La 20 de ani absolveam Seminarul Teologic Ortodox din Tulcea. Mă consideram talentat, eram convins de mine și îmi trasasem destul de clar drumul pe care credeam că-l voi urma în viaţă. Aveam toate răspunsurile. Sau poate nu-mi pusesem suficiente întrebări.
La 20 de ani nici nu știam cât sunt de binecuvântat, nu înţelegeam cât de aproape era Dumnezeu. Îl credeam sus, în înălţimea cerului, cum era reprezentat în icoana Pantocrator[1] din turlele mari ale bisericilor. Existenţa Sa anima, explica și armoniza tot. În felul acesta L-aș fi mărturisit în public, dacă ar fi fost necesar. În particular însă, Dumnezeu îmi părea un Everest care-mi bloca dorinţele, care-mi risipea iniţiativele. Mă contrazicea și mi Se opunea, deși Îi ofeream conștiincios doxologii! Interpretam izolarea Lui ca pe o împotrivire nu îndeajuns explicată, ca pe un reflex de neîncredere, ca pe un refuz abuziv de a-mi oferi recunoaștere. Aceste emoţii mă însingurau, ca pe un înfierat. Mă simţeam sub standardul autoimpus (sau fixat de societate) și eram plin de frustrări, de complexe și de neputinţă. Cum aș fi putut mișca eu cercurile universului, astfel încât scara lui Dumnezeu să coboare lângă mine?! Cred că-L făceam vinovat pe nedrept de toate eșecurile mele reale sau fictive. Îmi lipseau alţi 20 de ani de experienţă care să-mi ofere neplăcerea eliberatoare a înţelegerii traumelor acoperite, care să-mi arate cât de iluzorii erau motivele orgoliului meu, care să mă confrunte cu consecinţele gesturilor și ale vorbelor considerate de mine pe atunci nesemnificative, dar care erau de fapt manifestări ale unei cruzimi înnăscute.
La 20 de ani citeam și reciteam Kazantzakis și Cioran. Pe scriitorul grec – pentru felul propriu în care-și articula orgoliul, pe moralistul român – pentru liniștea în contemplarea disperării. Poate unele idei din operele lor, poate doctrina creștină tradiţională semipelagiană[2], poate și condiţiile materiale dificile din timpul studenţiei mă făceau să nu văd planul pe care Dumnezeu îl avea cu mine. Nu aveam răbdarea de a-L lăsa pe Dumnezeu să-Și termine vreodată fraza. Credeam, desigur, că Dumnezeu este implicat, că mă ocrotește etc. în circumstanţele zilei, dar nu aveam conceptul, ideea existenţei unui plan divin pentru toată viaţa mea, pentru veșnicie. Aceasta a fost marea eroare spirituală a tinereţii mele, care a generat o risipă imposibil de recuperat și urmări dureroase.
Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu are un plan veșnic pentru fiecare colţ al universului, pentru fiecare lume, pentru fiecare dintre noi: „Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblam în ele” (Efeseni 2:10). Contrar acestui mesaj, având un substrat teoretic nebiblic, eu consideram că sunt capabil să-mi croiesc autonom planuri de viaţă. Aveam pretenţia doar ca Dumnezeu să susţină aceste planuri. Mă rugam ca El să nu mă ispitească și să nu Se opună iniţiativelor mele. Acum, când știu ce capcane sunt întinse înaintea omului, perspectiva aceea mi se pare înfricoșătoare, descurajantă, falimentară. Consecinţele ei sunt supraevaluarea personală, ignorarea pericolelor, ratarea ţintelor esenţiale și neglijarea relaţiei cu Dumnezeu.
Când am înţeles, într-un final, că Dumnezeu de fapt nu mi Se opunea, ci încerca cu înţelepciune și dragoste să mă conducă pe cel mai profitabil drum posibil, am căpătat pace.
Nu doar liniște, ci și împlinirea nevoilor și a dorinţelor fără să mă zbat, fără să fac sacrificii pierzătoare de suflet. Nu a fost ușor să mă încred în planul lui Dumnezeu (să trăiesc prin credinţă), dar am văzut cum Dumnezeu împletise planul Său pentru mine cu planurile Sale pentru mulţi alţii într-o reţea de planuri uimitoare. În planul Domnului, eu nu sunt doar beneficiar, ci, odată binecuvântat, devin la rândul meu o binecuvântare (Geneza 12:2-3). E un fapt natural în Împărăţia lui Dumnezeu, care se poate împlini firesc, fără efort: „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28).
Planul lui Dumnezeu pentru noi există din veșnicie și este traseul pe care îl putem parcurge funcţionând la potenţial maxim. Nu prin puterile noastre, conform semipelagianismului, ci prin harul lui Dumnezeu, prin însoţirea cu El. Se întâmplă uneori ca viaţa omului să coboare din planul lui Dumnezeu și să involueze spre nefericire. Este nevoie de un moment de trezire ca omul să se întoarcă la ce i-a fost hărăzit. Planul lui Dumnezeu nu este constrângere, este un dar; nu este predestinare, este propunerea lui Dumnezeu pentru viaţa umană. Și atunci când omul visează cu Dumnezeu, totul devine clar și posibil. Apostolul Pavel a înţeles că Dumnezeu avea un plan pentru viaţa sa încă din pântecele mamei sale (acela de a vesti Evanghelia la neamuri) și, când a înţeles acest plan, nu a mai avut nevoie de nicio confirmare omenească pentru a-l parcurge alături de Dumnezeul căruia Îi aparţinea (Galateni 1:15-16).
Se poate trăi conform planului lui Dumnezeu, adică în armonie cu El? Domnul Iisus Hristos S-a întrupat și ca să ne înveţe că se poate, și cum să facem aceasta: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). Mântuitorul a împlinit planul pe care Dumnezeu l-a avut pentru El și a activat planurile Sale pentru toţi cei care cred în EL. Secretul succesului total al lui Iisus a fost supunerea faţă de voia Tatălui: „M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:38).
Aș vrea să fi știut la 20 de ani că:
|
Dumnezeu nu dorește să intrăm în planul Său pentru că are ambiţia de a fi confirmat. El vrea doar să ne binecuvânteze cât mai mult, să trăim cât mai intens și să fim binecuvântaţii care vor moșteni Împărăţia pregătită (Matei 25:34). Așa cum am subliniat deja, nu suntem obligaţi să trăim conform așteptărilor divine. Este însă imperios recomandat să fim suficient de lucizi și de înţelepţi încât să avem o perspectivă pe termen foarte, foarte lung. Pentru aceasta sunt necesare câteva lucruri. În primul rând, să știm despre existenţa acestui plan: „Recunoaște-L în toate căile tale, și El îţi va netezi cărările” (Proverbele 3:6). Apoi, planul lui Dumnezeu trebuie valorizat drept cea mai bună viaţă posibilă. Nu ar trebui să ne concentrăm asupra necunoscutelor din viitor, ci asupra împlinirii voii lui Dumnezeu (exprimată în poruncile Sale). Nu trebuie să fiu îngrijorat de ameninţările din viitor. De motivele de anxietate se va ocupa mult mai eficient Dumnezeu, dacă eu mă preocup astăzi să-I fiu plăcut. În al treilea rând, Dumnezeu nu ne stabilește un standard înalt doar pentru ca noi să eșuăm. O, nu! El ne oferă puterea și mijloacele de a împlini toate așteptările Sale: „Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voinţa, și înfăptuirea.” (Filipeni 2:13). În al patrulea rând, dacă refuz planul lui Dumnezeu și mă autodistrug, ratând ţintele, refuzând participarea la vieţile celor pregătiţi pentru mine de către El, înfometând și alergând după satisfacţii toxice, mă pot întoarce la planul lui Dumnezeu cât timp există onestitatea de a-L recunoaște pe Iisus ca Domn și Mântuitor.
Și, la final, rămâne certitudinea aceasta: Dumnezeu va birui. Planul pe care l-a imaginat pentru tine e făcut să fie împlinit. Nu există putere în lumea aceasta care să-L împiedice, dacă e acceptat și luat în serios. Vor fi greutăţi, dureri și piedici, dar va fi un drum al descoperirilor, al maturizării, al împlinirii, al minunilor, al găsirii fericirii.
Iată ce mi-ar fi prins atât de bine să fi știut la 20 de ani!
Bogdan Andrei este pastor și are 46 de ani. La 20 de ani, era student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și se pregătea să devină preot. În ultimii 26 de ani și-a dorit o perspectivă cât mai coerentă asupra existenţei și soluţii de viaţă mai sigure decât cele oferite de oameni. Aceste căutări l-au condus la Biblie.