Cuvântul „sacrificiu” nu are o sonoritate plăcută. Atunci când îl auzi, poate că mintea îţi zboară la ritualuri arhaice ciudate, legate de jertfe animale. Ori poate că te gândești că sacrificiul înseamnă renunţarea la un lucru care îţi place. Nu este un cuvânt pe care să îl folosim des și primește de obicei o conotaţie negativă. Paradoxul este însă că sacrificiul are o aură pozitivă în cultura populară și în imaginarul colectiv.
Filmele populare (inclusiv recentul fenomen cultural care a fost saga Marvel Avengers) înfăţișează sacrificiul ca pe o soartă de erou. Nu ne deranjează faptul că eroii noștri sunt uciși, atâta timp cât moartea lor are un sens, un scop superior. Aproape că idolatrizăm sacrificiul eroului în cultura populară, dar în viaţa reală el pare mult mai puţin atractiv – până la punctul în care cei mai mulţi dintre noi ne organizăm viaţa (sau ne străduim s-o facem) așa încât să evităm orice formă de sacrificiu sau de durere.
Atunci când am vizitat Altarul Comemorării din Melbourne (înălţat în cinstea australienilor care au luptat în Primul Război Mondial), am fost surprins să văd inscripţionat în centrul monumentului un verset biblic familiar: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).
În timp ce Ziua ANZAC (ANZAC Day)[1] are mai mult fast, Ziua Comemorarii a părut dintotdeauna mai sumbră, subliniind sacrificiul bărbaţilor care au plecat să lupte în Primul Război Mondial și marcând sfârșitul acelui conflict major. În ziua de 11 noiembrie, la ora 11 dimineaţa (după cum mi s-a povestit, pentru că nu am fost acolo în această parte a zilei), soarele strălucește prin acest edificiu, luminând versetul gravat pe podea și evidenţiind astfel cuvintele lui Iisus, consemnate de Ioan acum mai bine de 2.000 de ani.
Aceste cuvinte au fost rostite iniţial fără nicio legătură cu războiul, ci pentru a aprecia prietenia și iubirea. În versetul anterior, Iisus le poruncește urmașilor Săi să se iubească unii pe alţii. Ceea ce spune El este că urmașii Săi ar trebui să fie atât de iubitori încât să fie dispuși să își lase deoparte agenda proprie și să-i pună pe ceilalţi pe primul loc. În ce-L privește pe Iisus, știm că nu a existat niciun lucru pe care El să nu fi fost dispus să îl facă în favoarea noastră.
Creștinii cred că Iisus a fost nu doar un exemplu vrednic de urmat, ci chiar Fiul lui Dumnezeu, care a trăit ca un om (mai mult, ca un ţăran), dezbrăcat de atributele puterii și demnităţii Sale regale. El nu Și-a exercitat puterea pe care o avea la dispoziţie, dar a permis ca sângele Său să fie vărsat, murind de mâna oamenilor pe care venise să-i salveze. Sacrificiul Său a fost mereu evidenţiat de creștini de-a lungul vremii, acesta motivându-i să-și cheltuiască resursele și viaţa pentru a face din lume un loc mai bun.
Conceptul creștin de sacrificiu are o istorie lungă. Cu toate acestea, este adesea înţeles greșit.
Biserica creștină timpurie era familiarizată cu sacrificiul. Mulţi creștini au fost uciși în amfiteatrele Romei pentru că au refuzat să renunţe la credinţa lor. Apostolul Iacov scria despre modul în care încercările pot construi caracterul: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic” (Iacov 1:2-4).
Iacov a înţeles că prietenii și membrii familiei sale care au supravieţuit persecuţiei și sacrificiului au obţinut un gen de perseverenţă care le-a clădit caracterul, i-a ajutat să vadă lucrurile în perspectivă și să preţuiască lucrurile cu adevărat importante.
Nu este vorba despre faptul că creștinii ar căuta sacrificiul ca pe un fel de insignă de onoare, ci despre disponibilitatea pe care o au uneori de a înfrunta pericolul pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Din punct de vedere istoric, poate fi pusă pe seama creștinilor asistenţa medicală modernă, aceștia implicându-se în ridicarea spitalelor și îngrijirea vârstnicilor. În general, ei sunt incredibil de generoși în sprijinirea activităţii organizaţiilor de binefacere.
Apa poate fi turnată în vase mici doar dintr-un urcior plin.
Sacrificiul nu înseamnă să renunţi la orice formă de îngrijire de sine. Înţelegem că îngrijirea propriei sănătăţi mintale, fizice, emoţionale, spirituale și financiare este necesară pentru a-i ajuta și a-i sluji pe ceilalţi. Apa poate fi turnată în vase mici doar dintr-un urcior plin. Cu toate acestea, să fii dispus să lași deoparte confortul propriu, să renunţi să-ţi exerciţi puterea sau să-ţi revendici drepturile înseamnă să manifești dragostea și sacrificiul pe care Iisus le-a practicat și le-a încurajat. Sacrificiul presupune mereu un cost, dar uneori acesta merită plătit pentru a face lumea un loc mai bun.
În lumea noastră grăbită și zbuciumată, găsești anevoie pe cineva dispus să-și sacrifice confortul, banii sau timpul pentru oameni pe care abia îi cunoaște. Cu toate acestea, întâlnim creștini și biserici care își împart timpul, banii și confortul pentru a ajuta, pentru a aduce raze ale binelui în lumea noastră. Poate că uneori nu fac aceste lucruri în modul cel mai bun, dar așa este natura umană, imperfectă.
Acolo unde te afli, există cu siguranţă creștini care au ales calea sacrificiului, creștini care îl urmează pe Iisus, renunţând la dorinţa de putere și control, și care își dau viaţa pentru prietenii lor.
Jarrod Stackelroth este redactor la revistele Signs of the Times Australia și Adventist Record și locuiește în Sydney. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.