Preocuparea pentru clima planetei și ecologia ei este de multe decade în atenţia lumii. În anii 1980 s-a constatat subţierea stratului de ozon din cauza clorofluorocarburilor și gazelor similare, iar în 1987 a fost încheiat Protocolul de la Montreal.
Acest acord a fost ratificat de toate ţările, iar astăzi s-a ajuns la eliminarea aproape completă a acestor substanţe, iar stratul de ozon continuă să se refacă. În 1988 a fost fondat Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC – Intergovernmental Panel on Climate Change), care evaluează cercetările în domeniu și prezintă concluziile în rapoarte de sinteză.
Constatându-se efectul de seră cauzat de excesul dioxidului de carbon din atmosferă, a fost propus și adoptat Protocolul de la Kyoto în 1997, aplicat în 2005. Acest protocol ţintește reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră cu 5 procente, raportat la nivelul anilor 1990. S-a stabilit un sistem de urmărire a progresului. În 2015 a urmat Acordul de la Paris, care cerea un angajament de reducere a acestor gaze din partea tuturor ţărilor, având ca intenţie prevenirea depășirii cu 2 grade Celsius a temperaturilor din epoca preindustrială, iar fiecare ţară trebuia să-și asume o ţintă specifică de reducere a amprentei de carbon și atingerea neutralităţii acestor emisii.
Cu toate acestea, efectele încălzirii planetei sunt observate în perturbarea ciclului anotimpurilor, la nivelul fenomenelor meteo extreme și al catastrofelor umanitare, iar proiecţiile aplicării Acordului de la Paris indică o creștere prea mare a temperaturii globale: cu 2,7 grade Celsius până în 2100. Ca atare, s-a considerat necesară creșterea nivelului angajamentelor anterioare. Pactul Climatic de la Glasgow, din noiembrie 2021, a introdus un prag mai ambiţios de diminuare a emisiilor și angajamentul explicit de a reduce utilizarea cărbunelui, precum și creșterea susţinerii financiare a ţărilor în curs de dezvoltare pentru tranziţia la o industrie mai prietenoasă cu mediul.
Aceste discuţii și acorduri globale cu ţinte ecologice au efecte la nivel micro-social: se schimbă ambalajele în supermarketuri, se regândesc ciclurile de producţie, sunt impuse taxe de poluare, se transformă sau dispar industrii întregi, se reglementează viguros exploatarea resurselor naturale, se investește în resurse regenerabile, se caută soluţii pentru procesarea responsabilă a deșeurilor etc.
Însă nu toate societăţile au ca priorităţi responsabilitatea, sustenabilitatea, eficienţa. Sau cel puţin nu în același timp. Unele populaţii sau societăţi sunt orientate întâi spre progresul tehnico-economic și pentru a-l realiza sacrifică resurse, pentru ca, după ce își ating ţintele de dezvoltare, să se preocupe de conservare.
Leadershipul în criză și tentaţia explicaţiilor conspiraţioniste
În abordarea chestiunilor de ecologie, observaţiile sunt simple, dar solidaritatea este mai rară. Nu tuturor ne pasă dacă râul mai este curat când ajunge la vecin după ce a trecut prin faţa casei mele. Iar când află că trebuie să facă schimbări majore, pentru binele unei lumi care e dincolo de orizontul său de viaţă, mintea omului începe să pună întrebări: care sunt efectele, cum îl afectează pe el și ce are de făcut – în faţa unor realităţi obiective, o orientare așadar subiectivă. Liderii societăţii, în încercarea de a veni aproape de oameni și de a-și asigura electoratul, fac frecvent uz de elemente subiective în argumentare. Dar recursul constant la acest gen de argumente hrănește incertitudinea și neîncrederea.
Astfel ajuns în caragialiană „turmentare” ideologică, electoratul devine sceptic faţă de soluţiile și argumentele care i se propun. Iar când se află în faţa unei crize pentru care nu există explicaţii accesibile, mintea umană încearcă să coreleze datele la care are acces. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru înţelegerea lucrurilor soluţia este extrapolată spre alte orizonturi, unde activează forţe necunoscute care generează criza, cu scopuri ascunse și care trebuie devoalate pentru a ne putea apăra.[1]
Corelări spiritualizante
Asumarea tematicii ecologice în mediul religios atrage la rândul ei interpretări conspiraţioniste. Este cazul enciclicei papale Laudato Si din 24 mai 2015 și al iniţiativei pentru Duminica Climei, din etapa de pregătire pentru Pactul de la Glasgow din 2021.
Adesea, actul comunicării este filtrat de trecut. Tensiunile dintre Biserica Catolică din Occident și creștinismul ortodox din Răsărit, războaiele religioase dintre Biserica Romei și protestanţi, tensiunile dintre protestanţii magisteriali și adepţii Reformei radicale sunt încă prezente în conștiinţele sensibile istoric și pot să reapară între descendenţii actuali ai părţilor implicate, indiferent de contextul prezent.
Istoria excesului autorităţii religioase manifestat politic și administrativ de către oficiul papal, prin persecutarea celor cu convingeri diferite, precum și așteptarea ca istoria să se repete în viitor (în conformitate cu tablourile profetice apocaliptice în care o autoritate seculară și religioasă persecută opozanţii) facilitează tendinţa de a aplica fiecărei iniţiative papale cel mai negativ cu putinţă filtru de interpretare. Lectura enciclicei papale Laudato Si nu face excepţie.
În acest document, papa Francisc propune o schimbare profundă prin care fiecare persoană să-și regândească locul în omenire,[2] lumea să adopte o ecologie integrală,[3] care să considere planeta casa noastră comună[4], care să fie tratată cu respect.[5] Trendul dezvoltării tehnice și economice antrenează poluarea industrială, exploatarea nesustenabilă a mediului, precum și discrepanţe socio-economice între oameni.[6] Pentru a opri ciclul vicios al dezvoltării economice antrenat de trendul consumerist[7] este nevoie de o revoluţie culturală,[8] cu scopul de a asigura sustenabilitatea ecologică pentru următoarele generaţii.[9]
Deși lasă loc soluţiilor locale, enciclica are propuneri radicale: pentru a stăvili consumerismul paradigmei tehnocratice, să se încetinească ritmul dezvoltării în anumite părţi ale lumii,[10] să crească solidaritatea economică între ţări,[11] iar industria să fie puternic regularizată[12] pentru ca dezvoltarea să fie sustenabilă, echitabilă și echilibrată.[13] Pentru aceasta este nevoie de o convertire ecologică[14] a vieţii creștine. Apropierea religiosului de acest domeniu adaugă reverberaţii ecologice actelor sacramentale ale bisericii, în special Euharistiei și, prin extensie, și zilei în care aceasta se celebrează – duminica – acestea traducând închinarea prin grijă și apreciere faţă de creaţie.[15] Enciclica se încheie, printre altele, cu prezentarea modelului trinitar pentru relaţiile din creaţie.[16]
Unii critici moderaţi observă că enciclica face uz de teoria dependenţei economice, precum și de supra-simplificarea înţelegerii capitalismului și a pieţei libere. Criticii atenţi observă apelul la un management ecologic global al planetei, apelul la elemente tehnocrate corporatiste, soluţii generalizate, dar observă și insuficientul apel la principiile solidarităţii și subsidiarităţii în raport cu drepturile indivizilor. Alţi critici sceptici din zona liberală americană cred că enciclica suferă de slăbiciuni economice și politice, iar alţi interpreţi mai radicali o citesc chiar ca pe o intenţie papală de deturnare a catastrofismului ecologic, pentru avansarea unei agende spirituale predeterminate, cu scopuri socio-economice.[17] De la această ultimă interpretare se ajunge ușor la negarea schimbării climatice, poziţie împărtășită mai ales în mediile politicii americane de dreapta.
Deși a fost lansată în 2015, enciclica a ajuns din nou în atenţie în 2021, prin corelarea cu iniţiativa ecumenică numită Climate Sunday, iniţiativă care pare a prelua câteva dintre dezideratele enciclicei, la nivel discursiv. Această iniţiativă a fost o invitaţie adresată bisericilor din Marea Britanie și Irlanda de a dedica tematicii ecologice serviciile religioase într-una din duminicile de până în noiembrie 2021, când avea să aibă loc întâlnirea liderilor lumii la Glasgow (numită și COP26).
De asemenea, pe lângă o duminică liber aleasă și dedicată la nivelul congregaţiei locale, în cadrul iniţiativei a avut loc o slujbă religioasă în Catedrala de la Glasgow, dedicată evenimentului în sine, numită Nations’ Climate Sunday Service, pe 5 septembrie la Glasgow, cu susţinerea comunităţii Catedralei și a organizaţiilor Glasgow Churches Together și Churches Together in Britain and Ireland. În continuarea iniţiativei, pe 20 ianuarie 2022 a avut loc un webinar care își propune „să aprofundeze grija faţă de creaţie, dreptatea climatică, continuarea acţiunilor în comunităţile proprii pentru binele mediului și pentru a exercita presiune asupra guvernului Marii Britanii în scopul de a crește și confirma angajamentele luate la Glasgow.
Prin prisma negării schimbărilor climatice, corelarea apelurilor enciclicei Laudato Si și a evenimentelor de popularizare precum Duminica Climei ca forme de diseminare religioasă a viziunii supremaţiei papale îi determină pe unii să considere că elitele lumii ar complota în a crea o falsă agitaţie în jurul schimbărilor climatice, cu scopul de a-și promova agenda ascunsă. Interpretarea în această cheie vede politizarea discursului despre salvarea planetei de la o catastrofă ecologică ca pe o conspiraţie menită să promoveze supremaţia Suveranului Pontif sau a entităţilor susţinute de oficiul său.
Totuși această corelare presupune doar influenţa papală în iniţiativa Duminica Climei și omite să observe că iniţiativa se adresează doar bisericilor din Marea Britanie. Doar printr-o speculaţie conform căreia Laudato Si ar sta la baza Duminicii Climei se poate formula ipoteza că această iniţiativă britanică ar funcţiona ca „pilot“ pentru un plan global. Fundamentul explicit pentru aceste inferenţe lipsește.
Preocupare în mijlocul celor care se închină sâmbăta
O preocupare particulară, mai ales cu privire la discursul din enciclică, vine din zona credincioșilor care se închină sâmbăta, nu duminica. Pentru creștinii și evreii care serbează Sabatul biblic al zilei a șaptea lucrurile sunt clare: Sabatul este un memorial al creaţiei și un timp dedicat relaţiei cu Dumnezeu. Preocuparea lor pleacă de la articolul 237, în care enciclica prezintă duminica, ziua întâia a săptămânii, ca fiind ziua celebrării Euharistiei și ziua „Noii Creaţii în Hristos“, în amintirea învierii și a promisiunii pe care aceasta o conţine.
În cadrul enciclicei, papa Francisc încarcă duminica cu semnificaţii împrumutate deschis din porunca biblică a păzirii Sabatului (Exod 20:8-11), care prezintă ziua a șaptea, sâmbăta, ca fiind un timp dedicat lui Dumnezeu, un omagiu adus Creatorului, în care se manifestă grija și aprecierea faţă de creaţie. Pentru creștinii care se închină în ziua a șaptea, ca zi mandatată biblic pentru închinare, aducerea în prim-plan a duminicii fundamentează o preocupare specifică: elevarea duminicii spre statutul de zi universală de închinare.
Este avută în vedere o elevare trans-liturgică: pornește de la celebrarea euharistică, apoi își însușește dimensiunile noii creaţii în Hristos și se orientează spre lumea nouă, devenind relevantă și în afara spaţiului religios. Însă în textul enciclicei nu există nimic explicit care să sugereze obligativitatea sau normarea acestei zile de închinare, ci se prezintă doar caracterul ei, așa cum este el înţeles și contextualizat în primul rând în Biserica Catolică.
Având însă în vedere că în debutul enciclicei[18] Papa afirmă că dorește prin aceasta să se adreseze tuturor oamenilor de pe planetă, apare dilema plasării duminicii în context necatolic: sugerează Suveranul Pontif că și cei care nu înţeleg în manieră catolică duminica trebuie să ia în considerare oprirea din activităţile economice duminica, astfel încât, indiferent de convingerile pe care le are cineva, să se ajungă la păstrarea unei forme de odihnă societală, duminicală?
Extinderea interdicţiei cu privire la muncă asupra duminicii nu este explicită în enciclică, dar documentul păstrează implicit prevederea acestei porunci sabatice pentru că se referă la duminică prin sintagma „ziua de odihnă“. Poate rămâne deschisă întrebarea cu privire la destinatarii acestor sublinieri despre sensul duminicii, deși reguli simple de interpretare ar putea să ne spună că lectura euharistică a duminicii se aplică celor care o celebrează. Enciclica ar fi putut fi mai explicită, totuși, pentru că altfel nu este imposibil să se presupună că o dorinţă discretă a discursului, evidentă prin omiterea limitelor, ar fi asumarea duminicii ca repaus global acceptat, dacă nu religios, atunci măcar social și economic, pentru binele planetei.
Atașarea dimensiunii ecologice la închinarea duminicală i-a făcut pe unii dintre creștinii preocupaţi de elevarea și impunerea duminicii ca zi de închinare universală, care astfel militează pentru libertate religioasă, să se apropie de criticii care neagă schimbarea climatică. Această apropiere ideologică de negaţioniștii schimbărilor climatice nu se justifică și ar trebui evitată, pentru că nu are legătură cu preocuparea pentru susţinerea libertăţii religioase.
Bazele biblice ale unei interpretări corecte
Revenind la întrebările pe care le poate ridica enciclica Laudato Si, ele cu siguranţă merită puse, mai ales că enciclica își propune să deschidă un dialog. Dar răspunsurile nu pot fi pur și simplu imaginate pe bază de corelări și supoziţii. Mai degrabă întrebările trebuie îndreptate către expeditor. Asumarea unui rol de veghere a libertăţii religioase de către creștinii care se închină în altă zi decât duminica nu înseamnă că în orice manifestare deschisă a opţiunii pro-duminicale a majorităţii trebuie citite panicard intenţii ascunse.
Totuși, la nivel spiritual, conștiinţa informată biblic are mandatul de a verifica ingerinţele seculare în domeniul ei.
Cu precauţia că o lectură excesiv de spiritualizantă a secularului, fie și prin critică, duce la devaluarea spiritualului. Afirmaţia lui Iisus că Împărăţia Sa nu este din această lume trebuie să rămână reperul profund al mizei luptei dintre bine și rău. Propunerile seculare, fie și din partea celor mai înalte autorităţi religioase, întrucât sunt seculare, trebuie să primească răspuns secular, să fie aplicate secular, iar cele spirituale, răspuns spiritual, iar aplicaţiile lor trebuie, de asemenea, să fie păstrate distincte.
Pentru a identifica pericolele spirituale avem suficiente repere biblice. De exemplu, în descrierea oferită de cartea Apocalipsei a acţiunilor forţelor care se opun poporului lui Dumnezeu. Prima dintre acţiuni este îngrădirea libertăţii de conștiinţă, cea de-a doua. care derivă din ea, este contopirea puterilor în stat, între religios și politic, pentru ca prin politic să fie forţată conștiinţa. Niciuna dintre acestea nu este reprezentată în vreun aspect al enciclicei. Recomandările a diverși factori decizionali de orientare spre binele economic global nu implică și nu fac apel la coerciţie sau la suprimarea libertăţii individuale (deși prevederi suplimentare în acest sens ar fi fost binevenite). Favorizarea unei economii mai solidare social nu înseamnă forţarea unei conștiinţe – dovadă sunt democraţiile sociale europene funcţionale, în care libertatea de conștiinţă există, dar capitalismul sălbatic este frânat.
Tot în Apocalipsa avem descrise câteva din manierele cu care lucrează forţele răului printre oameni (Apocalipsa 14:8, 17:2, 18:2-3, c.f. Ieremia 51:6-8). Distrugerea creaţiei (Apocalipsa 11:17) ar fi una dintre cele explicite și ușor de observat. De asemenea, Apocalipsa afirmă că opoziţia împotriva celor care îi rămân credincioși lui Dumnezeu va fi explicită și clară, evidentă pe mai multe planuri, nu obscură și accesibilă doar unor iniţiaţi, iar acordul larg pentru această opoziţie va fi în primul rând spiritual, dar manifestat politic și generalizat (Apocalipsa 16:13-14).
A căuta, din nerăbdare, o interpretare a realităţii curente care să se potrivească cu elementele profetice așteptate nu e un demers benefic. Întrebat cu nerăbdare despre sfârșitul istoriei, Mântuitorul a reorientat atenţia ucenicilor mai degrabă spre misiunea încredinţată decât spre cercetarea agendei divine.
A insista în identificarea unei împliniri profetice fără a avea criterii verificabile constituie un viciu de lectură teologică a realităţii, care nu rămâne fără consecinţe – din convingerea că fac un lucru bun, interpreţii grăbiţi ajung să identifice sensuri acolo unde acestea nu sunt. Perspectiva divină este iluminantă (Iov 42:8): discursurile apologetice bazate pe presupuneri și extrapolări statistice sau probabilistice nu pot fi valide ca interpretări teologice sau judecăţi morale.
Pe plan practic, interpretările hazardate ale evenimentelor curente deformează percepţia corectă despre pregătirea pentru Împărăţia lui Dumnezeu, prin a o reduce la o lectură a știrilor într-o cheie specifică. Aceasta diminuează importanţa relaţiei dintre Dumnezeu și om în pregătirea spirituală, întrucât duce lupta pentru sufletul omului într-o zonă falsă: confundă spiritualul cu mundanul pentru că accentuează reactivitatea la factori externi în detrimentul celor spirituali.
Extinsă la nivelul responsabilităţii personale și sociale, aplicarea unor interpretări limitate funcţionează ca un element degrevant de responsabilitate, care duce la anularea mandatului divin al grijii și aprecierii practice faţă de creaţie.
Citește și: Ce spune Apocalipsa despre o nouă ordine mondială și despre sfârșitul lumii
Laurenţiu Nistor crede că nerăbdarea faţă de revenirea Domnului Iisus îi face pe unii creștini să supraliciteze interpretarea profetică a prezentului, iar aceasta deformează și scade investiţia activă în mandatul misionar dat de Însuși Mântuitorul.