Despre rolul pe care l-ar putea avea religia în tratarea depresiei şi a descurajării am discutat cu pastorul Nicu Butoi, la finalul unei serii de prezentări evanghelistice desfăşurate cu sala plină.
Deşi a imigrat în Statele Unite acum mai mult de 20 de ani, Nicu Butoi ocupă încă un loc special în inimile multor credincioşi neoprotestanţi din ţară. Căldura pe care o degajă atunci când predică şi felul în care reuşeşte să transmită speranţă audienţei i-au asigurat un loc special în inimile multor credincioşi. Pastorul Nicu Butoi este unul dintre puţinii care, depăşind graniţele cultice, a fost invitat adeseori să predice şi în bisericile altor confesiuni decât cea căreia îi aparţine – adventistă de ziua a şaptea.
A.K.: Obişnuiţi să spuneţi că descurajarea este una dintre cele mai actuale probleme ale societăţii. Cum vă explicaţi acest lucru, în condiţiile în care se spune că societatea evoluează constant? Nu e descurajarea doar o problemă a celor neadaptaţi?
N.B.: Nu ţine de adaptare, nu ţine nici de starea materială, nici de poziţia socială; oameni descurajaţi veţi găsi la orice nivel şi în orice condiţie. Eu cred că acest lucru este puternic legat de singurătatea în care se mişcă omul modern – tot mai singur, tot mai izolat. Izolat mai ales faţă de Dumnezeu. De fapt, când nu i s-a răspuns la o cerere, el I-a spus lui Dumnezeu: „Pleacă de la noi!“.
Şi Dumnezeu S-a retras, aşa cum a făcut întotdeauna, iar acum, în singurătatea aceasta, omul trăieşte o experienţă traumatizantă; abia acum realizează ce înseamnă această singurătate. Unii găsesc drumul înapoi spre Dumnezeu, dar mulţi nu mai găsesc drumul acesta şi încearcă să acopere cu altceva, să pună în loc diferite lucruri. Nu este decât un eşec după un alt eşec. Niciodată sub ceruri şi sub soare, nimeni nu a putut spune că şi-a potolit setea sufletului cu un lucru sau altul.
Recent, a apărut un articol în Anglia – l-am văzut afişat la Oxford – în care oameni de știinţă spun că omul este „construit“ să creadă în Dumnezeu, construcţia lui sufletească, cerebrală şi psihologică este setată pentru credinţa în Dumnezeu. A încerca să eviţi acest domeniu şi să îl înlocuieşti sau să îl schimbi cu altceva este contra naturii umane. Şi de aici decurg sentimentele acestea ale părăsirii, descurajării, inutilităţii – e un complex de factori care încep să se manifeste.
A.K.: Spuneţi adesea că Dumnezeu este gata să îi salveze pe cei descurajaţi. Care sunt condiţiile?
N.B.: Nicio condiţie. Dumnezeu iubeşte necondiţionat. Este ca şi cum cineva ar veni la tine acasă şi ţi-ar aduce medicamentul salvator, iar singura condiţie este să îl iei, altceva nimic. Dumnezeu nu a cerut altceva decât disponibilitate. A spus: „Fiule, dă-mi inima ta“, atâta tot, „și Eu o voi face sănătoasă“. Atunci când tatăl l-a primit şi l-a acoperit pe fiul risipitor, nu i-a pus nicio condiţie, l-a restaurat într-un moment, în mod absolut.
Singura piedică în calea acestui lucru este inerţia aceasta prin care tindem să rămânem în aceeași stare, în care ne este greu să recunoaştem falimentul şi eşecul nostru. Şi aceasta ne împiedică. Ne împiedicăm în propria fiinţă, în propria mândrie, chiar și atunci când ne rugăm lui Dumnezeu. E imaginea aceea cu omul care se roagă și se roagă de Dumnezeu … Ce absurd! Omul acela mai bine s-ar ruga de el însuşi! Dumnezeu nu aşteaptă să ne rugăm de El. Mântuitorul declara: „Nu vă spun că voi ruga pe Tatăl, fiindcă Tatăl Însuși vă iubește“, deci nu e nevoie de acest fel de a ne ruga. Dacă trebuie să căutăm undeva cauza, atunci o vom găsi înăuntrul nostru.
A.K.: Îi salvează Dumnezeu chiar şi pe cei care nu au curajul să creadă în El?
N.B.: Fără niciun fel de îndoială! Biblia spune categoric: „El dă ploaie și peste buni, și peste răi.“ Dumnezeu ne privește pe noi toţi ca fiind familia Lui. Iar El este un Dumnezeu nepărtinitor, este un Dumnezeu care doreşte, aşteaptă şi este însetat după răspunsul nostru. Nu, nu cred că S-ar împiedica Dumnezeu de ceva din viaţa noastră sau din viaţa cuiva care ar dori să primească darul vieţii şi al neprihănirii. Nu S-ar împiedica de nimic în afară de refuzul acelei persoane și de alegerea ei.
A.K.: Dacă impedimentul este în ei înșiși, cum pot conștientiza oamenii care Îl împiedică pe Dumnezeu să acţioneze că ei sunt proprii lor dușmani?
N.B.: Lucrul acesta nu poate fi conștientizat decât în prezenţa lui Dumnezeu. Este o problemă de acceptare a realităţii, de recunoaștere a ei. Nu există om care, în profunzimea conștiinţei lui, să nu știe că puţina lui credinţă sau necredinţa este ceea ce Îl împiedică pe Dumnezeu să îl schimbe. Și că, de fapt, nu Dumnezeu este Acela care Se lasă rugat, ci omul.
A.K.: Descurajarea poate fi depășită însă și fără Dumnezeu, nu? Psihologii asta spun.
N.B.: Psihologii spun acest lucru, dar este un cerc vicios. Viaţa a dovedit că, aplicând astfel de soluţii, medicaţie sau psihoterapie, afecţiunea recidivează, într-o formă mult mai gravă. Încercarea de a face ceva în viaţă fără Dumnezeu lasă un așa gol în suflet … chiar dacă problema pare rezolvată, ea nu e rezolvată fundamental, ci doar superficial.
A.K.: Are Dumnezeu metode predilecte de a interveni în viaţa oamenilor?
N.B.: Da, și personalizate! Pentru că fiecare om este unicat și Dumnezeu, știind limbajul fiecărui suflet, i se adresează cu acest limbaj, cu aceste mijloace, pe aceste căi. Și, mai mult decât atât, o face chiar prin nenorocirea unui om, cum spune Biblia: „Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin nenorocirea lui.“ Chiar din nenorocirea unui om Dumnezeu poate să facă un mijloc de a-l scăpa.
A.K.: Există și momente în care Dumnezeu refuză intenţionat să ne scoată din descurajare?
N.B.: Oh, n-aș putea să spun asta. Eu sunt un om rău și niciodată n-aș rezista să stau, dacă știu că pot să-l scap pe copilul meu dintr-o situaţie. N-aș putea rezista niciodată. Biblia apune: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Dumnezeu!“ Luaţi termenul ăsta de comparaţie, luaţi cuvintele Mântuitorului nostru – nu e ceva teoretic. Gândindu-mă la ceva ce am avut ocazia să trăiesc, trebuie să vă mărturisesc că eu mi-aş oferi viaţa cu bucurie în locul celei a copiilor mei.
Și dacă eu gândesc așa, cum am putea crede că Dumnezeu gândește altfel? Cum am putea crede că Dumnezeu este mai puţin bun decât un om care își iubește copiii? Deci, nu. Nu există discriminarea aceasta. La Dumnezeu nu există predestinare. Spune și Biblia: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea“. Și capitolul 1 din Evanghelia după Ioan spune: „Lumina aceasta luminează pe orice om venind în lume.“ Că Îl cunoaște sau nu pe Dumnezeu, că e în cine știe ce parte a lumii, lumina aceasta luminează pe orice om venind în lume.
A.K.: Mulţi creștini „cu vechime“ spun că viaţa aceasta este una grea și că de la viitor putem avea doar așteptări sumbre. Dacă ne uităm în jur, găsim o mulţime de motive să credem asta. În plus, Iisus i-a prevenit pe ucenici că „în lume vor avea necazuri“. Ce așteptări ar trebui să avem de la viitor?
N.B.: Nu cred că este legitimă întrebarea „Ce așteptări să avem?“. Nu contează ce așteptăm, ci contează pe Cine aşteptăm. Dacă vedem viitorul prin prisma prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, viitorul nu va fi unul sumbru. Sau chiar dacă ar fi sumbru, înăuntrul sufletului nostru va fi luminos. Deci întrebarea nu este „Cum va fi viitorul?“, ci „Cu cine întâmpinăm acest viitor?“. Nu contează ce ne rezervă acest viitor, ci contează cu cine îl întâmpinăm. Pentru că de aici derivă stările sufletești deprimante ale generaţiei noastre și tot de aici derivă și cele pozitive, care se reazemă nu pe încrederea în tehnici psihologice, ci pe credinţa în Dumnezeu și pe primirea reală și faptică a vieţii lui Dumnezeu în vieţile noastre.
A.K.: Predicaţi despre un Dumnezeu care „salvează și restaurează“. Cum poate aceasta să fi e o încurajare dacă ştim, în acelaşi timp, că nu ne aşteaptă un viitor luminos?
N.B.: Tocmai faptul că Dumnezeu este garantul acestei promisiuni – și cred că nu are cineva tăria să se îndoiască de Dumnezeu, să creadă că El spune una și face alta – tocmai numele lui Dumnezeu și tocmai istoria lui Dumnezeu și experienţa atât a umanităţii, cât și a noastră ca persoană sunt garanţii mai mult decât solide pentru această certitudine. Promisiunile lui Dumnezeu din cartea Isaia au fost repetate în multe împrejurări sumbre: „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine.“ Acest lucru îl spune Dumnezeu, nu un om. Și nu există vreun domeniu al vieţii care să iasă de sub incidenţa acestei promisiuni. Nu există situaţii în care să faci ceva, iar dragostea lui Dumnezeu să se retragă de la tine. Nu.
A.K.: Cum vedeţi dumneavoastră descurajarea? E un păcat să fii descurajat?
N.B.: În sine este păcat. Mai puţin în situaţia în care un om nu știe lucrul acesta, și nu Îl cunoaște pe Dumnezeu și nu poate fi judecat ca unul care Îl cunoaște pe Dumnezeu. Dar acest fenomen a marcat vieţile sfinţilor, care au trecut prin fenomene de depresie. (Și e vorba de mari nume din Scripturi!) Este omenesc acest lucru și se întâmplă să cazi, dar te ridici. Nu este un mod de viaţă. Nu este o stare care se instalează la noi (creştinii, n.r.). E o situaţie care ne trimite înapoi la Dumnezeu sau ne face să conștientizăm, cel puţin, prezenţa lui Dumnezeu.
A.K.: Cum îi putem ajuta pe prietenii noștri descurajaţi? Și, mai ales, pe cei care se izolează atunci când sunt descurajaţi.
N.B.: Este foarte delicată această „operaţie“. Personal, împărtășesc cu ei, foarte subtil, ce a făcut Dumnezeu în viaţa mea. Și le las posibilitatea să tragă concluzia. Și mă rog ca Dumnezeu să facă pentru persoanele acelea ce a făcut și pentru mine. Și am văzut răspunsul la această rugăciune.
A.K.: La ce vă gândiţi, mai exact, când spuneţi „subtil“?
N.B.: Mă refer la faptul că omul poate fi „alergic“ și poate nu are răbdare să asculte un cuvânt despre Dumnezeu. Poate se teme că ai să-i vorbești despre Dumnezeu. Însă am avut ocazia să încurajez oameni care nu credeau în Dumnezeu, arătându-le o pagină din viaţa mea și supunând-o judecăţii lor. De exemplu, acum ceva timp, eu și trei dintre fiicele mele am fost la un pas de moarte. Eram la mare și înotam, când un curent ne-a tras, pe nesimţite, în larg. M-am rugat la Dumnezeu și I-am zis: „Eu rămân aici, dar salvează-le pe fetele mele. Nu cer viaţă pentru mine, ci doar pentru ele.“ Și fetele mele au reușit să se întoarcă la ţărm, singure, fără salvamar. Eu am rămas departe, acolo unde ne-a dus apa.
Toţi avem o astfel de istorie de spus. Fiecare om are cartea lui, unică, plină cu incidente unice. Și, până acum, nu-mi amintesc să fi primit reacţii de alt fel decât „Hopa, înseamnă că există o altă ordine a lucrurilor decât cea pe care o credeam eu, în viaţa mea!“ Și inspiră speranţă lucrul acesta. Făcând așa, am aplicat textul din Ioan care spune „Ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, aceea vă vestim.“