„Ar trebui să mă fi văzut, singur în acea cameră la Colegiul Magdalen, cum, noapte de noapte, ori de câte ori ori mintea mi se oprea un moment din lucru, Îl simţeam apropiindu-se de mine pas cu pas și hotărât, pe acela pe care atât de mult nu doream să Îl întâlnesc… Cel de care mă temeam că este adevărat a venit în final asupra mea! În … 1929, m-am predat și am recunoscut că Dumnezeu era Dumnezeu. În noaptea aceea a îngenuncheat și s-a rugat poate cel mai mizerabil dintre toţi convertiţii Angliei![1] – C.S. Lewis

C.S. Lewis este unul dintre cele mai citate nume în aproape orice publicaţie creștină. Motivul nu constă doar în calitatea lucrărilor sale, ci mai ales în experienţa sa de viaţă, în călătoria sa de la un ateism nenegociabil la un creștinism indiscutabil. I-am citit de mai multe ori povestea vieţii și de fiecare dată am trăit o reîmprospătare a iubirii mele pentru Dumnezeu.

Cu zâmbetul caracteristic, Lewis afirma că un ateu, dacă dorește să rămână ateu serios, ar trebui să fie foarte atent ce citește. Lewis nu a fost „atent” și așa a ajuns să citească trei autori care i-au dat viaţa peste cap: G. K. Chesterton, George MacDonald și J. R. R. Tolkien. Mai întâi a „căzut” de la ateism la credinţa în Dumnezeul Creator, apoi a continuat să „cadă” și a ajuns la credinţa în Christos, pentru ca în cele din urmă să devină ceea ce niciodată nu a plănuit – un mare si iubitor ambasador al lui Dumnezeu.

Faimosul teolog german, martir al nazismului, Dietrich Bonheoffer, a citit Surpins de bucurie a lui Lewis și a tras concluzia că istoria convertirii lui C.S. Lewis este una de „rezistenţă și predare”. Citind biografia și autobiografia lui Lewis, îmi dau seama câtă dreptate a avut Bohnhoeffer. Și în acelaș timp, îmi dau seama că noi toţi trecem cumva pe aici, prin această vale a hotărârilor, și ieșim de acolo după cum alegem să răspundem.

Iată cum descrie C.S. Lewis răspunsul său: „Argumentul meu împotriva existenţei lui Dumnezeu a fost că universul părea crud și nedrept. Dar de unde am eu ideea aceasta de drept și de nedrept? Un om nu spune că o linie este strâmbă decât dacă are o idee oarecare despre ce este o linie dreaptă. Cu ce am comparat eu universul atunci când am spus că este nedrept? Dacă toate lucrurile sunt rele și fără sens, de la A la Z, de ce eu, care ar trebui să fac parte din ele, descopăr că am o reacţie atât de violentă împotriva lor? Omul se simte ud atunci când cade în apă, pentru că omul nu este un animal acvatic: peștele nu s-ar simţi ud. Desigur, aș fi putut renunţa la ideea mea de dreptate spunând că nu era decât o idee personală. Dar dacă am făcut așa, întregul meu argument împotriva lui Dumnezeu s-a prăbușit – pentru că argumentul se baza pe afirmaţia că lumea este cu adevărat nedreaptă, nu doar că lumea se întâmplă să nu fie pe placul capriciilor mele. Astfel, în însăși încercarea de a dovedi că întreaga realitate este lipsită de sens – m-am văzut forţat să presupun că o parte a realităţii – și anume, ideea mea de dreptate – are sens. În consecinţă, ateismul se dovedește a fi prea simplu. Dacă întregul univers ar fi lipsit de sens, noi n-ar fi trebuit să descoperim niciodată că nu are sens, la fel cum, dacă nu ar exista lumină în univers și, prin urmare, nu ar exista făpturi cu ochi, noi nu ne-am da seama niciodată că este întuneric. Întunericul ar fi lipsit de sens.”[2]

Ce uită ziarele să ne spună

Preocuparea, efortul și sinceritatea celor care dezbat existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu sunt, fără îndoială, apreciabile. Totuși, nu îmi pot imagina pe cineva plecând cu faţa strălucind de bucurie în urma unei asemenea dezbateri. Mai degrabă îl văd plecând cu degetul la tâmplă sau cu mâna la gură… Nu pot să-mi imaginez o inimă cu adevărat fericită fiindcă a reușit, prin demonstraţie, calcule și analiză, să descopere sau să „acopere“ existenţa lui Dumnezeu. Cel mult, văd un om felicitându-se sau divinizându-și inteligenţa, după cum, în vremurile păgâne, pescarul aducea tămâie și se închina plasei de pescuit. Altfel spus, dincolo de satisfacţia vremelnică a supremaţiei intelectuale, omul are nevoie de ceva cu mult mai înalt decât orice demonstraţie, ceva care, în mod sigur, vine din afara sa.

Inteligenţa umană, educaţia și cultura nu sunt surse ale adevăratei credinţe în El, ci doar instrumentele sau canalele de comunicare ale lui Dumnezeu către om. Toate trei însă pot reprezenta cu success sursa necredinţei în El. Din moment ce Dumnezeu nu poate fi cuprins în formule matematice sau eclesiastice, în forme, imagini sau crezuri, orice tip de credinţă bazată pe astfel de lucruri se va stinge, mai devreme sau mai târziu.

Dumnezeul care nu poate fi „descoperit“…

Dumnezeu nu poate fi „descoperit“ pe nicio cale și prin niciun mijloc omenesc, fiindcă Dumnezeu nu poate fi făcut obiect de studiu. Aceasta este esenţa predicii testamentare a martirului Ștefan: „Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mâini omenești“. Implicaţiile afirmaţiei lui Ștefan acoperă orice fel de realizare sau întreprindere omenească care încearcă să-L cuprindă sau să-L subscrie pe Dumnezeu unui spaţiu anume. „Cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu atât mai puţin Casa aceasta“, mărturisea și Solomon. Cunoașterea lui Dumnezeu se supune unor legi imuabile și se obţine doar prin mijloace și pe căi stabilite de Însuși Dumnezeu (care nu lasă totuși pe nimeni în afară). Iisus explica: „Tot astfel nimeni nu-L cunoaște deplin pe Tatăl afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.“[3] Și Ioan voia să spună același lucru când declara că „nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Singurul Fiu care este în sânul Tatălui Acela L-a făcut cunoscut!“[4].

…Se descoperă pe Sine…

Afirmaţia „nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu“ cuprinde tot ce înseamnă cunoaștere nemijlocită a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi „văzut“, „căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască“[5]. Altfel spus, atunci când nu Se descoperă, Dumnezeu nu Se are în vedere pe Sine, ci îl are în vedere pe om – pentru ca omul să trăiască. Pavel subliniază că Dumnezeu „locuiește într-o lumină de care nu poţi să te apropii“ și că „nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea“[6].

Rămâne, atunci, întrebarea: Se descoperă totuși Dumnezeu? Poate fi El cunoscut în vreun fel și în vreo măsură, ca să putem crede în El? Da, sigur ca da. Este Cineva care L-a văzut pe Dumnezeu – Iisus. El Îl cunoaște și El a trăit printre noi ca să-L facă cunoscut, după voia Lui, celor ce doresc să-L cunoască. Și voia Lui este ca „toţi să vină la cunostinţa adevărului“[7] și „nici unul să nu piară“[8]. „Eu sunt calea, adevărul și viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!“[9] Odată ce Iisus a venit și a trăit printre noi , cererea „Doamne, arată-ne pe Tatăl“ nu își mai are rostul. „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl!“[10] „El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Fiinţei Lui“[11] este Acela care a spus: „Eu și Tatăl una suntem“[12]. Așadar, deși niciun om nu L-a văzut și nu-L poate vedea pe Dumnezeu, avem, în același timp, în Iisus descoperirea deplină a lui Dumnezeu.

Înţeleg că această cunoaștere a lui Dumnezeu nu este posibilă ascendent și direct, dar este posibilă descendent și prin Iisus. Nu este posibilă prin efortul și capacităţile noastre – de jos în sus –, ci numai de sus în jos, prin revelaţia pe care Dumnezeu o dă cu privire la Sine în Christos, Cel Ce s-a coborât „ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul și umbra morţii“.[13] Credinţa în Dumnezeu izvorăște de aici sau nu izvorăște defel. Și dacă Iisus nu este suficient ca să ne convingă sufletul cu privire la Dumnezeu, atunci ce ar putea fi suficient?

…celui care crede

„Mai vrem încă un semn“, spuneau contemporanii lui Iisus. Nu vi se va da un alt semn, le-a răspuns El, fiindcă orice semn vi se va da, veţi refuza să credeţi. După ce veţi mai primi un semn, veţi dori încă unul. Dacă nu veţi crede Scriptura, nu veţi crede nici chiar dacă ar veni cineva din morţi.[16]

Răspunsul pe care-l dăm revelaţiei este fie credinţa, fie necredinţa. Neutralitatea nu este posibilă. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de El trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cel ce-L caută“[17], spune epistola către evrei. Dar adevărata credinţă nu se naște și nu se manifestă în vid, ci se naște datorită iniţiativei lui Dumnezeu – „Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin cuvântul lui Christos“[18]. Mai întâi Dumnezeu se descoperă și apoi ne cere să credem în El. O credinţă care nu este bazată pe revelaţie, ci pe imaginaţie este un teren fertil pentru diavol. În schimb, adevărata credinţă apelează la intelect, la raţiune, la natură și la experienţă. „Judecaţi voi, cercetaţi, gustaţi, alegeţi…“, acestea sunt cuvintele de ordine care însoţesc adevărata credinţă.

Lumea, împărţită de (ne)credinţă

Credinţa sau necredinţa noastră nu schimbă realitatea. Dumnezeu nu există pentru că cineva crede că El există și nici nu își încetează existenţa pentru că altcineva își imaginează că El nu există. În schimb, alegerea de a crede sau a nu crede ne schimbă dramatic pe noi. Adoptarea unei poziţii sau a alteia în ceea ce privește credinţa în Dumnezeu va avea efecte determinante asupra calităţii și naturii vieţii noastre și a celor din jur.

Nu este ciudat că aceia care au spus că nu cred în Dumnezeu s-au făcut pe ei înșiși dumnezei? Istoria este martora unui fluviu de sânge vărsat de mâna celui căruia i se cânta: „Slavă lui, slavă lui, slavă lui!” – Iosif Visarionovici Stalin. Nu există oameni care nu cred în ideea de Dumnezeu. Astfel de oameni cred în ei, în gândirea, inteligenţa și informaţiile pe care le deţin, se fac pe ei înșiși dumnezei. „Puterea lui o ia ca dumnezeu al lui“[19], spune Biblia. Apostolul Pavel, în a doua sa epistolă către Tesaloniceni (2:4), vorbește despre „potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare“ pentru a se „așeza în Templul lui Dumnezeu dându-se drept Dumnezeu“. Să mai cred că ateismul înseamnă necredinţa în Dumnezeu sau să cred mai degrabă că el înseamnă de fapt uzurpare?

Adesea, necredinţa în Dumnezeu nu îmbracă forma unei simple atitudini filozofice, ci devine militantă și se transformă în vrăjmășie contra Aceluia despre care spune că nu există. E așa de ciudat să urăști pe „nimeni“, să lupţi împotriva lui „nimeni“, să convertești pe altul să creadă în „nimeni“ și „nimic“… Atitudinea de ostilitate, iritarea și misionarismul care însoţesc adesea necredinţa în Dumnezeu spun că așa-numitul „ateism“ (de care diavolul nu este bolnav) este mai mult decât o atitudine a minţii în faţa realităţii percepute. Este o alienare de natură spirituală – „cine nu este cu Mine este împotriva Mea“.

Dumnezeu crede în atei

Este greu, dacă nu chiar imposibil, de trasat drumul străbătut de cineva pentru a ajunge la o concluzie sau alta în privinţa credinţei. O mulţime de factori sunt implicaţi. Lucrul cel mai reconfortant este însă că Dumnezeu cunoaște natura atitudinii noastre, oricare ar fi ea, drumul parcurs și destinaţia spre care se îndreaptă cineva. El judecă cu dreptate și răspunde adecvat.

Zelotul Saul din Tars prigonea odinioară pe „nu există“, îi ucidea pe urmașii Lui, mergea în locuri străine și îndepărtate ca să-i aducă pe unii pe „calea bună“ a inexistenţei lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu… Era mânat de o convingere arzătoare și neobosită că, din moment ce datinile strămoșești sunt „veșnic adevărate“, rezultă că tot ce diferă este fals[20]. Biblia spune că Saul „sufla ameninţarea și uciderea împotriva ucenicilor Domnului“[21]. Asta este ce se putea vedea din afară la acest om de teama căruia tremurau mii de semeni de-ai lui. Dar, dincolo de ceea ce se vedea la exterior, Dumnezeu putea citi în sufletul său ceea ce niciun pământean nu ar fi putut citi. Ca urmare, „nu există“ i-a tăiat calea spre Damasc și a stat de vorbă cu cel care Îl prigonea „până la moarte“. Saul a căzut la pământ și I s-a închinat. Sub puterea pe care numai Dumnezeu o desfășoară, „purtarea lui de altădată“[22] a fost înlocuită cu „viaţa cea nouă în Christos“[23].

În această istorie biblică este dezvăluit modul în care tratează Dumnezeu credinţa și necredinţa. În primul rând, nu Saul Îl caută pe Domnul, ci Domnul îl caută pe Saul. „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi“[24], spunea Iisus. Saul nu crede în Iisus, dar Iisus crede în Saul[25]. De ce tocmai atunci și de ce tocmai așa l-a abordat Iisus nu știm. Oricum, după rezultate putem înţelege că timpul, locul și maniera au fost cele mai bune. Se vede că nu de puţin timp se lupta Saul cu conștiinţa lui, fiindcă „îi era greu să dea cu piciorul într-un ţepuș“[26], dar în cele din urmă a dat. De ce era el așa fanatic în persecutarea lui „nu există“? Karl Jung spune că fanatismul este o compensare a îndoielilor tainice ale individului. Ce înseamnă întâlnirea omului cu Dumnezeu și a lui Dumnezeu cu omul? Transformarea omului într-un robot sau un computer? Nu. Dumnezeu dorește ca omul să judece, să înţeleagă și să decidă. „Pentru ce Mă prigonești?“ îl întreabă Iisus pe Saul. „Ai o logică, un motiv întemeiat, este atitudinea ta rezultatul cercetării și deciziei tale lucide? Pentru ce?“ „Pentru ceea ce cred eu despre Tine“ sună răspunsul nerostit al lui Saul. Apoi spune: „De fapt, te întreb acum ceea ce trebuia să te întreb de la început: «Cine ești, Doamne?».“ Este pentru prima dată când se oprește să îl întrebe pe „nu există“. Niciodată până acum nu a cerut un răspuns de la El. Poate că îl intuia și se temea să nu fie adevărat. A umblat în virtutea prejudecăţilor și tradiţiilor lui, care Îl denunţau pe Iisus ca înșelător. Răspunsul Domnului este simplu și este cel de care se temea: „Eu sunt Iisus pe care-L prigonești“.

Saul nu ezită să tragă concluzia logică: „Deci Tu exiști, Doamne, Tu ești adevărat, iar eu te prigonesc pe nedrept.“ Confruntat cu adevărul, reacţia lui pozitivă nu întârzie: „Ce vrei să fac?“ Și de aici începe să pulseze o viaţă care are un cuvânt greu de spus până astăzi. Acesta este felul lui Dumnezeu de a-l confrunta pe om cu adevărul și cu propria lui conștiinţă. El știe că adevărata credinţă nu se naște și nu se manifestă decât în adevărata libertate. „Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi liberi cu adevărat“[27]. Așa procedează El cu oamenii cu diverse convingeri. Ce respect, ce tact, câtă graţie la Dumnezeu! Dacă aș fi ateu, nu mi-ar fi teamă să mă întâlnesc cu un așa Dumnezeu. „Ce convingătoare sunt cuvintele adevărului“[28], spune Iov.

Credinţa în Dumnezeu nu este produsul minţii, culturii sau al bisericii. Ea este darul lui Dumnezeu în Christos Iisus. A avea sau a nu avea această credinţă nu depinde de verbul „a obţine“, ci de verbul „a primi“. Se cere transparenţă si luciditate. „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“[29]