Încercând să descrie o biserică moartă precum cea pe care a fost chemat să o slujească, pastorul Chris Lewis folosește imaginea unei mașini răsturnate în șanţ, acoperită de iarbă, cu motorul nefuncţional și câteva cadavre în portbagaj.
Atunci când i s-a cerut să păstorească o biserică dintr-un orășel de la poalele munţilor San Gabriel, Chris Lewis a acceptat cu convingerea că biserica nu avea nevoie decât de un conducător priceput, care s-o ajute să-și corecteze cursul. De cel puţin 10 ani, biserica nu mai organizase vreun botez și nu fusese martora niciunei convertiri, și foarte curând Lewis avea să fie la curent cu problemele vechi din interiorul comunităţii, cu păcate scandaloase netratate și cu atitudinea egocentrică a unei comunităţi religioase care își uitase misiunea.
A fost tentat să plece și să lase în urmă o biserică intrată în spirala unui declin aparent ireversibil, dar a ales să rămână și să găsească o cale de a o readuce la viaţă și de a o face relevantă pentru oamenii din jur.
Stadiile declinului unei biserici
În timp ce creșterea unei biserici poate fi rapidă, declinul ei este mult mai lent, deseori imperceptibil și, în orice caz, dificil de recunoscut și acceptat. Pentru a inversa tendinţele spre declin, membrii și liderii bisericii ar trebui să recunoască semnele de avertizare, scrie Thom Rainer, care descrie șase etape pe care le traversează o biserică în „marșul spre moarte”.
Negarea este stadiul în care nimeni nu pare îngrijorat și toate serviciile de închinare ale bisericii și programele ei se desfășoară ca și cum nimic nu s-ar întâmpla, deși biserica este în declin numeric, iar impactul ei asupra comunităţii devine neglijabil.
Recalibrarea reprezintă următoarea etapă, în care aspectele disfuncţionale devin tot mai vizibile, iar membrii bisericii încep să lucreze tot mai mult, dar în direcţii care deja și-au dovedit ineficienţa sau caută soluţii rapide, fiind dispuși să facă ajustări, dar nu schimbări de anvergură.
Urmează etapa exasperării, în care devine evident că soluţiile aplicate nu au funcţionat, dezamăgirea și iritarea cresc, iar oamenii caută un ţap ispășitor. A cincea etapă este una a exodului – biserica deja pierdea oameni, dar acum numărul celor care pleacă este mai mare, iar participarea la serviciile de închinare a celor care rămân este neregulată.
Te-ar putea interesa și: Ar fi Iisus dezamăgit de biserică?
În etapa disperării, cei care rămân sunt mai deschiși spre schimbare, dar biserica pare să fi intrat deja pe un drum ireversibil, așa încât încrederea că mai poate fi salvată slăbește.
În ultima etapă, biserica moare, devenind parte dintr-o statistică tristă, încheie Rainer, observând că, în timp ce în trecut o biserică avea nevoie de 30 de ani pentru a ajunge din stadiul negării la cel al morţii, astăzi procesul este mult mai rapid, derulându-se într-un deceniu sau chiar mai repede.
Indicii clare ale unei biserici moarte
Pastorul Shane Idleman oferă, sub formă de întrebări, câteva criterii de evaluare a stării de sănătate a unei biserici, respectiv a credincioșilor care o alcătuiesc: (1) Este rugăciunea o prioritate? Sau biserica este prea ocupată ca să se mai roage?; (2) Biserica este infestată de sentimentalism ori este cunoscută pentru formalismul ei? (Ambele extreme sunt indicii că biserica este pe moarte, spune Idleman.); (3) Este scuzat păcatul, iar problema sfinţeniei este minimalizată, în încercarea de a-i face pe credincioși să se simtă confortabil? (4) Urmărește biserica dragostea, iertarea și unitatea? Sau doar predică despre aceste concepte?
Sunt opt indicii clare ale unei biserici cu probleme profunde, iar cele care bifează jumătate dintre ele ar putea fi mult mai aproape de închidere decât își imaginează cei care le compun, spune Thom Rainer. Astfel, dacă a existat o scădere numerică progresivă în ultimii 4 ani (sau mai mult), dacă biserica pune accent pe „vremurile bune” ale trecutului mai degrabă decât pe viitor, dacă majoritatea membrilor bisericii sunt în vârstă, dacă bugetul bisericii este axat pe nevoile din interior, dacă membrii bisericii se concentrează pe împlinirea nevoilor proprii ori ridică regulile la rang de principii, manifestă rezistenţă faţă de orice tip de schimbare, iar biserica și comunitatea din care face parte aceasta nu seamănă (etnic, social, economic) și probabil nu știu nimic una despre alta, atunci biserica are nevoie acută de revitalizare.
De la o biserică moartă la miracolul învierii
Biserica a avut cele mai bune perioade de creștere în medii culturale ostile creștinismului, observă Rainer, concluzionând că nu factorii exteriori frânează creșterea, ci „propria noastră lipsă de angajament, altruism și urgenţă evanghelistică”. Confruntându-se cu realitatea miilor de biserici închizându-se în fiecare an, liderii creștini nu au decât două opţiuni: să iniţieze o schimbare sau să-și vadă biserica murind.
Nu există un glonţ de argint care să transforme miraculos o biserică pe moarte într-una înfloritoare și probabil că fiecare biserică are ritmul și strategiile ei de revitalizare, însă un element-cheie în acest proces este regăsirea scopului și viziunii bisericii, punctează președintele LifeWay Research, subliniind faptul că nu mai putem vedea în biserică doar un loc al confortului și stabilităţii într-o lume care cunoaște schimbări profunde și rapide.
Nu factorii exteriori frânează creșterea bisericii, ci „propria noastră lipsă de angajament, altruism și urgenţă evanghelistică”.
„Majoritatea bisericilor și-ar dubla dimensiunea dacă ar deveni prietenoase”, spune pastorul Brian Moss, care păstorește în prezent o biserică de sute de membri. Este aceeași biserică la care participau numai 30 de persoane la un serviciu obișnuit de închinare, cu ani în urmă, atunci când a fost chemat s-o slujească. Oricât de simplu pare acest remediu, majoritatea bisericilor nu arată totuși ca un loc în care oamenii să își dorească să revină, observă Moss, insistând asupra faptului că aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu îi iubesc și pe oamenii pe care îi iubește El.
Bisericile înfloritoare sunt cele care înţeleg că prioritatea lor este de a face ucenici și își construiesc strategii pentru a-și îndeplini misiunea, punctează Moss, subliniind că există speranţă pentru orice biserică pe moarte (fie că se luptă cu un declin numeric, fie că și-a slăbit zelul misionar), dacă reușește să-și reaprindă pasiunea pentru Evanghelie.
Bisericile care prezintă toate semnele morţii iminente și au reușit totuși să-și revină sunt mai degrabă excepţia, dar ceea ce au în comun este dispoziţia de a recurge la schimbări radicale, spune Thom Rainer. Este nevoie ca un grup semnificativ din biserică (sau măcar unul care are puterea de a-i influenţa pe ceilalţi) să recunoască situaţia dureroasă în care se află biserica și să accepte că vinovăţia pentru această stare de lucruri aparţine membrilor. Mai mult decât atât, acest grup trebuie să înveţe să se bazeze doar pe planurile lui Dumnezeu și să iubească într-un mod practic și autentic, care să dărâme barierele dintre ei și cei „din afara bisericii noastre” – iubindu-i pe cei de neiubit și sacrificând timp, bani și energie pentru a sluji nevoilor acestora.
„Majoritatea bisericilor și-ar dubla dimensiunea dacă ar deveni prietenoase”, spune pastorul Brian Moss.
Atunci când este solicitat să ofere soluţii pentru biserici care se concentrează aproape exclusiv asupra nevoilor și preferinţelor proprii, pastorul Joe McKeever sfătuiește liderii să nu se lase descurajaţi de atitudinea enoriașilor, ci să se concentreze pe Dumnezeu în orice mod în care pot – studiind în mod individual Biblia, petrecând timp în rugăciune, rămânând receptivi la sugestiile Duhului Său. Odată ce vehiculul este pus în mișcare, unii vor dori să urce la bord, iar McKeever subliniază că liderul n-ar trebui să aștepte ca toată congregaţia să se pună în mișcare, ci să facă echipă cu cei receptivi la schimbare, rezistând tentaţiei de a-i critica pe cei care rămân pasivi.
Rugăciunea serioasă, consecventă, ferventă nu este doar o metodă între altele pentru a trezi biserica, ci cheia schimbării bisericii.
Poate fi necesar să cauţi ajutor în afara bisericii (poate de la un lider creștin de succes, folosit în moduri speciale de Dumnezeu), dar, în același timp, este esenţial să-L aștepţi pe Dumnezeu, să urmărești felul în care răspunde la rugăciunile pentru redeșteptarea bisericii și să Îi permiţi Duhului Sfânt să fie principalul consilier în acest proces al (re)învierii.
Când închinarea are rol transformator
Oricât de bun este serviciul de închinare, există întotdeauna loc de mai bine, susţine pastorul Joseph Kidder în urma observaţiilor și discuţiilor de ani de zile cu lideri, pastori și credincioși care conduc momentele de închinare din bisericile lor.
Serviciul de închinare trebuie organizat într-un mod care să permită concentrarea pe Dumnezeu în fiecare moment al închinării (eliminând din program punctele care nu servesc acestui scop, plasând anunţurile sau mesajele de salut în afara programului de închinare, împletind mărturiile cu rugăciunea etc.)
Unul dintre cele mai importante aspecte ale închinării se leagă însă de învăţarea oamenilor să aplice Scriptura și dincolo de zidurile bisericii, în viaţa lor zilnică.
Transformarea serviciilor de închinare într-o experienţă pozitivă, educarea bisericii cu privire la rugăciune, stabilirea lungimii potrivite a serviciului de închinare pentru fiecare biserică sunt aspecte ce trebuie luate în considerare pentru a îmbunătăţi serviciile de închinare.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale închinării se leagă însă de învăţarea oamenilor să aplice Scriptura și dincolo de zidurile bisericii, în viaţa lor de zi cu zi, spune Kidder, explicând că Biblia nu este doar teologie sau escatologie, ci are și o natură practică. Creștinii au nevoie să știe cum să-și trăiască credinţa la locul de muncă, după ce principii să-și crească copiii, cum să-și rezolve tensiunile și conflictele maritale, cum să împărtășească Evanghelia în contexte obișnuite din viaţa lor.
„Nu oferi destinaţii fără să oferi direcţii!” – aceasta este o metodă foarte bună de a transforma închinarea într-o întâlnire transformatoare, pentru că oamenii au nevoie să știe nu doar unde trebuie să ajungă, ci și cum pot atinge destinaţia dorită. Atunci când sunt învăţaţi cum să devină mai răbdători, cum să aplice cele mai eficiente metode de evanghelizare, cum să-și păstreze bucuria în mijlocul incertitudinii, cei care poposesc pentru scurt timp sau pentru o vreme mai lungă pe scaunele bisericii pleacă de la închinare înarmaţi cu un plan de acţiune, în loc de frustrarea de a nu ști cum să ajungă la idealurile despre care li s-a predicat.
Închinarea este esenţială pentru sănătatea bisericii, iar reînviorarea închinării este strâns legată de creșterea și reînviorarea bisericii.
În cele din urmă, închinarea este esenţială pentru sănătatea bisericii, iar reînviorarea închinării este strâns legată de creșterea și reînviorarea bisericii, punctează pastorul James Emery White. O relaţie cât se poate de firească de altfel, pentru că închinarea se află în centrul vieţii creștine. Ea înseamnă întâlnire cu Dumnezeu, transformare după chipul Lui, rafinarea gândurilor așa încât să poată fi armonizate cu gândul și planul Lui. Iar dorinţa și darul Lui pentru fiecare membru al trupului bisericii este viaţa din belșug.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.