„Străduiește-te să te înfăţișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat […] care explică drept Cuvântul Adevărului.” (2 Timotei 2:15 subl. aut.)

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema gândirii critice.

O asemenea perspectivă istorică, aparent descurajantă, trebuie temperată de câteva observaţii simple. De-a lungul timpului, multe dintre interpretările Bibliei au funcţionat ca substanţă de contrast, evidenţiind aspectele care trebuiau lămurite mai bine, sau ca schele, slujind consolidării înţelegerii mai profunde a Scripturii. În timp, schelele au căzut, substanţa de contrast a fost îndepărtată, dar mesajul Bibliei a devenit mai puternic. Faptul că procesul de „încercare și eroare” continuă și astăzi arată predispoziţia constantă a minţii umane de a explora (măcar că unele „descoperiri” sunt doar ecouri ale interpretărilor biblice recurente de-a lungul secolelor), dar și fascinaţia pe care Biblia continuă să o exercite asupra oamenilor. Acestea sunt emblematicele cuvinte ale lui Pavel, cel mai prolific apostol al lui Hristos, pentru discipolul său Timotei. Fascinaţia interpretării corecte a Cuvântului lui Dumnezeu a motivat multe inimi sincere și minţi idealiste, care au sperat că, prin lămurirea mesajului lui Dumnezeu încapsulat în cărţile Bibliei, pot vindeca societatea de suferinţele ei. Totuși, lumea nu s-a bucurat niciodată de o singură și neechivocă interpretare a Bibliei. De fapt, convingerile biblice au evoluat pe o sinusoidală haotică, între extremele interpretării instituţionale, dogmatice și constrângătoare, și extrema interpretărilor personale ale celor care au considerat că Duhul Sfânt le explică lor și numai lor adevăratele semnificaţii ale Bibliei.

Fiind probabil cea mai citită și interpretată carte din istorie, Scriptura este un obiect de studiu valoros pentru pasionaţii gândirii critice. Dar pentru că Biblia este o carte de cercetat, dincolo de orice alte principii ale gândirii critice, merită să analizăm metodele de studiu utile în demersul de înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu.

Gândirea deductivă, gândirea inductivă…

Gândirea critică presupune raţionarea dinspre premise înspre concluzie. Într-un argument deductiv valid, dacă premisele sunt corecte, concluzia este automat și obligatoriu corectă. De exemplu: „Când bate vântul, valurile mării cresc. Astăzi bate vântul. Deci valurile vor fi astăzi mai mari.” Aceasta este, de fapt, cea mai importantă calitate a argumentării deductive valide – oferă concluzii certe.

Dar argumentele deductive au și o limitare importantă – ele pot fundamenta doar concluzii prezente deja implicit în premise. Pentru a putea ajunge la concluzii noi, care nu există deja în premise, este necesară gândirea inductivă.

Prin argumentarea inductivă, însă, nu mai obţinem o concluzie în mod obligatoriu adevărată. Ea poate avea o probabilitate mare de a fi adevărată, reprezentând astfel un argument inductiv solid, dar adevărul ei nu poate fi garantat. De exemplu: „Candidatul X nu ne-a spus adevărul. Candidatul Y nu ne-a spus adevărul. Încep să cred că niciun candidat nu ne spune adevărul.” Explicaţia stă în faptul că argumentarea inductivă pleacă de la observare, de la experienţă și încearcă să construiască tipare, modele pe baza acestor observaţii. Într-un asemenea scenariu, orice inferenţă inductivă poate introduce o eroare în argumentaţie, pentru că observaţiile noastre s-ar putea să nu fie corecte sau adevărate în toate situaţiile. Un singur contraexemplu poate dărâma validitatea modelului pe care l-am construit.

În ciuda acestor limitări, gândirea inductivă ne oferă un mare avantaj – ne face conștienţi, atunci când apar dovezi contrare, de invaliditatea tiparelor sau modelelor pe care le consideram reale.

De aceea, gândirea inductivă ne protejează de fapt de capcanele gândirii superficiale, superstiţioase sau pseudoștiinţifice, care ignorară dovezile contrare modelelor favorite de gândire – idei fixe, superstiţii, teorii ale conspiraţiei sau teorii pseudoștiinţifice (precum cele referitoare, de pildă, la unele tratamente alternative).

Într-o perspectivă analogică, gândirea deductivă pleacă de la premise adevărate sau asumate ca adevărate (subiective) și, printr-un raţionament valid, ajunge la concluzii obiectiv corecte, în timp ce gândirea inductivă pleacă de la observaţii în general obiective, dar ajunge la concluzii mai degrabă subiective (de a căror validitate nu putem fi absolut siguri).

…și Biblia

În studiul Bibliei, când plecăm de la premise confirmate ca adevăr sau acceptate prin credinţă ca adevăr și le conectăm între ele într-o manieră validă, atunci obligatoriu concluziile vor fi corecte. Multe afirmaţii doctrinare creștine sunt rezultatul unor asemenea argumente deductive. (De exemplu: „Dacă Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, tot ce a spus El este adevărat. Iisus Hristos, conform mărturiei Bibliei, este Fiul lui Dumnezeu. Deci tot ce a spus El este adevărat.”)

Atunci când plecăm de la observaţiile noastre despre textul Bibliei, pe baza cărora construim teorii sau tipare/modele, abordarea de studiu este inductivă. Nu putem pretinde că rezultatele sunt categoric adevărate, dar cu cât studiul este mai atent, cu atât este mai mare probabilitatea de a fi adevărate. Ca în multe alte domenii ale cunoașterii, în teologie se folosesc adesea argumente inductive. Ca revers al medaliei apar diferenţele de interpretare dintre unii teologi, generate de tendinţa acestora de a observa tipare subiective în Biblie. Nici abordarea deductivă, însă, nu este lipsită de riscuri, pentru că ea presupune ca altcineva să fi sistematizat anterior teologia Bibliei, iar noi să folosim această sinteză ca grilă de studiu. Tocmai de aici și problema – o grilă de studiu poate fi eronată atunci când cel care a sistematizat învăţătura Bibliei n-a ţinut cont de toate premisele necesare, sau a folosit și premise false, influenţate de propriile preconcepţii.

Totuși, din observaţiile anterioare nu decurge că niciodată nu vom putea să ne bazăm pe ce descoperim din Biblie.

În ciuda aspectelor dezbătute fără acord, există învăţături esenţiale ale creștinismului care au sau tind să capete o formă acceptată în mai multe biserici creștine (importanţa jertfei lui Iisus, siguranţa celei de-a doua veniri sau neprihănirea prin credinţă etc.).

În plus, Biblia promite că îi va oferi omului (indiferent de nivelul lui de educaţie) tot ce are nevoie pentru mântuire și garantează că ajutorul Duhului Sfânt îi va fi disponibil pentru a distinge, împreună cu mulţi alţi credincioși sinceri, adevăratele învăţături ale Bibliei. În același timp, știm că descoperirea lui Dumnezeu este un proces mereu incomplet. De aceea, incapacitatea noastră de a înţelege totul nu este o dovadă că adevărul esenţial pentru mântuirea omului nu poate fi înţeles din Biblie, nici nu ne încurajează la o atitudine de delăsare faţă de studiul ei. Dumnezeu promite că Se va lăsa găsit de cei ce-L caută.

Cum studiem Biblia deductiv

Studiul deductiv al Bibliei presupune să plecăm de la sintezele principiilor descoperite în ansamblul Scripturii (afirmaţii doctrinare) și să căutăm să înţelegem dacă argumentele folosite sunt valide și se conectează logic. Din această perspectivă, îndoctrinarea, adică transmiterea unor dogme alături de textele biblice pe care acestea se sprijină, nu este studiu deductiv, pentru că nu se ocupă de evaluarea și înţelegerea validităţii logice a acelor dogme.

Metoda deductivă este folosită și atunci când cineva sistematizează teologia Bibliei – cercetătorul pleacă de la anumite probleme și studiază Scriptura pentru a-i sintetiza mesajul în afirmaţii doctrinare. Riscul este ca un asemenea cercetător să caute în Biblie dovezi pentru a-și susţine ipotezele favorite, caz în care poate sfârși prin a impune Bibliei concluzii (doctrine nebiblice) la care a ajuns prin argumentări valide logic, dar care au plecat de la premise subiective greșite.

Dar inductiv?

Metoda inductivă de studiu se concentrează pe pasajele Bibliei pe care le analizează în detaliu cu ajutorul întrebărilor de studiu (Unde?, Cine?, Ce?, Când?, Cum?, De ce?), la nivel lingvistic, gramatical, istoric și cultural (procesul se numește exegeză). Scopul acestui tip de abordare e de a înţelege ce transmite în mod primar textul, pentru ca apoi să fie extrase semnificaţiile și aplicaţiile sale contemporane. Metoda inductivă presupune trei acţiuni: observaţie, interpretare și aplicaţie. Slăbiciunea acestei metode este că o concentrare atât de mare pe detalii îl poate face pe cercetător să piardă din vedere imaginea de ansamblu a Bibliei și astfel concluziile sale să fie în final viciate.

Tot prin metoda inductivă de studiu, cercetătorul Bibliei poate trece de la observaţii particulare la identificarea unui model sau tipar, poate formula o teorie. Riscul prezentat de asemenea teorii este, din nou, acela de a ignora imaginea de ansamblu a Scripturii care ar putea influenţa într-un fel sau altul teoria dezvoltată.

Concluziile corecte

Datorită complementarităţii celor două, metoda inductivă și cea deductivă trebuie folosite împreună în studiul Bibliei. Astfel, o sistematizare comprehensivă și corectă a învăţăturilor Bibliei pleacă de la munca exegeţilor Bibliei, care scot la lumină detalii și tipare utile înţelegerii limbilor, civilizaţiilor, religiilor și culturilor antice ale Bibliei. Apoi, metoda deductivă folosește aceste teorii și tipare pentru sistematizarea învăţăturilor Bibliei care, la rândul ei, prin argumente deductive, poate genera alte afirmaţii doctrinare, neformulate ca atare în Biblie.

Procesul funcţionează și invers. Studiul inductiv al Bibliei pleacă adesea de la credinţele de ansamblu argumentate anterior prin gândirea deductivă și asumate deja de credincios (nu luăm teologia de la zero la fiecare pasaj biblic studiat). În același timp, concluziile studiului inductiv trebuie verificate în raport cu imaginea de ansamblu a doctrinelor Bibliei și aceasta se face printr-o analiză de tip deductiv.

Cele două metode trebuie să lucreze împreună pentru a-și ţine sub control vulnerabilităţile.

În timp ce studiul deductiv poate fi alterat de premise dogmatice false, studiul inductiv poate fi viciat de incapacitatea sa de oferi o înţelegere a detaliilor în contextul mai larg al doctrinelor biblice. Important este că teoriile formulate de cineva prin studiu inductiv nu trebuie să contrazică imaginea de ansamblu a Bibliei, iar doctrinele argumentate deductiv să nu devină dogme care nu se verifică în studiul inductiv.

Folosim argumente deductive și inductive zilnic. Analiza transpunerii lor în metodele de studiu al Bibliei ne ajută să le înţelegem mai bine vulnerabilităţile și punctele tari, pentru a le folosi cu discernământ în experienţa cercetării Bibliei. Mărturia unei mari mulţimi de căutători ai mesajului lui Dumnezeu în Biblie, de toate vârstele și reprezentând toate tipurile de educaţie, confirmă constant că studiul dedicat al Scripturii, departe de a fi prea complicat, oferă din plin satisfacţii și beneficii cu fiecare nouă ocazie de studiu.

Descoperă colecţia integrală de analize ST pe tema gândirii critice.

Norel Iacob este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.