Încrederea românilor în instituţia bisericii, cu mici fluctuaţii, se află pe un trend negativ. Dacă după Revoluţie încrederea oamenilor în biserică era de peste 90%, în anul 2011 ajunsese la 81,9%, pentru ca în anul 2017 să atingă un prag de 50,6%.
Conform directorului IMAS[1], Alin Teodorescu, 2017 reprezintă anul în care încrederea românilor în biserică a scăzut pentru prima dată sub 50%. Potrivit celui mai recent sondaj IRES pe tema aceasta, biserica a câștigat capital de încredere, care totuși nu depășește 61%. Trendul fluctuant, dar descrescător este în tonul spiritului occidental.
Disonanţa dintre vorbele reprezentanţilor bisericii și faptele lor, crizele de imagine cauzate de scandalurile sexuale, tolerarea păcatului, neasumarea greșelilor și ascunderea lor, simonia ca interpretare a vânzării celor sfinte pe bani sunt câteva dintre motivele invocate de oamenii care își declară dezamăgirea faţă de biserică.
Dialectica tainică a sufletului uman, care așază, pe de o parte, așteptările lui de la biserică și, pe de altă parte, realitatea, mărește prăpastia dintre acestea. Dacă omul, o fiinţă creată, limitată și la rândul ei păcătoasă, este dezamăgit când privește la biserică, ce simte oare Iisus astăzi când privește la ea? Dacă nu poate împlini nici măcar așteptările multora dintre oameni, poate biserica să se ridice la înălţimea așteptărilor lui Dumnezeu?
Iisus nu are așteptări de la biserica Sa
Resemnarea a devenit un mecanism de apărare în faţa provocărilor și dezamăgirilor cotidiene. Anestezia spiritului uman în ce privește așteptările și năzuinţele lui ferește omul de suferinţa dezamăgirii. Nimeni nu ne poate înșela așteptările atâta timp cât nu le avem. Oare acest fenomen să cuprindă și raportarea lui Iisus la biserică? Cum L-am cataloga pe Iisus însă, dacă am afla că nu are nicio așteptare de la biserica Sa?
Dezamăgirea este răspunsul personal și interior al omului la factorii care determină eșecul.
Din această perspectivă, nimeni nu poate declanșa dezamăgirea în vreun semen, ci întotdeauna responsabilitatea este a celui dezamăgit. Într-un sens limitativ, dezamăgirea este recunoașterea eșecului de a interpreta corect realitatea și de a o prevedea sau determina. Iisus Hristos este Dumnezeu, adică superlativul a tot ce e bun în univers. El nu este doar înţelept, ci și atotcunoscător. Biblia declară: „Amintiţi-vă lucrurile de la început, acelea din vechime, căci Eu sunt Dumnezeu, nu este altul! Eu sunt Dumnezeu, nu este altul ca Mine! Eu fac cunoscut mai dinainte sfârșitul și, din vremuri străvechi, descopăr lucrurile care încă nu s-au întâmplat” (Isaia 46:9-10, NTR). Din această perspectivă nu are Dumnezeu așteptări de la biserica Sa care să-I determine dezamăgirea; nu pentru că nu ar crede în ea și nici din pricina unui mecanism de apărare, ci pentru că El cunoaște viitorul.
Iisus este atotcunoscător
Natura atotcunoscătoare a lui Dumnezeu ne aduce în atenţie o dimensiune duhovnicească a realităţii. În Evanghelia după Ioan, Biblia declară că Iisus mai are „și alte oi, care nu sunt din staulul acesta” (Ioan 10:16). În același timp, unii „au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci au ieșit ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noștri” (1 Ioan 2:19). Cu alte cuvinte, biserica lui Iisus are o dimensiune spirituală și invizibilă. Nu toţi cei care sunt în ea o și compun, și nici toţi cei care sunt în afara ei nu sunt în mod sigur în afara ei.
Biserica invizibilă a lui Dumnezeu este în același timp supra-temporală.
La fel cum jertfa lui Iisus a fost adusă, în Dumnezeu, mai de dinainte de întemeierea lumii (vezi Apocalipsa 13:8), cei chemaţi, aleși, cunoscuţi de Dumnezeu, chiar dacă într-un prezent specific nu fac parte din Împărăţia Lui, ei pot totuși face. Astfel, prin aceea că va deveni biruitoare, biserica a fost întotdeauna curată. Prin jertfa lui Iisus și prin devenirea bisericii luptătoare într-una biruitoare, declaraţia Sa cu privire la neprihănirea bisericii face ca și prezentul, indiferent de neputinţele și greșelile lui, să poată fi socotit curat și neprihănit. Cu alte cuvinte, cei răi ori nu aparţin bisericii, ori se află la un nivel intermediar al devenirii lor după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Iisus privește la biserica Sa și vede în ea ceea ce va ajunge. Iisus privește la biserică cu bucurie.
Iisus privește cu compasiune spre biserica Sa
Imaginea păstorului care își lasă cele 99 de oi în staul și pleacă după cea pierdută evidenţiază sentimentele lui Iisus faţă de biserica Sa. Oaia pierdută, rebelă făcea înainte parte din turmă. În această perspectivă, biserica este prezentată ca un loc pus deoparte pentru creșterea spirituală a credincioșilor.
Căderea, eșecul sau prihana nu reprezintă un argument suficient pentru ca cineva să fie scos din turmă.
Iisus a venit pe Pământ pentru cei păcătoși (1 Timotei 1:15-17) și dintre ei a ales 12 ca prim nucleu al bisericii Sale. Când descrie biserica de-a lungul veacurilor, Apocalipsa o prezintă, pe rând, ca moartă din punct de vedere spiritual, lipsită de dragostea dintâi, instruită de învăţători falși, autoamăgindu-se ș.a.m.d. În tot acest timp, Iisus o consideră parte din trupul Lui (1 Corinteni 12:12-26) și mireasă a sufletului Său (2 Corinteni 11:2). Când Se uită la biserică, Iisus simte compasiune.
Iisus privește cu înţelegere spre biserica Sa
Atât Vechiul Testament, cât și Noul Testament descriu răspunsul ideal al omului la bunătatea lui Dumnezeu ca fiind diferit de la o persoană la alta. Chiar și în cazul jertfelor iudaice, standardul nu era un etalon rigid – până și mieii de jertfă puteau fi înlocuiţi în caz că cineva era sărac, iar cantităţile de făină puteau fi mai mici (Leviticul 14). În acord cu această perspectivă, despre nimeni nu vorbește Iisus mai apreciativ decât despre văduva care a dăruit ultimul bănuţ.
Deși atât de puţin, nimeni nu poate oferi vreodată mai mult.
Dumnezeu cere de la om ceea ce are el mai bun sau ceea ce poate el mai bine să facă. Această perspectivă nu permite nimănui să se așeze pe scaunul de judecător al lui Dumnezeu și în același tip denotă maniera Sa divină de a Se raporta la oameni. Când Se uită la biserica Sa, Iisus Se uită cu înţelegere.
Isus privește la biserica Sa cu iubire
Tipul acesta de raportare a lui Dumnezeu la oameni se regăsește și în relaţia dintre El și biserică. Călătoria bisericii spre desăvârșire este condiţionată de lumina avută și de putinţă. Observăm că unele declaraţii ale lui Dumnezeu cu privire la oamenii Bibliei sau cu privire la poporul Israel, în diferite etape, îi prezintă pe aceștia ca fiind departe de idealul Scripturii: David e omul după inima lui Dumnezeu, deși puţini au săvârșit nelegiuiri ca ale lui; Noe, neprihănitul timpului său, se îmbată și este prins într-un context sexual nefericit; Petru, un pilon al bisericii creștine, se jură că nu are nimic de-a face cu Hristos ș.a.m.d. Cu toate acestea, în punctul culminant al crizei Sale, când toţi ucenicii L-au părăsit, Hristos i-a căutat privirea lui Petru și i-a transmis dragostea Sa. Când Se uită la biserică, Iisus simte iubire.
Iisus privește la biserica Sa cu dreptate
În istoria credinţelor religioase se poate observa o evoluţie atât a comportamentelor religioase, cât și a înţelegerii revelaţiei divine. Concepte și comportamente precum poligamia, războaiele sfinte, cuceririle de teritorii, legea talionului, reforma sanitară, neprihănirea prin credinţă, profeţiile din Daniel și Apocalipsa, Împărăţia lui Dumnezeu ș.a.m.d. sunt astăzi înţelese într-o lumină nouă. În fiecare etapă a bisericii, Iisus o privește cu dreptate – judecând-o totuși după lumina și (ne)putinţele ei.
Biserica rămășiţei sau biserica Laodiceea?
Apocalipsa lui Ioan identifică două biserici în opoziţie. Cea mare este apostată și o prigonește pe cea a rămășiţei, care împlinește toate poruncile lui Dumnezeu, are mărturia lui Iisus, este călăuzită profetic, are credinţa lui Iisus și este caracterizată de îndelungă răbdare (Apocalipsa 12 – 14). Biserica rămășiţei este în proprietatea lui Dumnezeu Apocalipsa (14:1,3-4), închinarea ei nu este falsă, Îl urmează pe Miel, proclamă mesajul celor trei îngeri și este fără vină înaintea lui Dumnezeu
În Apocalipsa, biserica timpului din urmă este numită și „rămășiţa” sau „Laodiceea”.
Cele două simboluri sunt antagonice. Deși există o suprapunere a bisericii rămășiţei cu biserica Laodiceea, caracteristicile celor două descrieri sunt total diferite. „Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit și nu duc lipsă de nimic», și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ţi se vadă rușinea goliciunii tale, și doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii și să vezi” (Apocalipsa 3:15-18). Biserica adevărată este deci și călduţă, și fierbinte; și pătată, și curată în același timp.
Nevoia de pocăinţă și reformă se regăsește la fiecare etapă a istoriei salvării rămășiţei lui Israel.
Rămășiţa reprezintă comunitatea formată din oamenii aleși de harul divin nu pentru neprihănirea lor, ci pentru că se închină lui Dumnezeu în adevăratul spirit al pocăinţei și ascultării de voia Lui. Nevoia de pocăinţă și reformă se regăsește la fiecare etapă a istoriei salvării rămășiţei lui Israel.[2] Pavel, vorbind despre biserica contemporană cu el, spunea: „Tot așa este și acum: există o rămășiţă care a fost aleasă prin har” (Romani 11:5, NTR). Rămășiţa neprihănită și în gura căreia nu se va găsit nicio minciună reprezintă biserica biruitoare. Doar înainte de a doua venire a lui Iisus Hristos, biserica rămășiţei trece de la natura sa instituţională și laodiceeană la cea spirituală, neprihănită. Unii vor fi puși la dreapta, alţii – la stânga, pălămida va fi arsă, iar grâul va rămâne pururea viu.
Iisus Își curăţă biserica
„Vărsarea din gura lui Dumnezeu” menţionată în mesajul către Laodiceea nu se referă la un sentiment de dezamăgire, ci la un avertisment cu scop de povaţă. Drept dovadă stă sfatul pe care Dumnezeu îl oferă bisericii. Ascultând de sfatul Său, ea poate deveni curată. Mai degrabă decât dezamăgire, acest avertisment poate reprezenta momentul separării neghinei de grâu, moment în care biserica, rămășiţa, devine fără pată. Profeţia Bibliei confirmă această interpretare. Iisus Îi va prezenta Tatălui Său biserica rămășiţei ca fiind fără prihană. În consecinţă, ea nu va fi lepădată, ci curăţită.
Ce simte omul când privește la biserică?
Dacă Iisus, singurul care ar avea dreptul să fie dezamăgit, nu este dezamăgit, care ar trebui să fie atitudinea oamenilor când privesc la biserică? În volumul Viaţa împreună, Dietrich Bonhoeffer scria despre vizionarii visători și biserică. „Cel care își iubește propriul vis despre biserică mai mult decât biserica creștină însăși devine un distrugător al acesteia, chiar dacă intenţiile sale pot fi atât oneste, cât și serioase sau jertfitoare.”[3]
Dacă dragostea cuiva pentru biserică este condiţionată de devenirea ei conform așteptărilor lui cu privire la ea, îi face rău, nu o ajută.
„Dumnezeu urăște vizionarii visători; astfel cel visător devine mândru și pretenţios. Omul cu o viziune idealistă asupra unei comunităţi are pretenţia ca aceasta să fie împlinită de Dumnezeu, de alţii și de el însuși. El acţionează ca și cum ar fi însuși creatorul acelei biserici.” Când idealul lui se îndepărtează, el consideră că biserica se va zdrobi. „În felul acesta începe să-și acuze fraţii, apoi Îl acuză pe Dumnezeu și, în cele din urmă, din disperare, ajunge propriul lui acuzator.”[4] Ce uită adesea vizionarul visător este apartenenţa lui la biserică. Iubind-o, devii soluţia pe care o vezi potrivindu-i-se.
Citește și: Destinul credinţei în secolul al XXI-lea
Biserica biruitoare
Biserica reprezintă locusul întâlnirii dintre Dumnezeu și oameni, poarta către Împărăţia lui Dumnezeu, o poartă ce deschide un drum al sfinţirii. Intrând prin ea, omul acceptă neprihănirea lui Iisus Hristos, care se manifestă chiar și atunci când omul cade. Neprihănitul cade de șapte ori, dar se ridică (Proverbele 24:16). Biserica reprezintă trupul lui Hristos lăsat pe Pământ pentru desăvârșirea mădularelor lui (Efeseni 4:12). În sensul acesta, biserica se poate asemăna cu un spital. Un spital de prevenţie și tratament, care înainte de a doua venire a lui Iisus va fi compus din oameni perfect sănătoși. Moartea și păcatul nu vor mai fi. Când Se uită la biserica Sa, Iisus încă o vede luptătoare, dar în curând o va vedea biruitoare.
Ștefăniţă-Marian Poenariu a considerat că simţămintele lui Iisus faţă de biserica creștină a primului secol pot deveni călăuzele omului postmodern, în raporturile dintre el și biserică.
