Aceasta este întrebarea criticilor care vor să arate natura socială, culturală și contextuală a religiei creștine, relativismul ei, prezentând-o ca pe un produs al societăţii, nu al revelaţiei.

Drept vorbind, nu doar un critic al creștinismului sau un necreștin ar trebui să formuleze o asemenea întrebare, ci, mai ales, creștinii. Omul credinţei, fără excepţie, trebuie să știe pe ce se fundamentează credinţa lui ca să poată, pe de-o parte, să-i înţeleagă natura și relevanţa și, pe de altă parte, să înţeleagă lumea în care trăiește. „Vechimea nu transformă eroarea în adevăr, iar adevărul își poate permite să fie deschis. O învăţătură adevărată nu are nimic de pierdut printr-o cercetare foarte atentă.“[1]

Dacă m-aș fi născut în altă ţară, cultură, epocă, mediu sau spiritualitate, aș mai fi fost ceea ce sunt astăzi? Dacă răspunsul este negativ înseamnă că spiritualitatea și credinţa mea se fundamentează pe elemente sociale, temporale sau chiar incidentale. Dacă răspunsul este afirmativ, sunt zidit pe valori transcendente de sine stătătoare și independente de context. Deci, dacă mă nășteam în Peninsula Arabică, în China sau în India, ce ar mai fi rămas din ceea ce sunt acum? Aș mai fi fost creștin? Pentru a răspunde la o asemenea întrebare complexă, merită revizuită o altă întrebare ca punct de pornire. Dacă acum ar trebui să adopt o altă religie, cu totul diferită sau chiar opusă celei în care trăiesc astăzi, în ce măsură aş mai fi ce sunt în prezent? Este un proces de deconstrucţie și de reconstrucţie.

Exerciţiu de imaginaţie

Dacă m-aș fi născut într-un mediu musulman, budist sau hindus, afirm fără niciun fel de reţinere posibilitatea covârșitoare de a fi fost musulman, budist sau hindus. Șansa de a fi creștin într-un astfel de context este infimă, deși nu inexistentă, așa că iau în calcul și această posibilitate. Gândul de a fi fost musulman sau hindus nu numai că nu mă frământă deloc, ci chiar mi se pare absolut natural, o postură în care mă văd fără efort. Aceasta ar fi o valoare temporală și incidentală. Ceea ce nu îmi pot imagina sub nicio formă, și sufletul meu respinge această idee cu oroare, este să fi fost, indiferent în care dintre aceste religii m-aş fi născut sau pe care aş fi adoptat-o, o persoană neiubitoare de Dumnezeu și de oameni. Aceasta este valoarea transcendentală pe care aș numi-o valoarea supremă (deși nu independentă). Deci mă pot vedea orice în materie de formă a religiei – „Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câștig pe cei mai mulţi. Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câștig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca și când aș fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câștig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege m-am făcut ca și cum aș fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos), ca să câștig pe cei fără lege“ (1 Corinteni 9:19-21) –, dar nu de conţinut. Nu mă pot vedea nicicum o fiinţă rece, crudă sau plină de ură, nu prin natură, ci prin formare duhovnicească. În timp ce viaţa m-ar fi putut arunca în orice loc sau mediu, în același timp nu mă pot niciodată vedea, sub nicio formă, adoptând ritualuri, forme sau ceremonii care nu sunt în armonie cu marele principiu al iubirii de Dumnezeu și de aproapele, principiu care cred că este sădit prin creaţie în fiecare conștiinţă. Desigur, această valoare supremă și esenţa adevăratei religii – dragostea de Dumnezeu și de oameni – sunt influenţate, la rândul lor, de mediul în care m-am născut, am trăit și am fost educat, dar influenţele exterioare nu vor putea niciodată depăși în eficacitate lucrarea Duhului Sfânt și a peceţii creaţiei – iubirea – din care izvorăște bunăvoinţa omului, după cum demonstrează cazul copilului Samuel sau cazul lui Iisus, ambii născuţi într-un mediu fără speranţă și ambii dezvoltând o dragoste de Dumnezeu și de oameni nu în funcţie de mediu, ci în ciuda lui.

Unii vor spune că anumite aspecte ale anumitor religii învaţă și practică ura. Este adevărat și, în mod tragic, creștinismul nu este scutit. Eterna excepţie este doar credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, care vedea în ură o crimă. Și, în timp ce nicio religie nu scapă de manifestarea internă (și externă) a urii, sub o formă sau alta, nu se poate afirma același lucru cu privire la toţi adepţii oricăreia dintre aceste religii. Nu au existat naziști care au salvat evrei? Nu au fost albi care și-au dat viaţa eliberând sclavi negri de pe plantaţii sau din fabrici? Destul de greu și nu fără trei încercări din partea lui Dumnezeu, și-a dat seama de acest lucru chiar și apostolul Petru: „Atunci, Petru a început să vorbească şi a zis: «În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că, în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El.»“ (Faptele apostolilor 10:34,35) Acestea sunt reminiscenţe ale lumii iubirii din care venim noi. Realismul însă ne obligă să privim la miliardele de oameni care ajung să reflecte mediul în care s-au născut fără să opună vreun fel de rezistenţă.

Dacă este exclusivistă, religia practicată implică negarea și condamnarea a tot ce este diferit. Aceasta face din practicantul respectivei religii măsura lucrurilor sau, cum spune Pavel, ne face să ne măsurăm noi cu noi înșine.

Religia, oricare ar fi ea, inclusiv cea creștină, este doar cochilia; conţinutul este altul. Redusă la esenţă, după cum spune Iisus, toată Legea (adică tot ce înseamnă religie, și credinţă, și practică) se cuprinde în cele două mari porunci: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău“ și, tot acolo, „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“4 Să-L iubești pe Dumnezeu și să-ţi iubești aproapele. Acestea sunt, prin urmare, esenţa, conţinutul, adevărul veșnic. Pavel spune: „De fapt: «Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti» şi orice altă poruncă mai poate fi se cuprind în porunca aceasta: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.»“5 Ba, mai mult, „ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută“6. Dacă religia, oricare ar fi ea, ar pune la dispoziţie toată energia, toată știinţa, toată credinţa, toată averea sau ar suferi chiar martirajul, dar ar fi lipsită de dragoste, nu reprezintă nimic. Aceasta este valoarea universală în timp și spaţiu, acesta este caracterul lui Dumnezeu și aceasta este adevărata destinaţie a religiei. Religia autentică poate fi cunoscută după acest semn: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.“7

Reducţionism

În anumite culturi tribale și primitive se practică decapitarea unor oameni şi apoi miniaturizarea craniilor în vederea expunerii sau comercializării lor. Oamenii civilizaţi cred că niciodată nu ar putea face așa ceva. Adevărat, totuși neadevărat. În domeniul spiritualităţii, conștient sau inconștient, practicăm aceeași miniaturizare primitivă, cu consecinţe vaste: miniaturizăm imaginea lui Dumnezeu la nivel uman și, prin diverse procedee teologice, încercăm să-L cuprindem pe Cel Necuprins în forme sau formule. Dumnezeu nu este o valoare statică sau fixă, ca să poată fi „văzut“. Hotărât spune Iisus: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu.“8 Imaginea Lui este una transcendentală și în continuă mișcare. Este adevărat deci că, dacă mă închin lui Dumnezeu numai pe baza luminii de ieri și o refuz pe cea de azi, mă închin la un idol.

Miniaturizăm lucrarea lui Dumnezeu și o reducem la o arie limitată în spaţiu și timp. Avem însă, de partea opusă, mărturia Scripturilor, a naturii, a istoriei profane și sacre și chiar pe cea a heruvimilor, care spun: „Tot pământul este plin de mărirea Lui.“9 Avem rugăciunea lui Solomon: „Iată că cerurile și cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă.“10 Suntem ispitiţi să restrângem revelaţia divină la un singur mijloc, Biblia, și la un singur mărturisitor, „poporul ales“ (o noţiune, de altfel, complet denaturată). Ce s-a întâmplat înainte de scrierea Bibliei, înainte de încheierea canonului, ce se întâmplă azi, când miliarde de oameni nici măcar nu au auzit că există o Biblie? Cu alte cuvinte, Îi prescriem sau Îi trasăm un drum Celui Preaînalt și Îi cerem să meargă pe el obligatoriu. Îi impunem metode și mijloace de revelaţie, care bineînţeles că au în centru și ca model eul și limitele noastre. Avem de-a face, de fapt, conștient sau inconștient, cu o subtilă schimbare de rol. Această reducere a ideii de Dumnezeu și a mijloacelor revelaţiei divine la nivelul unei miniaturi tribale nu este întâmplătoare, ci coincide cu înălţarea eului, în permanentul zbucium de a fi ca Dumnezeu (care înseamnă, de fapt, a fi Dumnezeu, adică o schimbare de rol). Astfel lipsim mărturia lui Dumnezeu de celelalte mijloace eficiente de mărturisire – natura, experienţa personală, mărturia Duhului Sfânt.

De pildă, de la ceea ce înţelegem noi prin sintagma „popor ales“ până la ceea ce spune Biblia despre acest lucru este un drum lung. Înţelegerea noastră și Cuvântul Scripturii – în acest caz ca și în altele, de altfel – sunt două drepte care nu se vor întâlni niciodată. Avraam și, implicit, „poporul ales“ nu au fost chemaţi la izolare sau la înălţarea de sine cu preţul înjosirii comunităţii umane, ci au fost aleși spre binecuvântarea tuturor naţiunilor pământului. Alegerea lui Avraam ca purtător al cunoștinţei de Dumnezeu era intenţionată să fie nu o selecţie pe criterii de superioritate sau inferioritate, ci era intenţionată a reprezenta mesajul de dragoste al lui Dumnezeu către o lume care deja trăia în ură, în înălţare de sine, în înjosire a aproapelui și în izolarea individualismului. Nimic nu putea distorsiona imaginea lui Dumnezeu într-un mai mare grad decât manifestarea acestei atitudini profund antidumnezeiești în numele lui Dumnezeu. Poporul ales, fiind chemat să fie slujitor la masa lumii, se afla nu pe o poziţie de înălţare de sine, de superioritate prin înjosirea celor la care era trimis să le slujească, ci pe o poziţie de adâncă smerenie faţă de naţiunile lumii, care erau invitate la masa Evangheliei: „Căci care este mai mare: cine stă la masă sau cine slujește la masă? Nu cine stă la masă? Și Eu totuși sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujește la masă.“11 Ideea de „popor ales“ nu poate fi luată în considerare decât în contextul îndeplinirii misiunii pentru care a fost ales respectivul popor. Separat de misiunea care îi revine, acest popor încetează a mai fi „poporul ales“. El devine poporul care a trădat chemarea și însărcinarea date lui de Dumnezeu și care a confiscat pentru sine bunurile destinate întregii omeniri. Iată așadar cum trebuie privit spectrul religiilor lumii și rolul, dar și locul credinţei creștine în lume. Este popor creștin doar acela care Îl duce pe Hristos lumii. Când încetează să mai facă această lucrare, poporul în cauză încetează să mai fie creștin și are nevoie să fie adus din nou la pocăinţă, ca în Evrei 6. Orice acuzaţie sau denunţ al creștinismului la adresa oricărei alte religii este de fapt și o autoincriminare, fiindcă denunţul vorbește despre falimentul lumii creștine „ca popor ales“, trimis pentru binecuvântarea lumii.

Am auzit plângeri și denunţuri grele cu privire la imoralitatea lumii, în general, și a Americii, în special. Sunt fapte concrete și par a fi plângeri justificate. Ceea ce lipsește din acest tip de discurs este partea despre sarea care își pierde puterea de a săra. Nu este imoralitatea lumii de azi expresia și imaginea eșecului bisericii creștine, în general, în rolul ei de sare a pământului și de lumină a lumii? Nu este aceasta urmarea falimentului spiritualităţii creștine în lupta ei cu Întunericul?! Nu fără motiv spune Apocalipsa: „Pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ţi voi lua sfeșnicul“12 și „trebuie să prorocești din nou“13.

Dincolo de cercul strâmt

Cum ar fi arătat lucrurile dacă Iisus S-ar fi întrupat în India ori în China sau într-o ţară arabă? Cum ar fi arătat viaţa Lui? Ce s-ar fi scris în Evanghelii despre El? Iisus nu ar fi fost cu nimic diferit în esenţă, oricare ar fi fost cultura sau naţiunea în care se năștea. Desigur că ar fi fost deosebit în formă, dar nu și în fond. El a fost, este și va fi, fără excepţie, pentru totdeauna prezent în viaţa lumii și a universului. Acesta este mesajul care izvorăște din cuvintele cu care Se recomandă El: „«Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul», zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.“14

Singurul argument care validează o religie sau o doctrină este dragostea. Acesta este singurul argument care este universal acceptat și care stă la baza funcţionării universului în paradigma eternităţii. Este singurul limbaj care nu are nevoie de traducere și singura doctrină care nu are nevoie de teologie sau de comentarii și explicaţii. „Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit“15 vin pe urmele marelui, primordialului și eternului argument al iubirii. Dacă acest argument lipsește, toate celelalte la un loc își pierd complet puterea și mesajul și devin capete de acuzare în rechizitoriul pe care naţiunile pământului i-l fac bisericii lui Hristos.

Omenirea generaţiei noastre refuză să citească eticheta. Pe ea o interesează conţinutul. Ea nu întreabă cum se numește religia noastră sau ce propovăduiește ea, ci vrea să știe ce a făcut din noi religia noastră și, specific, în ce măsură această religie a făcut din noi nişte fiinţe iubitoare. Îmbrăcând o formă sau alta, aceasta este preocuparea singulară a generaţiei noastre. Constat lucrul acesta nu în afara bisericii, ci îl trăiesc în interiorul ei, când văd cum generaţia tânără privește cu interes la produsul final al credinţei pe care este îndemnată să o adopte. Ea se întreabă: „Ce motiv aș avea să adopt această credinţă? Ce a făcut ea din tine, ca să știu ce va face și din mine?“ Oamenii ascultă cu încordare duetul mărturisirii și al vieţii practice și caută, însetaţi și uscaţi de foame, armonia care, în multe și nefericite cazuri, întârzie să se producă.

Pavel întreabă: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?“16 Dar Dumnezeu „nu S-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie“17. Transpusă în limbaj practic, afirmaţia ar suna cam așa: „Cu toate că nu aţi avut Biblie, biserică, nu aţi cunoscut mărturia lui Iisus, nu aţi fost vizitaţi de niciun propovăduitor, Dumnezeu vi s-a descoperit vouă prin alte mijloace: natură, experienţă, spiritualitate.“ Cu alte cuvinte, a judeca istoria și experienţa umană prin prisma unui singur mijloc al revelaţiei este un demers prea îngust (fiindcă paleta lui Dumnezeu este mult mai largă, diversă). Dumnezeu vorbește „în multe rânduri şi în multe chipuri“18, vorbește „când într-un fel, când într-altul“, dar marea problemă nu este că El nu ar vorbi, ci că „omul nu ia seama”19.

Pretutindeni în lume sunt oameni care au auzit și au ascultat glasul lui Dumnezeu încă de la primul susur blând, alţii nu L-au auzit nici când a trăsnit sau a tunat pe Sinai, iar alţii, niciodată și nicicum. Sunt unii care au primit cunoștinţa de Dumnezeu din cele mai umile mărturii ale naturii sau ale experienţei, pe când alţii nu primesc nici cea mai înaltă mărturie, trimisă prin Cel care „este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui“20. În Biblie și în istoria poporului evreu, Dumnezeu Și-a descoperit caracterul – natura iubirii Sale –, dar nu a limitat descoperirea aceasta la un singur mijloc, la un loc, la un singur popor sau la un singur timp, căci „tot pământul este plin de mărirea Lui“21, cu care lucrează pretutindeni, de la răsăritul la apusul soarelui. Fiindcă „al Domnului este pământul“22 și „numele Meu este mare între neamuri“23. De aceea vor veni „oameni de la răsărit și de la apus“ în Împărăţie, fiindcă El nu S-a lăsat nicăieri fără mărturie. Atât Scripturile, cât și istoria poporului ales nu au pretenţia că ar cuprinde plinătatea dumnezeirii, fiindcă „mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus“24. Noi „cunoaștem în parte“25 ceea ce se va descoperi pe deplin la venirea Sa și de aceea refuzăm să supunem judecăţii noastre căile și mijloacele de care Se folosește Dumnezeu ca să lumineze lumea. Am convingerea că lucrarea pe care o face Dumnezeu, chiar prezentând un caracter general, este în același timp croită pe măsura fiecăruia dintre noi atât de bine și atât de iubitor, încât, indiferent despre cine este vorba și indiferent ce argument ar vrea cineva să aducă împotriva iubirii Lui, reacţia generală în faţa adevărului ei este clară: „Omul acela a amuţit.“26 Unii oameni, de bucurie, alţii, de supărare, dar toţi au amuţit!