru o anumită interpretare a faptelor, clarificând astfel că propria examinare a datelor istorice are loc dintr-o perspectivă ignorată sau insuficient explorată anterior.
Cititorul este prevenit astfel că nu există nicio pretenţie că analiza respectivă este una complet obiectivă ori că aceasta este singura interpretare rezonabilă a faptelor. De altfel, cei pasionaţi de istorie vor căuta perspective diferite asupra evenimentelor istorice, pentru a înţelege mai bine perioada și locul pe care le studiază.
Așadar, cum rămâne cu Biblia? Este ea părtinitoare ori scrisă cu o anumită agendă în minte? Trebuie să admitem că răspunsul nu poate fi decât afirmativ.
Istoria Vechiului Testament este scrisă în mare parte din perspectiva poporului evreu, urmărind genealogia și evenimentele trăite de israeliţi. Atunci când evreii câștigă o bătălie, tonul este triumfal, dar atunci când suferă o înfrângere, aceasta este privită ca o tragedie. Dușmanii poporului Israel sunt personaje negative. Contextul cultural este naţionalist, patriarhal și adesea războinic.
Noul Testament este scris dintr-o perspectivă asemănătoare; el evidenţiază originile și experienţa comunităţii creștine în curs de formare în primul secol, după înălţarea lui Iisus la cer. Se presupune că cititorul va fi încurajat pe măsură ce pionierii noii mișcări depășesc tot felul de obstacole politice și spirituale.
Și, desigur, există o agendă clară. Preocuparea scriitorilor Bibliei este să ne ajute să înţelegem cine este Dumnezeu și cum să ne raportăm la El. La ce altceva te-ai putea aștepta de la o carte religioasă?
Preocuparea scriitorilor Bibliei este să ne ajute să înţelegem cine este Dumnezeu și cum să ne raportăm la El.
Deși Biblia conţine o istorie părtinitoare, aceasta nu este o istorie idealizată. Cel mai adesea, eroii Bibliei sunt prezentaţi ca fiinţe umane cu defecte. De multe ori, după ce au realizat lucruri mari în numele lui Dumnezeu, profeţii cad în deznădejde sau în beţie. Veneraţii patriarhi înșală, se ceartă și comit incest. Regii devin egocentrici, comit acte odioase sau întorc spatele luminii pe care au primit-o. Relatările biblice despre toate aceste evenimente sunt oneste, transparente, redând adevărul chiar atunci când acesta nu este ușor de metabolizat.
Cititorul atent va remarca însă faptul că, dincolo de prejudecăţi sau dincolo de vărsarea de sânge, transpar principiile iubirii, păcii, dreptăţii și egalităţii – promisiuni ale unei împărăţii mai bune care urmează să vină. Pe măsură ce parcurgem cartea Faptele apostolilor, avem sentimentul unei maturizări spirituale a protagoniștilor ei, deoarece primii creștini (care era iniţial exclusiv evrei) încep să înţeleagă că Dumnezeu îi iubește pe semenii lor neevrei – și chiar și pe dușmanii lor – cu aceeași dragoste nemărginită pe care a arătat-o poporului ales.
Acceptarea realităţii că, în ochii lui Dumnezeu „nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus” (Galateni 3:28) reprezintă un lucru notabil – mai ales în contextul prejudecăţilor cu care se confruntau primii creștini.
Este istoria biblică una corectă?
Întrebarea rămâne: atunci când parcurgem secţiunile istorice ale Bibliei, avem siguranţa că ceea ce citim este într-adevăr istorie?
Răspunsul complet la această întrebare ar necesita o examinare a fiecărui fapt istoric menţionat în Biblie și compararea lui cu alte surse disponibile – scrieri antice nonbiblice și descoperiri arheologice. Evident, nu este loc aici pentru o analiză exhaustivă (dar îi încurajez pe cei care au pregătirea academică necesară și pasiune pentru acest domeniu să cerceteze dovezile istorice), așa că voi fi selectiv în răspunsurile pe care le voi prezenta.
Iată trei exemple:
Hitiţii
„Conform documentelor biblice, hitiţii au fost o naţiune cunoscută, importantă și puternică. Totuși, pentru că niciun istoric antic nu i-a menţionat și pentru că, aparent, nu existau dovezi arheologice, criticii Bibliei au expulzat acest popor pe tărâmul mitului”, afirmă arheologul David Down.
Chiar dacă Biblia îi menţionează pe hitiţi, nu au existat dovezi care să ateste existenţa lor până în anul 1880. Dar, pe măsură ce arheologia s-a dezvoltat, o serie de pietre purtând o scriere ciudată, semihieroglifă, au început să atragă atenţia. Au fost găsite în ruinele orașelor antice din centrul Turciei și din partea de coastă a ţării, dar și dincolo de graniţa cu Siria, ceea ce arată că a fost vorba de o civilizaţie mare. Atunci când a anunţat în 1880 că acestea sunt rămășiţele imperiului hitit biblic, arheologul Archibald Sayce a fost întâmpinat cu scepticism. Dar, pe măsură ce s-au făcut noi descoperiri, iar limba a fost descifrată, arheologii și istoricii au descoperit că dovezile erau copleșitoare, confirmând relatările Bibliei despre acest popor uitat.
Manuscrisele de la Marea Moartă
Biblia conţine profeţii, iar istoria s-a desfăşurat într-adevăr conform acestor predicţii. Căutarea unor explicaţii raţionale i-a determinat pe mulţi savanţi să sugereze că profeţiile au fost scrise după derularea evenimentelor. Dar în anul 1948, un păstor arab a descoperit din întâmplare niște vase cu suluri antice într-o peșteră de lângă Marea Moartă.
Acestea conţineau rămășiţe din fiecare carte din Vechiul Testament, inclusiv un sul complet al cărţii lui Isaia, care a prezis, printre altele, venirea unui slujitor care nu va protesta atunci când va fi maltratat, va muri pentru păcatele poporului și va fi îngropat în mormântul unui om bogat, dar va primi totuși „partea Lui la un loc cu cei mari” (Isaia 53:12) – paralele remarcabile cu procesul, execuţia și învierea lui Iisus Hristos. Uimitor este faptul că Manuscrisele de la Marea Moartă au fost datate cu aproximativ două secole înainte de nașterea lui Hristos.
Noul Testament
O altă critică obișnuită este aceea că acurateţea istorică a Bibliei a fost alterată de-a lungul secolelor. Cum am putea aprecia exactitatea Bibliei, când scrierile originale s-au pierdut? „Pentru orice lucrare sau colecţie de lucrări, cu cât este mai mare numărul manuscriselor și cu cât datarea lor este mai timpurie, cu atât este mai ușor să reconstruiești un text cât mai aproape de original și să identifici erorile sau discrepanţele”, afirmă apologetul creștin Sean McDowell.
Ceea ce spune McDowell are sens: cu cât manuscrisul este mai timpuriu, cu atât există mai puţine șanse de a i se fi operat modificări; cu cât sunt mai multe manuscrise, cu atât este mai greu să scoţi textul original din circulaţie și să-l înlocuiești.
Potrivit lui McDowell, cel mai vechi fragment al Noului Testament pe care îl avem datează din anul 130 d.Hr., iar diferitele fragmente din Noul Testament există acum în aproximativ 24.000 de manuscrise. Numărul manuscriselor scrierilor Noului Testament este cu mult mai mare decât al altor opere antice. De la Iliada lui Homer, care e următorul text ca număr de manuscrise după Noul Testament, nu avem rămase nici măcar 2.000 de manuscrise. Având în vedere că cei 12 ucenici ai lui Isus au trăit până în anii 90-120 d.Hr., este evident că nu a existat o perioadă lungă în care să fie posibilă condimentarea relatărilor biblice în absenţa martorilor oculari incomozi.
Citește și: Biblia, semnul ofensei
Niciunul dintre aceste trei puncte nu este un argument ultim în favoarea autenticităţii datelor istorice prezentate de Biblie. Cei care au studiat în detaliu acest subiect au ajuns deja la un set de concluzii despre acurateţea manuscriselor biblice. Dovezile pe care le-am analizat aici ar trebui să reprezinte un motiv îndeajuns de puternic pentru ca adevăraţii căutători ai adevărului să nu respingă Biblia fără a face verificări suplimentare.
Ești pregătit să aprofundezi studiul, pentru a-ţi forma propriile tale convingeri?
O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.