În cele mai grele momente ale vieţii, Franz Hasel s-a rugat: „Doamne, dacă voi fi atacat, nu voi avea niciun mijloc de apărare. Va trebui să mă încred în Tine. Viaţa mea e în mâinile Tale.“
Campania de răspândire a noii viziuni despre lume se desfășura frenetic. Copiii se întorceau de la școală clocotind de entuziasmul victoriei iminente. Munca asiduă, exigenţele asupra calităţii și determinarea tipic nemţească ridicaseră Germania, dintr-o sărăcie cumplită, la nivelul celei mai puternice ţări de pe glob. Viitorul îi aparţinea. Cel puţin așa credeau toţi cu tărie. Aproape toţi.
Familia Hasel petrecea o frumoasă după-amiază de sâmbătă în mijlocul naturii. Așezaţi la umbra gardului viu ce împrejmuia micul paradis, Franz și Helene discutau în taină despre climatul politic sumbru, privindu-și copiii cum adunau pietricele și cochilii de melci. Știau că Hitler e gata să declanșeze războiul și, asemenea multor adventiști de ziua a șaptea, se întrebau care vor fi urmările.
Seara, întorși în apartamentul lor dintr-o suburbie a orașului Frankfurt, Franz verifica maldărul de scrisori. Privirea i-a încremenit asupra unui plic. Luni, la ora 8:00 AM, trebuia să se prezinte la centrul de recrutări. În două zile. Credea că la vârsta lui, de 40 de ani, nu-l mai solicita nimeni să meargă la război.
Luni dimineaţa, la registratura armatei, Hasel a trecut de examenul medical și, după ce a completat un formular stufos, i-a spus ofiţerului:
— Domnule, eu sunt adventist de ziua a șaptea și sunt necombatant. Aș dori să lucrez ca sanitar.
Ofiţerul a primit câteva lămuriri de la un coleg: „Adventiștii sunt ca evreii, ţin sâmbăta.“[1] Cu o privire maliţioasă, l-a repartizat pe Franz la Compania 699, faimoasa echipă de ingineri care avea sarcina de a construi poduri pentru armatele lui Hitler.
Înainte de a se despărţi, familia a îngenuncheat pentru rugăciune. Și-au încredinţat toţi viaţa în mâinile lui Dumnezeu, implorând protecţie divină și cerând puterea de a rămâne credincioși, indiferent care ar fi dificultăţile întâlnite.
Ajuns în batalion, Franz a reușit să schimbe porţiile de carne de porc – pe care adventiștii nu o consumă – pe lapte și unt. A obţinut chiar permisiunea de a-și aranja programul de lucru astfel încât să aibă liber sâmbăta. Locotenentul l-a avertizat însă că, pe măsură ce vor avansa pe front, își va lua rămas bun de la luxul acesta.
Problema evreiască: confuzii voite
De partea sa, rămasă cu copiii, Helene avea de luptat contra îndoctrinării persuasive la care aceștia erau supuși. Refuzul ei de a se alătura Partidului Nazist și hotărârea de a nu trimite copiii sâmbăta la școală nu aveau să rămână fără urmări. Propagandiștii partidului răspândeau zvonul că ar fi evreică. Zvonul părea credibil, nu doar pentru că ţinea sâmbăta, ci și pentru că făcea cumpărături pentru evreii izgoniţi de la cozile magazinelor alimentare.
Într-o după-amiază, la ușa ei s-au prezentat trei bărbaţi îmbrăcaţi în haine lungi, negre, din piele – Gestapoul:
— Doamnă Hasel, sunteţi acuzată că ascundeţi un evreu în casa dumneavoastră. Avem mandat de percheziţie. Așadar vă întrebăm: ascundeţi un evreu?
Era adevărat. Un băiat de 13 ani era ascuns în subsolul apartamentului ei. Iată vechea dilemă etică: într-o situaţie-limită, ce e de ales între minciună sau crimă? Helene a pășit cu hotărâre peste prag și le-a spus:
— Dacă doriţi, puteţi să verificaţi apartamentul meu![2]
Întrebarea s-a repetat, primind același răspuns. Agenţii s-au întors pe călcâie și au plecat.
„Fabrica de arme“
Compania lui Franz înainta cu construcţia podurilor pe teritoriul francez, iar în urma ei, armata germană a cucerit rapid Parisul. În iunie 1940, batalionul a primit ordin de transfer în Polonia. Printre soldaţi circula vestea că Hitler este gata să sfideze pactul de neagresiune cu Rusia. În această perioadă, căpitanul a hotărât că are nevoie de un înalt funcţionar. Franz Hasel lucrase în domeniul publicaţiilor ca evanghelist cu literatura, prin urmare a fost desemnat să ocupe această funcţie.
Odată cu avansarea, au venit și privilegiile. Franz nu mai era obligat să poarte pușcă, ci doar un revolver la cureaua pantalonilor. Totuși gândurile îi fierbeau între tâmple: Cum va putea să sfinţească Sabatul în prima linie a frontului? De unde va găsi forţa să se împotrivească instinctului de a pune mâna pe revolver în clipa când va fi atacat?
În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, s-a pornit atacul împotriva armatei ruse. Franz a dat fuga la atelierul unui tâmplar, de unde a obţinut rapid o bucată de lemn decupată după șablonul pe care îl dusese. Ajuns înapoi în biroul lui, Franz a rotunjit colţurile revolverului său fals și l-a lustruit cu cremă de ghete. L-a rugat apoi pe cizmarul companiei să îi confecţioneze un suport din piele pentru armă. Noaptea târziu, Franz a mers la marginea orașului, unde era un mic lac. Înainte să arunce însă revolverul adevărat, a auzit vocile soldaţilor de pază.
Știa bine ce ar fi urmat dacă ar fi fost prins. Un soldat care își făcuse rost de mâncare de la localnici în schimbul unei arme a fost executat pe loc. Gărzile au cercetat agitate zona.
— Cred că a fost un iepure, a conchis unul dintre ei, apoi s-a îndepărtat încet.
Franz s-a ridicat din tufișul unde se ascunsese, a apucat revolverul de ţeavă și l-a aruncat departe în lac. Întors în cazarmă, a pus bucata de lemn în locul revolverului, rugându-se:„Doamne, dacă voi fi atacat, nu voi avea niciun mijloc de apărare. Va trebui să mă încred în Tine. Viaţa mea e în mâinile Tale.“[3]
Când ţara arde… cineva ţine Sabatul
Compania 699 a primit ordin să treacă graniţa în Ucraina. Soldaţii ingineri urmau să lupte pe front, nu doar să construiască poduri. Înaintarea în teritoriul nou le scotea în cale trupuri neînsufleţite de soldaţi nemţi sau ruși, tabere cu prizonieri de război ruși. Sentimentul groaznic de nesiguranţă devenea tot mai prezent. În aceste condiţii, Franz se ruga ca Dumnezeu să îl ajute să sfinţească fiecare zi de Sabat. Într-o zi de vineri, au primit ordinul să se oprească pentru odihnă pentru câteva zile. În următoarea zi de vineri, compania a aflat că trebuie să rămână pe loc două sau trei zile până când drumurile se usucă. Plouase puternic și era imposibil de înaintat cu toată artileria. În altă ocazie, sergentul i-a cerut ca sâmbătă să întocmească raportul pe zece zile. Franz i-a explicat cu politeţe că hârtia era udă și s-ar fi distrus în mașina de scris. Cu o singură excepţie, în timpul retragerii din faţa rușilor, atunci când Franz a pierdut cu totul noţiunea timpului, chiar în condiţii de război el a ţinut Sabatul ca zi sfântă de închinare.
În timpul înaintării spre est, sergentul companiei i-a spus lui Franz:
— Am remarcat că, dintre toţi oamenii companiei, tu ești singurul care nu a fost rănit. De azi înainte, vei fi cazat împreună cu mine și vei fi îngerul meu păzitor!
Până la retragerea pe teritoriu nemţesc, au rămas împreună.
Generozitatea ca gardă de corp
În Frankfurt, peisajul devenise dezolant. Ameninţările tot mai mari au determinat-o pe Helene să părăsească orașul și să găsească refugiu în casa unor ţărani cumsecade. Când americanii s-au apropiat de sat, la îndemnul lui Helene ţăranii au atârnat cearșafuri albe la ferestre. La scurt timp, soldaţii au bătut la uși, făcând semne că le este foame. Helene a deschis ușa, s-a repezit în pivniţă și a adus tot ce a putut găsi pentru a hrăni 35 de soldaţi americani.
Mai târziu, pe la miezul nopţii, a auzit ţipete, apoi pași care veneau către camera ei. Ușa s-a deschis, lăsând să se vadă câţiva dintre soldaţii hrăniţi în acea zi acum aburiţi de alcool. Șeful lor a cercetat camera, pe copiii care dormeau, apoi i-a spus:
— Tu, femeie bună, tu dormi.
A doua zi, Helene a descoperit dezastrul care avusese loc. Mulţi spuseseră că nu au mâncare. Soldaţii devastaseră toate resursele de hrană găsite, iar în timpul nopţii femeile fuseseră violate.
Finalul întărește perspectiva
Deși înaintaseră spre est până au ajuns să vadă indicatorul graniţei cu Asia, trupele germane erau departe de a simţi fiorul victoriei. Dimpotrivă, suferiseră pierderi enorme în lupta cu oboseala, cu frigul, cu foamea și cu inamicul. Acum zoreau pasul în retragere. Trecând prin România, Ungaria și Austria, se grăbeau să traverseze râul Enns pentru a se preda americanilor, înainte de a cădea în mâinile rușilor. Au reușit să ajungă la timp.
Americanii îi așteptau pe malul celălalt. Ajunși în faţa lor, au primit ordin să predea armele. În acea clipă, Franz și-a desfăcut tocul, a scos „revolverul“ și l-a aruncat pe grămada de arme. Sergentul, alb ca varul, abia a reușit să îngaime:
— Ia uite cine era îngerul meu păzitor![4]
Dintre cei 1 200 de soldaţi ai Companiei 699, doar șapte s-au întors acasă. Dintre cei șapte, numai trei au scăpat fără să fie răniţi. Franz Hasel a fost unul dintre cei trei, bucurându-se să îi regăsească nevătămaţi pe toţi membrii familiei lui.
Citește și: Credinţa care dă siguranţa
