Etichetă: reforma protestanta

Puritanismul în reforma protestantă a reprezentat o categorie de închinători ai Bisericii Angliei, serios preocupaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, doritori de reformă și spiritualitate...

Istoria este un proces ciclic, susţine Socrate. Istoria este liniară, conducând spre împlinirea unui scop ales de Dumnezeu, proclamă profeţii biblici.

Doug Marlette realizează desenul animat cu papagalul Doris. Doris este pe cale să mănânce o ciocolată. Apoi aude: „Doris, sunt eu, conștiinţa ta! Lasă ciocolata.” Doris se uită în dreapta. Întreabă: „De unde știu că ești conștiinţa mea? Arată-mi ecusonul.” „Nu am un ecuson”, revine vocea. „Păi lasă  gluma, domnule! Știi ce poţi păţi dacă...

„Fără un astfel de îndemn puternic din afară nu i-ar fi trăsnit prin cap niciunui preot român, simplu, naiv, orbește supus legilor și obiceiurilor bisericii sale strămoșești, cum au trebuit să fie toţi preoţii noștri pe atunci – să facă așa una ne mai făcută: să profaneze Scriptura prin încercarea sa nelegiuită de a o...

Timp de zece ani, Luther a citit Biblia de două ori pe an. Prima lui Biblie era aşa de citită, încât el „cunoştea ce era pe fiecare pagină şi ştia unde putea fi găsit orice pasaj”[1]. Martin Luther este cel mai sonor nume în lista celor care au produs Reforma și au dus studierea Bibliei...

Marea Reformă nu a fost o simplă schismă în interiorul creștinismului occidental, nu a fost doar o mișcare religioasă și politică, deși toate acestea sunt descrieri corecte, complementare. Reforma protestantă, cu spiritul și principiile ei specifice, a fost înainte de toate o întoarcere la adevăratele surse și valori ale creștinismului – o tentativă de restaurare.

În secolele XIV-XV, Europa a fost greu lovită de câteva dezastre ale căror proporţii sunt greu de imaginat astăzi.

În 1785, fondatorul american James Madison, foarte conștient de pericolele moștenite în alianţele religioase/politice ale Europei, care au generat conflicte și persecuţii constante timp de secole, scria: „În acest caz, religia fiecărui om trebuie lăsată pe seama... convingerilor și conștiinţei... Acest drept este, în natura sa, un drept inalienabil.”

Pietismul a fost o mișcare de trezire spirituală în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea și în principal în Germania și Boemia.

Crezul anabaptist accentua premisa că adevărul Bibliei era accesibil cititorilor și ascultătorilor laici, care aveau o educaţie rudimentară.

Sub domnia regelui Henric al VIII-lea, mai exact în anul 1534, Biserica Angliei s-a disociat de Biserica Romano-Catolică. Odată deschisă calea, protestantismul a avansat rapid sub Eduard al VI-lea (1547-1553).

Învăţăturile lui Jean Calvin influenţează până astăzi o parte a protestantismului, ajutând la transformarea societăţii medievale într-una modernă.

Reforma protestantă a fost un râu tumultuos, a cărui curgere a început să devină vizibilă în 1517. O contribuţie semnificativă la această erupere au avut-o afluenţii săi – mișcările (pre)reformatoare: valdenzii, albigenzii, lolarzii, husiţii etc., adevărate izvoare ale curentului principal protestant, care a preluat forţa lor în curgerea lui prin istorie.

Uitaţi-vă într-o enciclopedie. Întrebaţi un student la istorie. Discutaţi cu un cleric. Cuvântul „reformă” va face referire la mișcarea religioasă din secolul al XVI-lea care a zguduit din temelii Biserica Romano-Catolică din Europa.

Singura întâlnire consemnată între Iisus și greci a fost cu puţin înainte de răstignirea Sa.

O teocraţie este o formă de guvernare în care toate preocupările oamenilor, indiferent dacă sunt mundane sau spirituale, civile sau religioase, se reunesc sub controlul lui Dumnezeu. Guvernul Israelului era o adevărată teocraţie. A fost într-adevăr o formă de guvernare de la Dumnezeu.

Probabil că niciun alt capitol al învăţăturii Bisericii Catolice nu a atras atenţia non-catolicilor la fel de mult ca indulgenţele. Ce istorie au indulgenţele şi ce miză prezintă readucerea lor în prim-plan acum?

Subiectul acesta pare o răscolire prin gunoaie pentru asigurarea supravieţuirii. Cui îi mai pasă astăzi de protestul protestant? Anticatolicismul, ca și antiprotestantismul sunt atitudini naturale și legitime cultural, care pot fi evaluate după motivaţie, spirit și conţinut – aspecte aparent obscure, dar care devin foarte transparente în faptă.

„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17:21)

Astăzi, la exact 500 de ani de la protestul lui Luther, Biserica Catolică și cea Luterană au semnat un act care consfinţește reunirea celor două biserici. Papa Francisc devine liderul spiritual al bisericii unite.

La începutul secolului al-XV-lea, ameninţarea Imperiului Otoman asupra estului Europei era o certitudine dureroasă. Ultimii bizantini, conștienţi de dezastrul ce urma, au apelat la ajutorul occidental, încercând o unire politică cu Biserica Romano-Catolică.