Am crescut la graniţa dintre două universuri distincte, nu geografice, ci spirituale. Acolo, dincolo de această linie subtilă, trăia mai mult de jumătate din familia mea lărgită, cu o viziune diferită asupra lumii.
Cu toate că existau multe voci care mă invitau să explorez lumea de dincolo de graniţă, nu am făcut-o. Găsisem frumuseţea în simplitatea vieţii mele. Eram satisfăcut și împlinit în universul meu. Poate că nu am avut o casă plină de obiecte de valoare, dar am avut o viaţă plină de semnificaţii. Cărţile erau portalurile mele către alte lumi, iar televizorul – pe care o bună bucată de vreme nici nu l-am avut – părea oricum nesemnificativ în comparaţie cu ele.
În timp, am înţeles că adevăratul stâlp care susţinea această viaţă bogată era mama. O vedeam zilnic rugându-se într-un colţ al casei, un spaţiu sacralizat de sinceritatea și intensitatea rugăciunilor ei. Fără să-mi dau seama, acest mic sanctuar nepretenţios a devenit o ancoră care m-a fixat pe drumul deciziilor corecte în adolescenţă.
Când am împlinit 20 de ani, eram student, deja de doi ani departe de casă. Perspective noi și neașteptate făceau ca universul meu atât de bine definit să înceapă să se estompeze la margini… Decepţii mici și mari, puse cap la cap, au început să toarne îndoieli în mintea și sufletul meu. Chiar dacă strigam în tăcere după ajutor, am realizat că am în faţă o călătorie pe care trebuia să o parcurg singur. Mai exact, singur cu Dumnezeu. În schimb, simţeam că între mine și El se așeza mai degrabă o barieră: rugăciunile păreau să se piardă în aer, Biblia risca să devină doar un manual, iar cursurile de teologie se transformau în expoziţii ale unor simple teorii. Încercam să fug de absenţa interioară pe terenul de fotbal și, cu cât apăsarea creștea, cu atât simţeam nevoia să mă retrag mai mult în mine. Eram tot mai puţin capabil să ofer ceva lumii.
Într-una din acele zile, un cadru biblic s-a desfășurat în faţa mea cu o profunzime neașteptată: era Iisus în Ghetsimani, încercând să aline inimile celor din jur („Să nu vi se tulbure inima” [Ioan 14:1]), deși sufletul Său era copleșit de durere („Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” [Matei 26:38]). Tabloul acestui contrast mișcător mi-a transmis atâta autenticitate, încât am hotărât să încerc ce a făcut Iisus. Am notat pe un semn de carte un verset încurajator și am părăsit cu el în mână refugiul camerei. La parterul căminului studenţesc, mi-am dat seama că eram singurul care sesiza cum un chip marcat de lacrimi se strecura neobservat pe lângă mulţimea veselă. Vedeam această suferinţă pentru că, în sfârșit, eram pregătit să o văd…
I-am oferit semnul de carte, fără multe cuvinte, și am ieșit în curtea campusului. Mă învăluia un val de liniște și claritate. Fusesem atât de absorbit de suferinţa mea, încât nu mai văzusem durerea celor din jur, dar Dumnezeu îmi modula perspectiva, făcându-mă să privesc lumea prin ochii Săi plini de compasiune și de iubire necondiţionată. Era modul Său de a mă elibera de greutăţile mele și de mă redirecţiona spre nevoile semenilor mei. Era modul Său de a-mi vorbi și a-mi reaminti cum este El și care este perspectiva care contează. A fost o epifanie care a umplut golul din inima mea cu o nouă încredere în El, una care nu s-a mai clătinat niciodată.
Și astfel, la 20 de ani, am înţeles că Dumnezeu Se lasă descoperit și așteaptă cu răbdare să fim dispuși să ne lăsăm călăuziţi spre El.
Norel Iacob este redactor-șef Semnele timpului și ST Network.
