„Din codru rupi o rămurea / Ce-i pasă codrului de ea! / Ce-i pasă lumii întregi / De moartea mea!”

Sunt versurile cunoscute cu care George Coșbuc încheie poezia Moartea lui Fulger, ca o concluzie filozofică la controversa dintre mama care întreabă „de ce“ și sfântul care încearcă să îi ofere o perspectivă asupra lumii și vieţii care să o facă să nu se răzvrătească împotriva mersului lăsat de Dumnezeu. Morala poeziei este una foarte simplă: trăiește viaţa fără să îţi pui prea multe întrebări și „nu cerceta aceste legi/ căci ești nebun de le-nţelegi“. Cu toate acestea, ne încăpăţânăm să întrebăm: îi pasă lumii de oamenii sau de grupurile de oameni care o compun? Sau ar trebui să îi pese?

Întrebările anterioare sunt relevante într-o discuţie despre istoria protestantă din spaţiul românesc. Evitarea subiectului în istoriografia noastră ne-a făcut să credem de multe ori că societatea românească, asociată cu ortodoxia, ar fi pierdut prin dispariţia protestantismului fix cât pierde codrul din care se desprinde firava „rămurea“. Cei care au pierdut pe cineva drag știu că lumea este frumoasă prin oamenii care o fac să fie așa… Iar istoricii nu ar trebui să privească altfel realitatea. Tocmai de aceea, merită să subliniem câteva aspecte ale impactului pe care protestanţii mai vechi sau mai noi (sau neoprotestanţii, cum li se spune la noi) l-au avut asupra vieţii și culturii românești, încercând să observăm câte ceva din frumosul cu care viaţa și activitatea lor a îmbogăţit istoria noastră.

Scurtă istorie a protestantismului românesc

Considerăm că, atunci când vorbim despre protestantismul românesc, ar trebui să includem aici atât activitatea cultelor specifice începuturilor Reformei protestante (luterani, calvini, anabaptișiti, sabatarieni etc.), cât și confesiunile numite „evanghelice“ sau în general neoprotestante, care au sosit în spaţiul românesc începând cu a doua jumătate a secolului al XIX și continuând cu prima parte a secolului al XX-lea. Atestarea confesiunilor de orientare protestantă începe cu mărturiile despre husiţii din Moldova în vremea lui Alexandru cel Bun, cu dezbaterea organizată la curtea sa între un episcop catolic și un predicator husit, în cursul căreia domnitorul i-a fost favorabil celui de-al doilea, și continuă evident cu Transilvania. Nicolae Iorga este de părere că traducerea primelor cărţi bisericești în limba română s-a datorat influenţei husite, mai ales în Transilvania.

Debutul reformei protestante din Germania va avea ecouri puternice în Transilvania, unde sașii se convertesc în masă la credinţa luterană. Secuii, în schimb, vor prefera calvinismul și apoi unitarianismul. Destul de repede, cele două congesiuni vor fi recunoscute oficial și tolerate împreună cu catolicismul. Dar nu toate confesiunile religioase se vor bucura de această libertate uimitoare pentru vremea aceea, ortodocșii, dar și protestanţii radicali – anabaptiștii și sabatarienii – rămânând pentru multă vreme interziși.

Odată cu pătrunderea ideilor Reformei protestante în Transilvania, misionarii și clericii au considerat că trebuie să se implice mai mult și în convertirea românilor, foarte atașaţi de convingerile lor ortodoxe și de preoţii și episcopii lor.

Pentru aceasta au început să traducă și să publice în limba română mai întâi catehismul, apoi fragmente din Scriptură, sperând ca astfel să îi convingă pe români de valoarea principiilor protestante. Chiar dacă românii din Transilvania vor rămâne ortodocși, efortul acesta nu va fi în zadar: „Filologii și istoricii limbii sunt de acord că textele religioase (texte liturgice, dar și porţiuni din Scriptură) ieșite de sub tiparul diaconului Coresi în secolul al XVI-lea au fost cele care au modelat limba română.“[1]

Ne-am îndrăgostit mai târziu

Deși foarte reticenţi de-a lungul vremii faţă de husiţi și protestanţi, românii vor îmbrăţișa totuși principiile protestante într-un alt veac și din alte surse. La finalul secolului al XIX-lea, dar în special la începutul secolului al XX-lea, curentele religioase ieșite în special din reforma radicală și cunoscute la noi, generic, drept biserici „neoprotestante” vor găsi drumul spre inima și mintea românilor reușind ca, în doar câţiva ani, să fie recunoscute în actele oficiale, să se discute despre ele în presă sau în Parlament, să construiască biserici, școli sau orfelinate, oferind o nouă faţă creștinismului românesc.

Amintim doar câteva dintre aceste confesiuni, pentru a înţelege dimensiunea fenomenului de care vorbim.

Baptiștii. Din datele pe care le avem, știm că pe 27 septembrie 1863 a sosit în România August Liebig, primul pastor baptist care va activa ca misionar în Principate. La 27 septembrie 1896, a fost botezat primul român în Biserica Baptistă din București – Ștefan Pârvu, originar din Tecuci, iar la numai două zile îl urmează și Nicolae Manole. Cei doi români au fost botezaţi cu ocazia deschiderii unei noi săli de cult în strada Popa Rusu, nr. 22, prilej de a invita și alţi români să participe împreună cu ei la serviciile de cult. Până atunci, membrii comunităţii, care număra 60 de persoane în 1878, erau etnici germani, biserica fiind un loc de tranzit spre Moldova sau Transilvania. În 1903 li se adaugă celor doi și Constantin Adorian, de profesie farmacist.[2] Membrii comunităţii din București vor hotărî ca Adorian să plece la Hamburg, la Seminarul Teologic, pentru ca la întoarcere acesta să înfiinţeze o biserică baptistă românească. Constantin Adorian se va întoarce de la Hamburg în 1912 și, cu ajutorul fraţilor săi germani de credinţă, va deschide prima biserică baptistă românească din București în același an.

Acţiunile sociale, dar mai ales zelul predicatorilor, îmbinat cu o muzica religioasă specifică, au făcut ca la recensământul din 1930 în România să fie înregistraţi 60.052 de credincioși baptiști, iar în 1942 numărul lor să ajungă la 93.842,[3] ceea ce reprezintă o cifră impresionantă, dacă ţinem cont de anul în care a început misiunea lor în România și de felul în care fuseseră primiţi până atunci misionarii de orientare protestantă.

Creștinii după evanghelie. În 1899, misionarul E. H. Broadbent a vizitat pentru prima dată Bucureștiul în drumul său dinspre Constanţa, unde exista o grupă de armeni congregaţionaliști. Aici a vizitat comunitatea baptistă germană și, uimit de lipsa unei treziri religioase importante în aceste locuri, a publicat un articol într-o revistă elveţiană, îndemnând misionarii să vină să predice Evanghelia în această zonă. Broadbent făcea parte din Adunările Creștine Libere din Anglia, iar la apelul său a răspuns Francis Berney, un misionar de origine elveţiană, care locuia însă în Tunis. Bunicii săi fuseră hughenoţi și se refugiaseră din Franţa pentru a scăpa de persecuţie.[4]

Pentru că membrii acestor comunităţi organizate pe model congregaţional, fără o conducere cultică centrală, își spuneau fraţi, bisericile organizate de ei erau cunoscute ca Adunări Frăţești. Legea cultelor din 1928 i-a permis Mișcării Frăţești să funcţioneze liber, fiind trecută în lista asociaţiilor religioase, fără însă a avea statutul de cult. Conform principiilor interne, nu vom întâlni aici o organizare ierarhică sub o autoritate centrală. Cu toate acestea, în 1932 existau 132 de adunări locale.[5] Pentru funcţionarea acestor adunări, Ministerul Cultelor elibera o autorizaţie intermediată de prefecturi, iar conducătorului comunităţii (prezbiterului), un „bilet de identitate“.[6] Cu toate că nu exista o organizaţie centrală, autoritatea finală și unică fiind comunitatea locală, la București se organizase un comitet constituit din trei persoane, care îi reprezenta în mod oficial în relaţia cu autorităţile statului.

Penticostalii. Conform datelor preliminare ale recensământului din 2011, în România sunt 367.938 de persoane care s-au declarat membri sau aparţinători ai confesiunii penticostale.[7] Astfel, Cultul Creștin Penticostal sau Biserica Apostolică a lui Dumnezeu din România ocupă locul al treilea în ordinea numărului de membri, după Biserica Ortodoxă Română și Biserica Romano-Catolică, credincioșii ei reprezentând 1,9% din totalul populaţiei înregistrate la recensământ. Și asta cu toate că Biserica Penticostală este ultima care a ajuns pe teritoriul României, figurând chiar, pentru o vreme, pe lista cultelor „cu desăvârșire interzise“. Din datele oficiale, povestea lor în România începe cu Gheorghe Bradin, un ţăran din comuna Pauliș de lângă Arad, care a primit în 1922 câteva scrisori din SUA și o carte penticostală de cântări, în care se vorbea despre vindecarea prin rugăciune. Cum soţia sa era grav bolnavă, el a chemat un grup de săteni pentru a se ruga împreună și, spre bucuria lor, ea s-a vindecat. Plin de entuziasm, Gheorghe Bradin scrie în America la adresa găsită în cartea de imnuri și primește răspuns de la Pavel Budeanu, un emigrant român care îmbrăţișase noua confesiune creștină. Acesta îl încuraja să organizeze în comuna lui o biserică penticostală. Astfel, la 10 septembrie 1922, se organizează prima biserică penticostală, care, la sfârșitul anului respectiv, avea deja 30 de membri. În România, cultul penticostal a fost recunoscut abia după 1946, iar creșterea sa impresionantă vorbește și de grija comunităţii pentru copiii propriilor membri, dar și despre zelul cu care încearcă să îi convingă și pe alţii de temeinicia principiilor lor.

Biserica Adventistă de ziua a Șaptea. Prima grupă de credincioși adventiști s-a înfiinţat la Pitești și a funcţionat aici între 1870 și 1888, fiind organizată de Michael Belina Czechowski, un fost preot catolic polonez care îmbrăţișase adventismul în SUA, dar venise în Europa sprijinit de așa numiţii „adventiști de ziua întâi“. Primul lui convertit, inginerul Toma Aslan, va prelua conducerea micului grup de credincioși și va continua să răspândească cu mult entuziasm noile convingeri religioase. Acesta va deveni ulterior primul pastor adventist român. În spiritul aceleiași viziuni temerare, în 1884, Toma Aslan editează și tipărește la Hamburg revista Adevărul Present, cu un tiraj anual de 23.000 de exemplare, deși erau mai puţin de 50 de adventiști în Regat. Primii pastori de limba română sunt socotiţi a fi Petre P. Paulini, Ștefan Demetrescu, Constantin Popescu. Aceștia aflaseră despre adventiștii de ziua a șaptea în perioada 1905-1906 și urmaseră cursurile Institutului Misionar de la Friedensau. În anul 1920 se va organiza oficial Uniunea Română și se vor face planuri pentru deschiderea unei case de editură, a unei școli misionare și a unui spital. Din păcate, ultimul obiectiv nu a putut fi realizat, dar Editura și Institutul Biblic erau deja funcţionale în 1924-1925.

Conform datelor recensământului din 1930, la nivelul întregii ţări erau 16.102 persoane care s-au declarat adventiste – ceea ce nu implică neapărat că erau și membri ai acestei biserici. Raportul oficial al bisericii vorbea de 10.752 de membri și de 17.433 de participanţi la serviciile de închinare.

Ce ne-au învăţat urmașii protestanţilor și noi nu știam

Dintre schimbările survenite în societatea românească după apariţia protestantismului aș prezenta sintetic trei.[8]

Biblia și societatea românească. Traducerea și răspândirea Bibliei în societatea românească sunt strâns legate de activitatea comunităţilor protestante mai noi sau mai vechi. Nimeni nu contestă astăzi faptul că, deși era diacon ortodox, Coresi a tipărit la Brașov Biblia în limba română cu sprijinul protestanţilor calvini și luterani.

Tot ei vor continua să sprijine traducerile Bibliei în limba română și răspândirea acestora, sperând că în felul acesta vor reuși să îi convingă pe români despre adevărurile Reformei protestante. Chiar dacă nu vor avea succes în acest sens, așa cum am mai spus, vor face totuși un mare bine limbii și culturii române. Societatea Biblică britanică se va implica și ea în producerea și distribuirea de Biblii în limba română. Mihai Răzvan Ungureanu consemnează, în lucrarea Convertire și integrarea religioasă în Moldova la începutul Epocii Moderne, activitatea susţinută a reprezentanţilor unor societăţi misionare britanice în Principate. Astfel „un membru al Societăţii Biblice din Londra, Robert Pinkerton, se stabilea la București în 1819. The British and Foreign Bible Society îl mandata în 1834 pe reverendul dr. Benjamin Barker să obţină informaţii asupra traducerilor novotestamentare în bulgară și română“[9]. Impactul eforturilor sale este atât de mare, încât reușește să obţină dreptul de a tipări 5.000 de exemplare ale Noului Testament în limba română. Barker se va întoarce în Principate în 1838, pentru a aduce comanda de Biblii și pentru a se îngriji de răspândirea Cărţii Sfinte, apărute cu binecuvântarea mitropolitană și cu acolada princiară.[10]

După apariţia versiunii Cornilescu, în 1921-1923, ce va fi preluată de Societatea Biblică Britanică, vânzările acesteia vor atinge cifre impresionante. „În august 1924, traducătorul primea un exemplar din noua versiune tipărită într-un tiraj de 15.000 de bucăţi. În anii următori, avea să fie retipărită în cantităţi impresionate pentru vremea respectivă: dacă înainte de apariţia versiunii Cornilescu, Societatea Biblică Britanică vindea sub 5.000 de exemplare ale Bibliei, în ianuarie-martie vânzările au crescut la 25.000 (Biblii și Noi Testamente). Ulterior aveau să crească și mai mult, astfel încât, potrivit unei scrisori semnate de J.W. Wiles, tirajele puse în circulaţie după 1925 au ajuns la 85.000 și la 95.000 de exemplare pe an. Creșterea a fost favorizată și de tipărirea unei ediţii de buzunar a Bibliei Cornilescu (publicată în 1925).“[11]

Societatea Biblică Britanică se va implica pe larg până astăzi în tipărirea și răspândirea Bibliilor în limba română, reușind să distribuie milioane de exemplare. Răspândirea Bibliei de către comunităţile protestante din România a ajutat nu doar la formarea limbii române și a gândirii religioase românești, dar a fost și un instrument puternic ce îi va motiva pe românii de la începutul secolului al XX-lea să înveţe să citească, mulţi dintre ei având Scriptura drept cel dintâi abecedar. Această promovare a lecturii va deveni o marcă a comunităţilor respective de credinţă. Este, din perspectiva aceasta, bine-cunoscută referinţa din volumul doi al romanului Moromeţii, unde Ilie Moromete se miră că fiul său citea o carte „și nu era de la adventiști“, ceea ce arată că, de multe ori, cărţile care circulau era de la ei.

Muzica religioasă. O altă contribuţie importantă a spiritului protestant în societatea românească a fost fără îndoială răspândirea imnului religios cântat de mireni. Chiar dacă muzica juca un rol important în liturgica religioasă ortodoxă, cultele de origine protestantă vor fi cele care vor coborî imnul din strană la nivelul laicilor, reușind să transmită idei teologice profunde prin imnuri ușor de memorat.

Pentru biserica baptistă, de exemplu, știm că, în 1899, Mihai Brumar va înfiinţa la Curtici primul cor mixt și, în ciuda lipsei de profesionalism a coriștilor, care nu aveau partituri și nici nu cunoșteau notele, impresia a fost una deosebită, multe biserici dorind să aibă propriul lor cor. Aceste adunări muzicale aveau un caracter comun pentru că, fără pretenţia unei prestaţii profesioniste sau artistice, rămâneau totuși în limitele unui bun-simţ natural și implicit ale închinării creștine sincere. Astfel, în anul 1900, numărul corurilor baptiste a crescut vertiginos, lipsa de dirijori fiind suplinită cu ocazii de instruire, unde tinerii deprindeau repede câteva taine ale notelor muzicale și ale solfegiului, pentru a putea sluji ca dirijori în bisericile locale.

„Pentru frumuseţea cântatului în comun, cele mai multe biserici și-au cumpărat încă din primii ani, după creșterea numărului de membri, câte un armoniu, după modelul din bisericile germane și maghiare.“[12] Implicit, au trebuit organizate și cursuri de muzică pentru cei ce urmau să conducă cu aceste instrumente grupa credincioșilor în închinare. Acest fapt a adus un suflu nou în comunităţile respective. Este aproape de necrezut cum au reușit oamenii aceștia fără o pregătire muzicală de specialitate, fără prea multe instrumente, uneori doar cu un diapazon, având în cea mai mare parte cărţi fără note, să conducă congregaţia în cântare, să înveţe corect imnurile respective și să le cânte cu atâta dăruire încât lumea să fie încântată.

Pentru Biserica Adventistă, datele spun că Nicolae Jelescu, un muzicant al orchestrei regale, a înfiinţat primul cor adventist cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului din 1907. În 1909, în paginile revistei Semnele timpului încep să fie publicate primele traduceri ale imnurilor folosite de adventiștii de ziua a șaptea din America, dar nu direct din engleză, ci din traducerea lor în germană, Zions-Lieder, ediţie apărută la Hamburg în 1907. Traducătorii erau chiar doi dintre redactorii revistei: P.P. Paulini și Ș. Demetrescu. În decembrie 1909, Demetrescu va publica traducerea vestitului imn al lui Luther Ein’ feste Burg ist Unser Gott, („Cetate tare-I Dumnezeu“), traducere ce s-a bucurat de aprecierea reginei Elisabeta a României, aceasta socotind-o cea mai frumoasă traducere și cea mai apropiată de original.[13] „Motivul principal pentru succesul și larga apreciere a traducerilor făcute de pionierii adventiști din România s-a datorat cunoașterii nu doar a limbilor originale, ci și a limbii literare românești.“[14]

Educaţia și stilul de viaţă. Ultimul aspect de subliniat legat de impactul cultelor de origine protestantă în spaţiul românesc este dat de preocuparea pentru educaţie. Pentru comunităţile baptiste, întâlnim în perioada interbelică un număr semnificativ de orfelinate, mai ales în partea de vest a Ţării. În București va fi deschis un institut biblic pentru cei ce doreau să se angajeze în mod activ în lucrarea de predicare.

Adventiștii vor deschide și ei o Școală Misionară la Focșani, care se va muta apoi la Diciosânmartin, pentru ca, în final, să ajungă în 1932 la Stupini, lângă Brașov. Erau acceptaţi și băieţi și fete, fiind pus la punct un plan de educaţie specific pentru fiecare gen. La București se va deschide, în jurul anului 1940, chiar și o școală de asistente medicale, iar în Teleorman, în Alexandria, o școală primară particulară, care din păcate nu va putea funcţiona decât o lună, fiind închisă de autorităţi.

Educaţia însă nu a însemnat doar școală și manuale. Un interes deosebit era manifestat faţă de instruirea laicilor și adoptarea unui stil de viaţă sănătos. Se vorbea despre abstinenţa faţă de alcool și tutun, se încuraja igiena personală, se vorbea despre alimente gătite cât mai sănătos, principii care au arătat grija acestor comunităţi de credinţă nu doar faţă de convingerile oamenilor, ci și faţă de bunăstarea lor imediată.

Un drum împreună

Influenţa de ansamblu și impactul total al acestor mișcări religioase de origine protestantă nu pot fi cuantificate și măsurate cu ușurinţă. Însăși activitatea Bisericii Ortodoxe a fost influenţată, într-un fel poate neașteptat, de metodele și practicile de lucru din comunităţile neoprotestante. Iată, de exemplu, o afirmaţie făcută de Nichifor Crainic în numărul 11 al revistei Gândirea din 1924: „Știu că mare parte dintre foștii studenţi de la teologie, care urmăreau cu interes ședinţele din casa de rugăciune a adventiștilor, practică astăzi, ajunși preoţi, această minunată metodă de evanghelizare. E singura cale prin care se poate ajunge la crearea unei conștiinţe religioase și a unei moralităţi în sânul ortodoxiei.“[15]

În orice caz, faptul că un număr așa de mare de români au ales să li se alăture neoprotestanţilor, uneori îndurând persecuţii uimitor de mari, arată că aceștia au găsit în modul de predicare al confesiunilor protestante răspunsul la frământările profunde ale conștiinţei lor.

Nu credem, deci, că afirmaţiile celor ce leagă conștiinţa naţională de conștiinţa confesională sunt corecte sau de dorit. Dimpotrivă, o deschidere mai mare spre valorile promovate de confesiunile religioase sosite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea ar putea ajuta România să descopere soluţii la multe dintre problemele sale.

Din păcate, nouă ne-a lipsit dintotdeauna această aplecare a unuia spre celălalt. Este adevărat că poziţiile teologice sunt de multe ori ireconciliabile, dar dragostea și interesul pentru cei în nevoie sunt și trebuie să fie limbajul comun al tuturor confesiunilor religioase. Doar că uneori e mai ușor să schimbăm teologia decât inima.