La începutul secolului al-XV-lea, ameninţarea Imperiului Otoman asupra estului Europei era o certitudine dureroasă.Ultimii bizantini, conștienţi de dezastrul ce urma, au apelat la ajutorul occidental, încercând o unire politică cu Biserica Romano-Catolică.
Discuţiile s-au purtat în 1439 la Florenţa și au avut ca rezultat o înţelegere șubredă, care a nemulţumit ambele părţi. Ortodocșii au acceptat o întâietate papală de onoare, nu una reală[1], fapt suficient totuși pentru recuperarea prestigiului papal în ochii occidentalilor. Involuntar, Orientul ortodox a împiedicat reformarea papalităţii iniţiată de episcopatul catolic la Konstanz (1414-1418) și la Basel (1431-1437).
În 1453, Constantinopolul a fost cucerit de turci. Evenimentul a fost devastator pentru populaţia care se afla între ziduri. Căderea metropolei a adus atâta suferinţă, încât singura explicaţie posibilă a fost cea apocaliptică: era timpul de strâmtorare finală și Hristos avea să revină la anul 7000 de la facerea lumii, adică în 1492. În acest context, în 1483, Biserica Ortodoxă a anulat unilateral actul de unire cu Biserica Romano-Catolică. Ortodocșii se străduiau să nu fie găsiţi de liberatorul Hristos ca trădători ai dreptei-credinţe.[2]
Anticatolicismul răsăritenilor, alimentat de conflictul cultural și politic dintre Roma și Constantinopol, de reproșul neintervenţiei consistente pentru salvarea capitalei bizantine și de expansiunea catolică ulterioară, a rămas o constantă pentru sufletul ortodox. Reforma protestantă a găsit în acest resentiment un picior de pod pentru lucrarea misionară în Răsărit.
Luther și ceilalţi reformatori au creat o altă polarizare a creștinismului, de data aceasta în interiorul lumii occidentale. Neînţelegerile religioase dintre protestanţi și catolici au afectat și Biserica Ortodoxă. Istanbulul (vechiul Constantinopol) a devenit scena unui autentic „război rece religios”[3] între ambasadele statelor catolice și ambasadele protestante (calvine).
Atacul romano-catolic
Cu toate că ortodocșii au respins categoric unirea de la Florenţa, latinii au făcut publice în 1521 documentele evenimentului, cu intenţia de a reafirma universalitatea primatului papal, pe care Biserica Ortodoxă îl recunoscuse iniţial. Așadar, spunea raţionamentul romano-catolic, critica protestantă la adresa autorităţii Romei este nejustificată.[4]
În secolul al-XVI-lea, harta confesională a Europei occidentale a cunoscut prefaceri majore, catolicismul pierzând partea nordică a continentului. Reacţia Romei a fost violentă: excomunicări, prigoane, execuţii, războaie religioase, acţiuni misionare în forţă.
În 1540 a luat fiinţă ordinul iezuit, care, printr-o disciplină riguroasă, organizare cvasimilitară și învăţământ de calitate oferit viitorilor misionari catolici, a contribuit decisiv la întoarcerea unor regiuni sub ascultare papală, precum și la câștigarea altor spaţii, în Orient și în Lumea nouă.
În Răsăritul ortodox, adaptaţi la condiţiile locale, fără scrupule, folosind oportunităţi politice, sociale, culturale, financiare și ecleziastice, iezuiţii au reușit să repurteze succese misionare substanţiale. S-a elaborat o formă hibridă de organizare bisericească: uniaţia, sau greco-catolicismul, permisibilă la sensibilităţile identitare ale populaţiilor vizate. Greco-catolicismul s-a impus unei părţi a bielorușilor, ucrainenilor și rutenilor la Sinodul de la Brest-Litovsk, dinn 1596, și unei părţi a românilor transilvăneni, în 1701. Pentru că nu a existat un suport politic direct al unui stat catolic (Polonia sau Imperiul Habsburgic) uniaţia altor neamuri balcanice s-a realizat într-o măsură mai mică.
Lumina din Apus
Conform lui Daniel Benga[5], luteranii au intrat în legătură cu ortodoxia pentru că au avut convingerea că Dumnezeu le-a oferit un mandat în vederea răspândirii adevăratei Evanghelii dincolo de graniţele proprii. Melanchton și Primus Truber credeau că evenimentele escatologice sunt aproape: antihristul era deja întruchipat de papă și, în plan extern, de Imperiul Otoman. În ultimul rând, luteranii au încercat să-și justifice doctrinele și autoritatea apelând la ortodoxie ca la un posibil aliat doctrinar împotriva romano-catolicismului. În 1544, Melanchton a tipărit Catehismul luteran în traducere greacă și l-a trimis patriarhului de la Constantinopol, iar în 1550 apărea la Tübingen Catehismul luteran în traducere slavonă, „spre convertirea neamurilor ilirice”.[6] Iată cât de mare era zelul misionar luteran pentru ortodocși!
În 1559, patriarhul de Constantinopol, Ioasaf al II-lea, interesat de reforma lui Luther datorită pătrunderii ei în Transilvania, l-a trimis la Wittenberg pe diaconul Dimitrie Mysos pentru a cunoaște noile idei religioase. Melanchton i-a oferit patriarhului lucrarea Confessio Augustana, în latină, însoţită de o scrisoare în care îi cerea patriarhului să nu creadă calomniile răspândite de catolici pe seama luteranilor și să se pronunţe obiectiv faţă de noile idei religioase. Scrisoarea reformatorului era pătrunsă de convingerea că revenirea Mântuitorului era iminentă, drept pentru care se impuneau acţiuni urgente.
În această perioadă, interesul protestanţilor pentru lumea ortodoxă creștea. David Chytraeus, prieten al lui Melanchton, admira la Viena vechile rânduieli liturgice ortodoxe, libertatea răsăritenilor de a se împărtăși nu doar cu pâine, cum restricţionase ierarhia catolică, ci cu ambele elemente ale Cine; aprecia căsătoria preoţilor ortodocși, respingerea primatului papal și, chiar dacă considera că sunt superstiţii cultul sfinţilor și al icoanelor, el vedea posibil dialogul interconfesional. Dorind să afle mai multe, Chytraeus a călătorit în Imperiul Otoman lăsându-ne mărturii triste despre ortodocșii greci, pe care fanatismul musulman îi adusese într-o stare de plâns. El observa și că bisericile și școlile sunt insuficiente și supuse la taxe grele. Imaginea este completată de alt călător și diplomat protestant, Vaclav Budovec, care reclamă dependenţa patriarhilor de turci și neîmplinirea datoriilor lor spirituale: „Nu au timp de știinţă, cărţile le copie, nu predică, școli aproape că nu există.” Epuizaţi de luptele contra papalităţii, grecii erau asemenea evreilor sub faraon, „având nevoie de căinţă pentru a fi îndreptaţi”. Evident, Budovec se referă la încăpăţânarea grecilor de a-și păstra o identitate cultural-religioasă pentru care liderii lor își neglijau datoriile spirituale. Mai mult sau mai puţin, din acest punct vor pleca toţi ceilalţi misionari protestanţi să răspândească în Răsărit „luminile mântuitoare aprinse de Dumnezeu în Apus”[7].
În 1572, teologii de la Tübingen, Martin Crusius și Iacob Andreae, prin intermediul ambasadei germane din capitala Imperiului Otoman, au reluat dialogul cu Patriarhia de Constantinopol. Ei afirmau că Biserica Luterană nu e eretică, ci biserică adevărată, drept pentru care au solicitat comuniune bisericească între luterani și ortodocși. După ce a primit Confessio Augustana, tradusă în limba greacă, patriarhul Ieremia al II-lea a răspuns punctual ideilor lui Melanchton, combătând doctrinele protestante despre biserica invizibilă, Sola Fide, păstrarea doctrinei catolice despre copurcederea Duhului de la Tatăl și de la Fiul (Filioque) și apărând tradiţiile ortodoxe despre numărul tainelor și importanţa lor, necesitatea sărbătorilor, sfinţilor și a icoanelor. Discuţia a continuat până în anul 1581, când Ieremia al II-lea le-a impus luteranilor admiterea adevărurilor ortodoxe drept condiţie fără de care dialogul nu mai putea progresa.[8]
Răspunsurile patriarhului Ieremia al II-lea, în ciuda discreţiei luterane, au ajuns cunoscute în Polonia, unde iezuiţii le-au publicat de mai multe ori pentru a stopa misiunea protestantă.
Patriarhul „calvin”
În secolul al XVII-lea, o nouă încercare de apropiere a fost realizată de calvini, prin relaţia lor cu Chiril Lukaris, patriarh de Alexandria până în 1620, iar apoi patriarh de Constantinopol din 1621 până în 1638.
Chiril a studiat la Veneţia, Padova, Wittenberg şi Geneva și era familiarizat cu Reforma. Experienţa din Lituania, unde a protestat împotriva unirii rutenilor ortodocși cu Roma, i-a întărit mai mult sentimentele anticatolice. Ca patriarh, a intenţionat să reformeze biserica după principii calvine. Pentru aceasta, el a trimis mulţi tineri teologi greci să studieze la universităţi din Elveţia, din nordul Olandei şi din Anglia și a purtat o consistentă corespondenţă cu personaje ilustre din lumea reformată. O relaţie deosebită s-a legat între el și arhiepiscopul de Canterbury, George Abbot. Cei doi prelaţi au fost animaţi de interese anticatolice comune și se pare că luau în calcul o biserică reunită cel puţin la nivel de strategie contra Romei.[9]
În 1627, Chiril Lukaris a redeschis muribunda Academie de la Constantinopol și a dotat-o cu o tiparniţă, în dorinţa de a lumina Biserica Ortodoxă. Deși misionarii catolici au instigat la distrugerea acestei tipografii, totuși patriarhului i se datorează apariţia unei traduceri a Noului Testament în greaca modernă (act specific reformatorilor).
Pe numele lui Lukaris a apărut la Geneva, în 1629, o Mărturisire de credinţă care expune doctrine calvine în numele întregii Biserici Ortodoxe, lucrare pe care el nu a recunoscut-o, nici nu a renegat-o public[10], dar care a fost condamnată de către ortodoxie în 1638, 1641, 1672 și 1691. Contra cărţii pusă pe seama lui Chiril Lukaris, Biserica Ortodoxă a aprobat Mărturisirile de credinţă ale lui Petru Movilă, mitropolit de Kiev, și Dositei, patriarh de Ierusalim. Opera lui Petru Movilă are vădite influenţe catolice, chiar și după corectura lui Meletie Syrigul[11], fapt edificator pentru adâncimea propagandei catolice din secolul al XVII-lea în spaţiul ortodox.
„Calvinismul” lui Chiril Lukaris a fost contrazis totuși de dialogul cu principele transilvănean Gabriel Bethlen, care îi cerea acordul pentru convertirea la calvinism a episcopului ortodox Ghenadie al II-lea (1627-1639) și a românilor transilvăneni. Tratativele nu au dus la niciun rezultat, deoarece patriarhul nu a putut consimţi la așa ceva. El a apreciat aspectele pozitive ale Reformei, însă a rămas consecvent doctrinelor bisericii sale.
Patriarhatul lui Chiril Lukaris la Constantinopol a cunoscut cinci întreruperi, prelatul fiind repus în demnitate de fiecare dată la intervenţiile Olandei și Angliei. În anul 1638, activitatea patriarhului s-a încheiat tragic, după ce iezuiţii au reușit să provoace un val imens de opoziţie la adresa lui în propria-i biserică și au cheltuit enorm ca să-l discrediteze în faţa autorităţilor turce. Victoria iezuiţilor asupra lui Lukaris a apropiat ortodoxia de romano-catolicism în secolul al XVII-lea, acţiune încurajată de investiţiile monarhiei franceze.
La sfârșitul acestei istorii
Protestantismul nu a regăsit în Răsărit condiţiile care au determinat Reforma lui Luther: conducătorii ortodocși erau departe de luxul catolic, evoluţia socială și apariţia clasei de mijloc prospere și autonome au întârziat, nivelul cultural al marii majorităţi a rămas în continuare scăzut, meditaţia asupra mijloacelor mântuirii a fost o preocupare strict eclezială.
Propaganda catolică, după unirea de la Florenţa din 1439, nu s-a mai adresat ortodocșilor cu argumente doctrinare, ci în special cu promisiuni de îmbunătăţire a statutului social. În cele mai multe cazuri, aceste promisiuni au fost fără substanţă, dar ulterior au oferit un argument pentru lupta de emancipare socială și naţională a greco-catolicilor. Fapt care ne poate părea grav astăzi, dar admis în epocă, atât protestanţii (calvinii), cât și catolicii au făcut apel la violenţă atunci când braţul secular a fost de partea lor. Poate cel mai bun exemplu este situaţia din Transilvania, unde, în secolul al XVI-lea, ortodocșii au fost constrânși să accepte calvinismul, iar în secolul următor au suferit coerciţia catolică.
Protestantismul nu a regăsit în Răsărit condiţiile care au determinat Reforma lui Luther: conducătorii ortodocși erau departe de luxul catolic, evoluţia socială și apariţia clasei de mijloc prospere și autonome au întârziat, nivelul cultural al marii majorităţi a rămas în continuare scăzut, meditaţia asupra mijloacelor mântuirii a fost o preocupare strict eclezială.
Biserica Răsăriteană s-a străduit peste timp să-și păstreze identitatea și a supravieţuit, în ciuda gravelor probleme politice și a concurenţei religioase, chiar dacă nu a mai reușit să atingă iarăși capacitatea creativă de dinainte de stăpânirea otomană. Ortodoxia și-a impus de-a lungul secolelor un imobilism rezistent, atât la reformele interne (iconoclasmul, criticile lui Simeon Noul Teolog), cât și la orice noutate propusă din exterior.
La sfârșitul acestei istorii se pot naște întrebări adresate tuturor creștinilor (Matei 25:14-30). Să le păstrăm pe cele rezervate prezentului și viitorului. Stăm cu adevărat bine? Acceptăm că, de fapt, creștinismul, fiind al lui Hristos, are nevoie de viziunea Lui? Ce stă în calea conștientizării unei reforme și a înfăptuirii ei?