Mulţi dintre noi am trecut pe lângă cineva aflat la colţul unei străzi, ţinând în mână o pancartă sau strigând: „Sfârșitul este aproape; pocăiţi-vă!” Imaginea a devenit aproape un clișeu, fiind privită adesea cu ironie sau chiar cu dispreţ. Totuși, dincolo de aceste avertismente zgomotoase, se află una dintre cele mai puternice speranţe ale creștinismului: revenirea lui Iisus Hristos.
Această credinţă nu este una marginală. În ciuda diferenţelor dintre confesiuni, milioane de creștini privesc cu aceeași încredere spre a doua venire a lui Iisus, un eveniment vestit de Scriptură încă din Vechiul Testament și confirmat în Noul Testament. Pentru ei, revenirea lui Iisus nu este doar un moment de importanţă spirituală, ci promisiunea restaurării unei lumi sfâșiate de rău.
Ce se va întâmpla?
Potrivit relatării biblice, revenirea lui Hristos nu va fi ascunsă sau tainică. Va fi un eveniment pe care întreaga lume îl va vedea. El Se va arăta pe norii cerului (Apocalipsa 1:7), fără a coborî pe pământ, iar urmașii Lui vor fi înălţaţi pentru a-L întâmpina în aer. Ei vor petrece o mie de ani în cer, în timp ce pământul va rămâne pustiu – un ţinut lipsit de viaţă, unde diavolul și îngerii lui vor fi legaţi, constrânși să privească urmările propriei lor răzvrătiri (Apocalipsa 20:1–6).
După încheierea mileniului, Hristos Se va întoarce împreună cu cei răscumpăraţi pentru judecata finală și pentru curăţirea deplină a pământului. Atunci începe adevărata restaurare: suferinţa, nedreptatea, boala și distrugerea creaţiei vor dispărea pentru totdeauna. Pământul va fi refăcut și transformat într-o locuinţă veșnică, perfectă și plină de frumuseţea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o la început (Apocalipsa 21:1).
O viziune unificatoare
Chiar dacă nu toţi împărtășesc această perspectivă teologică, există ceva profund, universal chiar, în această imagine a viitorului. Ea răspunde unei dorinţe pe care aproape fiecare fiinţă umană o împărtășește: dorinţa după dreptate, vindecare și refacerea a tot ceea ce a distrus păcatul. Într-o lume dominată de războaie, de conflicte politice, de dezechilibre climatice și suferinţe personale, credinţa că restaurarea este posibilă depășește graniţele religiei și devine o speranţă capabilă să unească oameni foarte diferiţi.
Biblia vorbește de asemenea despre o perioadă dificilă care precedă revenirea lui Iisus, numită adesea „vremea strâmtorării” – o expresie inspirată din imagistica simbolică și poetică a cărţii Apocalipsa. Pentru mulţi cititori, cartea pare dificil de înţeles sau intimidantă, plină de imagini tulburătoare și cu un limbaj criptic. Totuși, ea poate fi înţeleasă și ca o formă de literatură de protest. Scrisă iniţial pentru creștinii din vechime care îndurau persecuţii intense, a fost primită de destinatarii ei ca o chemare de a rămâne statornici în mijlocul haosului, purtând în inimă speranţa unei lumi viitoare mai bune.
Apocalipsa, cartea speranţei
Atunci când citesc Apocalipsa, eu nu văd o carte a pieirii. Văd o naraţiune construită în jurul unui mesaj: „Chiar și atunci când totul pare fără speranţă, speranţa vine.” În teologia creștină, această nădejde este legată de întoarcerea lui Hristos. Totuși, dincolo de orice convingere religioasă, există ceva esenţial în această formă de speranţă – o speranţă care naște acţiune, grijă și compasiune.
Speranţa nu este, în acest sens, o stare pasivă. Nu este simplă dorinţă sau iluzie, ci o forţă activă. Ea ne cheamă să trăim diferit, să credem în posibilităţi mai bune și să acţionăm pentru a le vedea împlinite. Ne dă puterea de a avea grijă unii de alţii și de lumea în care trăim, de a contribui la restaurare și de a merge înainte cu sens, chiar și atunci când viitorul este nesigur.
Cel mai valoros mesaj pe care creștinii îl pot transmite astăzi nu este că lumea se sfârșește și că trebuie să ne pocăim, pentru că altfel ne vom confrunta cu pieirea. Ci mai degrabă mesajul că reînnoirea este posibilă – pentru planeta noastră, pentru comunităţile noastre și pentru frământările noastre individuale.
Această schimbare în gândire a fost profund personală pentru mine, ca profesionistă în domeniul sănătăţii. Multă vreme, abordarea mea – ca a multora din domeniu – s-a concentrat pe identificarea a ceea ce nu funcţiona: obiceiurile care trebuiau schimbate, riscurile de sănătate, obiectivele încă neatinse. În timp însă am înţeles cât de limitativ și descurajator poate fi un astfel de mod de a privi lucrurile. De atunci am îmbrăţișat un mod nou de a gândi – unul care se concentrează pe punctele forte, nu pe deficienţe. Acum caut ceea ce funcţionează. Sărbătoresc progresul, oricât de mic. Apreciez alegerile pe care oamenii le fac deja și care îi îndreaptă spre bunăstare. Este o schimbare de mentalitate care a transformat modul în care îi sprijin pe ceilalţi – și una de care cred că avem nevoie la scară mai largă. Ce-ar fi dacă am privi și lumea în acest fel? Dacă am pune accent mai puţin pe ceea ce nu funcţionează și mai mult pe ceea ce poate fi construit? Pe binele care se întâmplă deja și pe modul în care îl putem dezvolta?
Restaurarea începe cu noi
Această perspectivă mi-a schimbat de asemenea modul în care privesc trupul uman. În tradiţia creștină, trupurile noastre sunt considerate „temple”, demne de respect și grijă. Această convingere nu are legătură cu restricţiile sau cu vinovăţia, ci cu onorarea miracolului existenţei noastre trupești. Îngrijirea corpului prin odihnă, prin alimentaţie, prin îngrijire conștientă și prin mișcare devine un act de responsabilitate – ceva cu adevărat sacru. Este o reamintire a faptului că sănătatea personală și vindecarea lumii sunt strâns legate și că restaurarea începe nu doar în jurul nostru, ci și în noi. A trăi cu speranţă înseamnă, astfel, și modul în care trăim în propriul corp. Când avem grijă de noi înșine, participăm la o viziune mai amplă de întregire și armonie, care depășește individul.
În loc să ne fixăm pe scenarii ale „sfârșitului lumii” alimentate de frică, de vinovăţie sau de judecată, de ce să nu ne orientăm spre posibilitatea transformării? Indiferent dacă cineva crede sau nu într-o revenire literală a lui Hristos, ideea că lumea poate fi restaurată – că pacea, echitatea, sănătatea și echilibrul ecologic merită urmărite – este una capabilă să ne unească pe toţi.
Cred că aici creștinismul, în forma sa autentică, are ceva frumos de oferit. Nu ca avertisment, ci ca viziune. Cuvântul grecesc antic apokalypsis – din care provine „apocalipsa” – înseamnă literal „dezvăluire”. A citi literatura apocaliptică înseamnă a avea ocazia de a vedea lumea așa cum o vede Dumnezeu, de a privi viitorul prin ochii Săi.
Cartea Apocalipsei nu este un ultimatum al fricii, ci un cadru al speranţei care poate inspira acţiune concretă: trăirea cu grijă, tratarea oamenilor cu demnitate, protejarea mediului și preţuirea miracolului vieţii și al trupului uman.
Creștinii au convingerea că sunt chemaţi să fie păzitori – ai pământului, ai trupurilor lor și ai comunităţilor lor. Pentru cei care cred în a doua venire, scopul nu este doar să anticipeze evenimentul, ci să trăiască într-un mod care să reflecte valorile pe care acesta le promite: dreptate, pace, restaurare. În acest sens, a doua venire nu privește doar sfârșitul, ci mai ales felul în care trăim acum. Urmărește manifestarea în viaţa de zi cu zi a compasiunii, a smereniei și a grijii responsabile.
Așadar, da, pentru mulţi creștini revenirea lui Hristos este o speranţă a viitorului. Dar pentru noi toţi – fie că avem sau nu credinţă – rămâne un mesaj valoros: să nu renunţăm unii la alţii. Să respectăm oamenii din jur pentru ceea ce sunt. Să avem grijă de planeta care ne susţine. Și să trăim cu speranţa că lucrurile pot și vor deveni mai bune.
Adrielle Carrasco conduce Departamentul Sănătate și Departamentul Misiunea Femeii al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Noua Zeelandă. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.