Relaţia dintre religie și știinţe este una cel puţin complicată, iar controversele iscate în timp pe tema vindecării prin rugăciune nu au ajutat. Tragedia poveștilor în care refuzarea tratamentului medical în favoarea rugăciunii se termină cu un deces este mai mereu exploatată în presă, ca oamenii să înţeleagă cât de rudimentară și înapoiată ar fi de fapt religia. De aceea este cu atât mai interesant faptul că un studiu de caz care atestă puterea de vindecare a rugăciunii a apărut într-un jurnal medical în care studiile sunt evaluate inter pares.

Cercetători de la Universitatea din Indiana și de la Institutul de Cercetare Global Medical Research, din Statele Unite, au publicat în jurnalul Complementary Therapies in Medicine un studiu de caz în care simptomatologia unui tânăr care de 16 ani suferea de gastropareză a fost rezolvată după o „rugăciune de mijlocire proximală”, sau PIP, rostită de un pastor penticostal cunoscut pe plan local și ca vindecător. Rezultatele rugăciunii de vindecare au fost imediate și se menţin și astăzi, la mai bine de 6 ani de la miracolul medical, viaţa tânărului fiind complet schimbată.

Boala

Gastropareza tânărului american, astăzi în vârstă de 23 de ani, a fost diagnosticată imediat după naștere. Gastropareza este o afecţiune în care mișcarea spontană a mușchilor stomacului (motilitatea) este afectată, ceea ce împiedică golirea adecvată a stomacului. Gastropareza interferează cu digestia, cauzează greaţă și vomismente și dureri abdominale, dereglează nivelul de glucide din sânge și afectează absorbţia de substanţe nutritive în corp, provocând și pierdere în greutate. Gastropareza poate avea mai multe cauze, printre care diabetul sau o intervenţie chirurgicală care poate leza nervul vag ce controlează mușchii stomacului, dar în cele mai multe cazuri cauza este necunoscută.

Conform documentelor medicale ale tânărului, acesta suferea de o gastropareză idiopatică (atunci când nu se cunoaște cauza apariţiei bolii), iar intoleranţa sa la alimentarea pe cale orală era atât de ridicată, încât medicii au fost obligaţi să-i facă o jejunostomie, astfel încât, până la 16 ani, când s-a vindecat subit, acesta a fost dependent de un sistem de tuburi pentru introducerea alimentelor/preparatelor de nutriţie enterală și evacuarea conţinutului intestinal, fiind incapabil să ingereze orice fel de aliment sau lichid, inclusiv apă. În cursul anilor, gastroenterologii pediatri au încercat diferite scheme de tratament, medicamente și minerale care să îi amelioreze starea, însă vizitele la medic pentru aspirarea tubului și intoleranţa la hrănirea orală au continuat, conform istoricului său medical. Vreme de 16 ani, simptomele au rămas severe, fără semne de îmbunătăţire, iar șansele date de medici pentru recuperarea motilităţii mușchilor stomacului erau practic inexistente. În concluzie, nicio terapie medicală standard nu a fost eficientă în ameliorarea simptomelor gastroparezei, care a rămas o boală cronică ce se preconiza că îi va face probleme toată viaţa, se precizează în studiu.

Rezolvarea

La 6 noiembrie 2011, tânărul anonim a mers împreună cu părinţii săi în vizită la o biserică penticostală. Aici ar trebui spus că tânărul a crescut într-o familie creștină practicantă și că, la momentul respectiv, familia frecventa săptămânal o biserică neconfesională, care, printre altele, nu credea că în prezent se mai întâmplă miracole, deși se întâmplau în timpuri biblice. În mesajul său, pastorul penticostal și-a povestit propria experinţă, în care Dumnezeu l-a salvat după ce a fost sub un camion de 22 de tone, iar intestinele i-au fost secţionate. Tânărul povestește că, în timp ce asculta, a simţit un puls în regiunea abdominală și i-a promis în gând lui Dumnezeu că, dacă îl vindecă, se va dedica evanghelizării.

După predică, pastorul s-a oprit să vorbească cu familia aflată în vizită și să compare „răni de bătălie” cu băiatul, amândoi trecând prin mai multe operaţii chirurgicale. La final, a rugat familia să se adune laolaltă și, punându-și mâinile pe umerii băiatului, s-a rugat ca, în numelui lui Iisus Hristos, stomacul lui să fie vindecat. În timpul rugăciunii, pastorul a insistat asupra ideii că el însuși nu are nicio autoritate sau putere de vindecare, ci că cere acest miracol în numele și prin puterea lui Iisus. În timp ce pastorul se ruga, băiatul a simţit ca un soi de șoc electric care a pornit din umărul stâng și i-a traversat abdomenul în diagonală, cu o senzaţie de puls electric care l-a și durut. În ciuda disconfortului, rugăciunea a fost terminată, iar pentru prima dată în viaţa sa, tânărul a mâncat în acea seară normal, fără să aibă parte de niciun fel de complicaţii. Acum, este convins că a fost atins de Duhul Sfânt

Timp de 16 ani, tânărul a fost dependent în totalitate de jejunostomie și nu a putut să tolereze niciun fel de hrănire pe cale orală. După rugăciune, intoleranţa sa a dispărut complet. Medicul gastroenterolog care s-a ocupat de evoluţia cazului său timp de 16 ani nu își poate explica ce s-a întâmplat, dar a confirmat că simptomele au dispărut și a recomandat înlăturarea tuburilor g- și j- la trei luni complete de hrănire orală. Astăzi, la mai bine de 6 ani distanţă, tânărul mănâncă și digeră normal, nu mai are nevoie să meargă la medic, să facă vreun tratament medicamentos și nu are nicio altă problemă medicală.

Posibile explicaţii

Cercetătorii precizează în studiu că nu au mai găsit niciun alt precedent similar în literatura de specialitate. Având în vedere că etiologia cazului rămâne necunoscută, experţii medicali s-au gândit la mai multe posibile explicaţii. Există pacienţi care au raportat ameliorări spontane ale simptomelor acestei boli, dar aceștia au dezvoltat boala în urma unei infecţii virale severe, astfel încât simptomele de greaţă, crampe, diaree și vomă au devenit persistente, însă pe o perioadă determinată de timp. Pacienţii cu această etiologie prezintă o ameliorare destul de subită a simptomelor cam la doi ani de la episodul viral, însă această etiologie și rezolvarea ei nu se potrivește cazului de faţă.

Experţii gastroenterologi și chirurgii pediatri care au analizat cazul au propus și teoria conform căreia rugăciunea a activat sistemul nervos autonom, care se mai numește și sistem nervos vegetativ și a cărui activitate este în mare măsură involuntară și are caracter continuu, acesta controlând funcţii vitale pentru organism, precum ritmul cardiac, presiunea arterială, respiraţia ritmică și inclusiv digestia. Studii anterioare au demonstrat că rugăciunea și meditaţia generează un răspuns din partea acestui sistem nervos, inclusiv prin activarea sistemului nervos parasimpatic, care se mai numește și sistemul nervos pentru odihnă și digestie, pentru că, printre altele, este responsabil pentru creșterea activităţii intestinale. Însă trebuie spus că eficienţa rugăciunii în vindecare a fost testată în studii și experimente cu rezultate mixte și aproape imposibil de comparat. Unii au studiat biserici întregi care s-au rugat pentru pacienţi, alţii au luat în studiu doar câţiva oameni. Unii s-au rugat o dată, alţii, de 10 ori. Unele studii au folosit budiști, altele, creștini. Mesajele rugăciunilor au fost diferite de fiecare dată, unii rugându-se pentru sănătate, alţii, pentru împlinirea voinţei divine.

O altă explicaţie este efectul placebo, care are de-a face tot cu un act de credinţă – pacientul crede că va fi vindecat printr-un tratament sau altul. Este demonstrat prin multiple studii de caz că și doar această credinţă poate produce schimbări fiziologice în organism la fel ca un tratament medicamentos. La bine-cunoscuta Clinică Mayo din Statele Unite, neurologul radiolog David Kallmes a făcut un experiment în cadrul căruia le injecta pacienţilor cu vertebre fracturate un substitut de os. O lună mai târziu, rezultatele indicau aceeași detensionare a durerii și în grupul de control, care fusese supus unor operaţii simulate. „Șocant pentru cei mai mulţi și surprinzător pentru mine”, spunea Kallmes despre rezultate. Christopher Spevak, doctor specializat în durere și adicţie la Centrul Medical Militar „Walter Reed”, din SUA, are de-a face cu veterani care au suferit răni grave pe câmpul de luptă. Metoda lui implică administrarea de opioide concomitent cu un stimul care le evocă o amintire plăcută, de exemplu bomboane mentolate sau un anumit parfum. După un timp, Spevak reduce medicamentele, dar oferă în continuare celălalt stimul. Spevak crede că, prin această metodă de inspiraţie pavloviană, creierul este antrenat să recurgă la propria farmacie a organismului atunci când primește stimulul pozitiv. „Avem amputaţi care și-au pierdut trei sau patru membre și care nu mai sunt pe opioide. Dar avem și veterani din Vietnam care își administrează doze mari de morfină pentru dureri de spate de peste 30 de ani”, spunea el.

Efectul placebo a fost testat în cazul gastroparezei, comparativ cu alte tratamente medicamentoase, fără prea multe rezultate convingătoare. Testele au arătat că efectul placebo „îmbunătăţește marginal simptomatologia generală a bolii, dar nu și pe cea a evacuării gastrice” și „nu există dovezi suficiente pentru a crede că efectul placebo ar putea explica rezolvarea simptomatologiei tânărului, deși această explicaţie nu poate fi exclusă”, cred autorii raportului. Varianta nu poate fi exclusă și din cauza faptului că este foarte greu de delimitat efectul placebo de efectul credinţei, explică cercetătoarea de la Stanford T.M. Luhrmann. Orice credinţă cere ca experienţa umană să treacă dincolo de ceea ce este material și observabil, iar studii de-a lungul timpului au demonstrat că credinţa în „vindecarea simbolică” la nivelul minţii poate avea efecte fizice reale asupra organismului, dar rezultatele sunt mixte.

Cei care au obţinut însă rezultate impresionante declară că creierul are capacitatea ca ceea ce au trăit și experimentat la nivelul imaginarului să transpună în realitate prin mecanisme neînţelese deocamdată. În articolul Cum capătă o credinţă potenţa de a vindeca am spus povestea lui Mike Pauletich, care, după ce a primit un tratament placebo, și-a vindecat toată simptomatologia bolii Parkinson de care suferea, caz unic în literatura de specialitate. Aceasta, în ciuda faptului că experimentul a fost înregistrat drept un eșec, iar cercetarea nu s-a mai reluat. Mike a aflat abia la doi ani distanţă că el făcuse parte din grupul de control, care primise un placebo. Cazul său nu poate fi explicat nici până în ziua de azi, iar Mike declară: „Nu sunt un om religios, nu mă rog. Totul se reduce la un lucru – am crezut cu toată fiinţa mea că medicamentul va funcţiona.”

Desigur, faptul că Mike nu crede că miracolul său are natură divină nu poate să anuleze vreo intenţie divină necunoscută lui de a-l vindeca sau să minimalizeze impactul pe care vindecarea l-a avut în viaţa sa. Dar nici în cazul de faţă nu se poate spune cu precizie ce anume a provocat vindecarea, nici cum. Deși autorii studiului tratează cazul ca fiind o vindecare în urma unei rugăciuni de mijlocire proximală (PIP), nu pot ști dacă nu cumva procesul de vindecare nu a început de fapt din timpul predicii, când tânărul susţine că a simţit primul curent în abdomen și când el însuși I-a cerut lui Dumnezeu să îl vindece. Cercetătorii se bazează strict pe subiectivitatea și memoria tânărului în cauză, care le-a povestit cum s-au derulat lucrurile. Din aceste motive, singura concluzie corectă exprimată de autorii studiului are forma recomandării de a se face studii controlate care să arate dacă experienţele PIP pot într-adevăr să joace un rol în vindecarea simptomatologiei bolilor cronice.