Mesia cel (ne)așteptat

„Adevărul este că punctul de vedere al lui Dumnezeu este uneori diferit de al nostru, atât de diferit încât noi nu l-am fi cunoscut dacă El nu ne-ar fi dat o Carte.”[1] (Corrie ten Boom)

Acest ecart între perspectiva umană și cea divină este reliefat de profetul Isaia: „«Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele», zice Domnul. «Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre și gândurile Mele faţă de gândurile voastre»” (Isaia 55:8-9).

De fapt, Biblia este ca un caleidoscop, cu nenumărate oglinzi care, indiferent cât de mult ar fi rotit, arată constant decalajul dintre căile, gândurile, cuvintele, metodele noastre și cele ale lui Dumnezeu. Această tensiune între voinţa divină și cea umană se descoperă mult mai limpede în Noul Testament, în viaţa lui Iisus Hristos.

Slalom printre (false) așteptări mesianice

În lumea iudaică – parţial elenizată cultural și supusă politic romanilor – în care se năștea Iisus, exista un fond de așteptări mesianice confuze, al căror numitor comun era credinţa generală că Mesia va elibera naţiunea de sub stăpânirea romană. Psalmii lui Solomon, o apocrifă intertestamentară, reliefează perspectiva fariseilor pe acest subiect: Mesia urma să alunge naţiunile care stăpâneau poporul Israel și să le judece, să domnească peste popor cu înţelepciune și dreptate, eliminând orice asuprire și îndepărtând orice străin din ţară.[2]

Este intrigant să descoperi că Mesia a fost respins, deși era așteptat de poporul evreu de mai bine de un mileniu, venirea Lui fiind subiect de rugăciune la templu și acasă și o temă predilectă a cântecelor iudaice. De asemenea, profeţiile despre nașterea, viaţa și moartea Sa erau cunoscute iudeilor și mai ales conducătorilor religioși ai vremii.

Modul în care s-au conturat falsele așteptări ale evreilor cu privire la Mesia trebuie analizat însă în contextul istoric și religios al poporului ales.[3]

Israel fusese ales ca popor al lui Dumnezeu nu datorită vreunui merit special, ci pentru a îndeplini o misiune, aceea de răspândi cunoașterea Legii, dar și a simbolurilor și profeţiilor despre venirea lui Mesia. Neascultarea repetată a israeliţilor i-a privat de binecuvântările despre care profeţii anunţaseră că vor urma unei ascultări loiale, iar idolatria, un păcat în care recidivau, a fost motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit să fie duși în robie. Captivitatea babiloniană i-a vindecat, în final, de idolatrie, dar după eliberare au început să ridice un zid de despărţire între ei și celelalte popoare.[4] Un Mesia care să aducă mântuire și pentru neevrei era ceva de neconceput în exclusivismul iudaic.

Evreii ridicaseră bariere chiar și între ei, iar învăţământul religios devenise un instrument de departajare a celor instruiţi de cei neînvăţaţi, a celor merituoși de cei nevrednici. Deși învăţământul religios se bucura de un respect deosebit, declinul religios din aceste instituţii era inevitabil, câtă vreme Cuvântul lui Dumnezeu era studiat tot mai puţin. În Ethics of the Fathers (Etica înaintașilor), o compilaţie de învăţături din tradiţia evreiască dintre anii 300 î.Hr. și 200 d.Hr., se susţine că „un copil de cinci ani ar trebui să studieze Biblia, la zece, Mișna, la cincisprezece, Gemara”[5] (Mișna fiind un comentariu voluminos al Bibliei, iar Gemara, un comentariu la Mișna). Absolvirea unei școli rabinice devenise o condiţie a acceptării unui bărbat în adunările evreiești și, treptat, absolvenţii au adoptat haine distincte, care să-i deosebească de cei care nu urmaseră aceste școli și care nu se bucurau de nicio recunoaștere.

În această lume aservită formelor și ceremoniilor religioase, setei de putere și de prestigiu, un Mesia care să îmbrace „livreaua de servitor”[6] și să-i accepte pe cei de neacceptat Se îndrepta cu pași siguri spre respingere: „A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11).

„Căci un copil ni s-a născut”

„Cea mai frumoasă poveste a lumii\ Și cea mai grandioasă poveste dintotdeauna”[7], după cum o numea poetul Charles Péguy, n-a fost așa pentru Iosif și Maria, cel puţin nu de la început. Vestea nașterii Lui, adusă de îngerul Gabriel, trebuie să o fi bulversat pe Maria, dar în egală măsură și pe Iosif, care și-a propus să-și părăsească logodnica în ascuns. „Nouă luni de explicaţii jenante, iminenţa unui scandal plutind în aer”[8] – o perpetuă sursă de batjocură, pe care Iisus a fost nevoit să o suporte din copilărie până în momentul procesului Său, când preoţii au folosit „epitete dezgustătoare, reproșându-I cu dispreţ nașterea Sa”.[9]

„Cel care avea fiinţă din vecii vecilor a pășit în istoria oamenilor”[10], iar întruparea Sa, o umilinţă în Sine, a avut loc în condiţii radical diferite de ceea ce așteptau oamenii de la Mesia. Betleemul aștepta un eliberator, dar El a venit ca un „prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle” (Luca 2:12). Era ca și cum Dumnezeu pregătea „împrejurările cele mai umilitoare cu putinţă pentru intrarea Sa în lume”.[11]

Nici măcar conducătorii religioși nu erau la curent cu evenimentul care se petrecea în Betleem și care era pe cale să schimbe istoria lumii. Iisus a fost căutat doar de magi – niște străini pe care iudeii îi considerau excluși de la binecuvântările divine – și de păstori – o categorie de proscriși social și religios, consideraţi întinaţi și excluși de la participarea la ceremoniile de la templu.[12]

Citește și: Portret de Paște (I): Iisus Mântuitorul

Este imposibil să regăsim pe vreo felicitare de Crăciun scene ale masacrului comandat de Irod în Betleem, în speranţa de a-L ucide pe Cel despre care credea ca l-ar deposeda de tron, dar acest eveniment face parte din seria celor legate de venirea lui Iisus, arătând caracterul violent al lumii în care se năștea. În primii Săi ani, Hristos a fost nevoit să Se ascundă în Egipt, fiind mai degrabă un fugar, un străin vânat de autorităţile din ţara Sa decât Cel de care se legaseră timp de secole speranţele poporului ales.

Venit să mântuiască ce era pierdut

Ca și cum condiţiile nașterii Lui, statutul socioeconomic defavorizat al părinţilor și meseria simplă practicată de Iisus n-ar fi reprezentat suficiente motive de poticnire, activitatea Sa publică a fost diferită de tot ce-și imaginau conducătorii religioși (și nu doar ei) că ar face Mesia. El intra în casele celor săraci și suferinzi și nu evita compania celor degradaţi de păcat, nici măcar pe cea a vameșilor, prostituatelor, leproșilor sau demonizaţilor. Mulţi se întrebau dacă adevăratul Mesia ar fi luat astfel de „decizii sociale dramatice”[13], sfidând sistemul claselor din iudaismul primului secol. Prevederile legale excludeau amestecarea cu păcătoșii; a sta la masă cu cerșetorii, cu prostituatele sau cu vameșii, consideraţi trădători ai cauzei naţionale, constituia „un tabu din punct de vedere religios, social și cultural”.[14]

Misiunea Sa i-a nedumerit chiar și pe cei mai apropiaţi colaboratori ai Săi. Ioan Botezătorul, cel care Îl recunoscuse ca „Miel al lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29), și-a trimis ucenicii la Iisus, din temniţa în care fusese aruncat de Irod, cu întrebarea: „Tu ești Acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?” (Luca 7:20).

Împărăţia despre care vorbea El reprezenta un alt mijloc de poticnire: contemporanii lui Iisus așteptau un rege care să exercite un control militar și politic, iar minunile Sale trezeau speranţe într-o apropiată revendicare a tronului lui Israel:

„Acesta este Cel care va face din Iudeea un paradis pământesc. (…) El poate să îndeplinească orice dorinţă. El poate să-i vindece pe soldaţii răniţi în luptă. El poate să asigure hrană pentru oști întregi.”[15] Dezamăgind, neîmplinind aceste așteptări, Iisus le vorbea despre o împărăţie spirituală, una care urma să primească oameni din toate neamurile pământului, clădită pe principii diferite de cele ale împărăţiilor lumii. Ucenicii Lui nu erau chemaţi să stăpânească, ci să le slujească celorlalţi, după modelul instituit de Marele Învăţător: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28). O asemenea răsturnare a valorilor nu putea să fie decât o ofensă pentru conducătorii religioși, obișnuiţi să epateze cu evlavia lor, să le impună rânduieli stricte și inutile celorlalţi și să-și folosească influenţa dobândită asupra poporului pentru interesele lor (Matei 23:3-7). După cum și chemarea la pocăinţă și la a îndeplini „cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia” (Matei 23:23) trebuie să fi fost o pricină de scandalizare pentru cei care considerau descendenţa lor din Avraam și prizonieratul în litera Legii argumente supreme ale superiorităţii lor morale.

Cel răstignit

„Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46) – cu acest raport s-au întors aprozii care primiseră misiunea să-L prindă și să-L aducă preoţilor. Parafrazându-i pe aprozi, am putea spune că nimeni nu mai trăise vreodată așa cum trăise El. De fapt, portretul pe care I-l schiţează Evanghelia are trăsături „atât de izbitoare, atât de perfect inimitabile încât cel care le-ar fi născocit ar fi mai izbitor decât eroul”[16], scria Jean-Jaques Rousseau.

Nașterea lui Iisus a fost ocazia omenirii de a-L vedea pe Cel Nevăzut în frumuseţea caracterului Său, dar „Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire şi pentru neamuri, o nebunie” (1 Corinteni 1:23), a reprezentat apogeul dezvăluirii unei iubiri neînţelese de mintea umană.

„Mai este acesta un om?”[17], se întreba amar, în titlul unei cărţi copleșitoare, Levi Primo, supravieţuitor al lagărelor naziste, descriind dezumanizarea sa și a tovarășilor săi, deposedaţi în lagăr de tot ce alcătuia identitatea lor.

„Mai este acesta Fiul lui Dumnezeu?”, trebuie să fi exclamat, la rândul lor, ucenicii care asistau la moartea Sa crudă și dezonorantă.

De fapt, tratamentul pe care oamenii I l-au aplicat a fost atât de umilitor încât Iisus a dorit ca trei dintre ucenicii Săi să fie martori ai manifestării dumnezeirii Sale pe Muntele Schimbării la Faţă, pentru ca aceste dovezi să le susţină credinţa în El în timpul agoniei Sale. Pentru că atunci, ca și acum, ideea unui Dumnezeu grandios, înfricoșător și glorios este perfect verosimilă pentru mintea umană. Un Dumnezeu care respiră în trupul unui bebeluș, care îi atinge pe cei de neatins și care Se lasă atârnat între cer și pământ, suferind moartea unui tâlhar, nu poate fi însă decât gândul și planul lui Dumnezeu, aflat la un univers distanţă de planul și gândul omului.