O investigaţie asupra tragediei sectei davidienilor din 1993, din Waco, Texas, are să le transmită ceva creștinilor despre apocalipsa.
Potrivit profesorului James Tabor, un factor care a contribuit la declanșarea dezastrului a fost eșecul agenţiilor federale americane de a înţelege și de a lua în serios convingerile apocaliptice ale davidienilor.[1] Oricât de aberante și extreme ar fi fost aceste convingeri, eșecul înregistrat din partea guvernului face parte dintr-un eșec cultural mai mare de a înţelege puterea de convingere a Apocalipsei.
Apocalipsa este un document dinamic, dar, după cum arată istoria, și unul revoluţionar și periculos. Din păcate, interpretarea radicală eronată a Apocalipsei de către grupările extremiste constituie adesea o ţintă ușoară pentru cei care urmăresc să îi reducă valoarea biblică și istorică.
Cartea Apocalipsa a fost mult timp marginalizată în cadrul bisericii creștine. Deși face parte din textul canonic al Scripturii, a fost privită, încă din vremea lui Augustin, ca fiind oarecum stânjenitoare pentru că susţine iminenţa celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos. Tendinţa a fost de a alegoriza și spiritualiza Apocalipsa, cu scopul de a-i face mesajul mai digerabil pentru creștinismul contemporan.
În vremurile mai recente, Apocalipsa a fost supusă unei investigaţii psihologice critice amănunţite. Și-a ocupat locul pe canapea în cultura noastră orientată spre terapie. Începând cu Sigmund Freud, al cărui studiu de caz asupra lui Daniel Paul Schreber e deja clasic, ideea apocaliptică a sfârșitului istoriei a ajuns să fie asociată cu schizofrenia.[2] Conform interpretării psihanalitice clasice, doctrina sfârșitului lumii reprezintă pur și simplu proiectarea haosului și confuziei interpersonale asupra lumii exterioare. Apocalipsa este diagnosticată drept nimic altceva decât o criză personală proiectată de imaginaţie pe un ecran de proporţii globale și cosmice. O astfel de critică a contribuit major la subminarea încrederii în ideile profetice și apocaliptice ale Bibliei în ultimul secol.
Este greu de crezut că, într-o cultură terapeutică, ar putea exista o strategie mai bună pentru marginalizarea Cuvântului lui Dumnezeu decât aceea care de a echivala adevărul cu patologia. În cea mai mare parte a lumii terapeutice, cei care susţin adevărul apocaliptic nu sunt văzuţi doar ca indivizi aflaţi într-o simplă eroare intelectuală, ci ca persoane de-a dreptul bolnave psihic. Ar fi un fapt suficient de regretabil deja dacă această formă de critică ar veni doar de la terapeuţi umaniști, laici. Din păcate însă, patologizarea adevărului apocaliptic a atins o coardă sensibilă și în anumite segmente ale comunităţii intelectuale creștine.
Un studiu academic cunoscut susţine că Apocalipsa este expresia literară a atitudinilor de „resentiment” și „invidie” ale creștinilor din secolul I faţă de vecinii lor romani, bogaţi și prosperi.[3] Cam atât s-a putut înţelege referitor la adevărul vizionar viu despre dreptatea lui Dumnezeu împotriva opresorilor, în Apocalipsă. Cam atât s-a putut înţelege referitor la cartea canonică a Apocalipsei, ca text de excepţie care transmite un sens transcendent răscumpărător pentru poporul asuprit al lui Dumnezeu. O astfel de lectură psihologic-critică pare să se alieze cu opresorul. Ea continuă să stigmatizeze și să marginalizeze comunitatea apocaliptică asuprită, la fel cum proceda Roma la apogeul puterii sale, când a fost scrisă Apocalipsa, pentru a încuraja comunităţile mici de creștini care trăiau între graniţele Imperiului roman.
Tendinţa recentă de a privi martiriul ca pe o formă de masochism[4] este un alt exemplu de patologizare a adevărului apocaliptic. Pe canapeaua psihologului, cei care din curaj „nu și-au iubit viaţa chiar până la moarte” sunt transformaţi în suflete bolnave, cu disfuncţii profunde.
Exemple ale acestei patologizări a adevărului apocaliptic sunt multiple. Dar este suficient să observăm tendinţa generală.
Apocalipsa, o carte despre vindecare
Cum poate biserica în general și liderul creștin în special să răspundă acestei provocări la adresa Apocalipsei, venite din sfera psihoterapiei? Este posibil ca pacientul apocaliptic să nu fie într-o stare atât de gravă precum a fost diagnosticat? Se poate ca patologia să existe doar în mintea criticului, nu și în a aceluia aflat pe canapea? Este posibil să convingem cultura în mijlocul căreia trăim că Apocalipsa nu este un mod de gândire marginal și de calitate inferioară, ci o expresie fundamental creștină și nobilă? Ar putea fi adevărat că viziunea apocaliptică asupra lumii este de fapt un semn al sănătăţii spirituale, nicidecum un simptom de disfuncţie psihologică? Aș sugera că aceasta este o parte esenţială a misiunii constructive și evanghelice a liderului creștin și adventist în climatul intelectual și cultural actual. Trebuie să ne convingem cultura de rezonanţă freudiană că ultima carte a Bibliei transpune un mod sănătos de a gândi și a simţi.
Mesajul cărţii Apocalipsei nu își îmbolnăvește ascultătorii. Dimpotrivă, este o sursă divină de vindecare pentru patologia umană de toate felurile. Aceasta ne ajută să ne imaginăm un „pom” ale cărui „frunze” sunt „pentru vindecarea (gr., therapeia) neamurilor” (Apoc. 22:2). Aceasta nu numai că mărturisește existenţa unei surse divine de vindecare, ci și intermediază, de fapt, binecuvântările acelui copac pentru cei care „aud” și „citesc” și „păzesc” mesajul său (1:3). Asemenea ascultători, și numai astfel de ascultători, nu vor participa la revoluţii violente sau la acţiuni morale îndoielnice, ci vor manifesta în schimb „răbdarea sfinţilor” sub forma unei „rezistenţe consecvente” la ceea ce este rău și distrugător (14:12). Mintea care este încurajată de adevărul apocaliptic este pregătită din punct de vedere intelectual și moral pentru a discerne neadevărul și pentru a rezista forţelor nedreptăţii, care ameninţă să sfâșie ţesătura socială și individuală a vieţilor noastre.
Esenţa mesajului Apocalipsei constă în biruirea răului prin puterea răscumpărătoare a lui Dumnezeu. „Ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor și nu și-au iubit viaţa chiar până la moarte” (12:11). Mielul este simbolul apocaliptic al jertfei de Sine a lui Iisus Hristos pe cruce. Astfel, pentru credincioșii apocaliptici, iubirea care se manifestă prin sacrificiu de sine este înţeleasă ca fiind fundamentul absolut al guvernării morale a universului creat de Dumnezeu. Dacă acel mesaj este patologic, atunci întreaga Scriptură trebuie să fie supusă aceluiași diagnostic. Dar majoritatea oamenilor simt instinctiv că o astfel de iubire nu este deloc patologică, ci intens terapeutică și benefică. Liderii creștini trebuie să devină adepţii interpretării acestui imn de dragoste al Apocalipsei pentru valoarea sa incomensurabilă.
Problema apare atunci când oamenii susţin perspective speculative și imaginative asupra unor simboluri apocaliptice și le propagă în mod disproporţionat sau excesiv, excluzând simbolul primordial al Mielului. Acest demers subminează adevărul și îi împinge pe promotorii săi spre o viziune și o transpunere dăunătoare a cărţii Apocalipsei.
Având în vedere acest lucru, pe măsură ce predicăm Apocalipsa, trebuie să recunoaștem și să insistăm că patologia nu rezidă în Apocalipsa însăși, ci că se manifestă mai degrabă în mintea celui care citește sau interpretează greșit Apocalipsa. Psihologul și interpretul biblic Cedric Johnson spune că „datele biblice sunt uneori distorsionate prin ochelarii personalităţii noastre”.[5] El menţionează o serie de moduri prin care mintea umană poate periclita înţelegerea sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu.[6] Mă voi concentra, pe scurt, asupra a trei aspecte care sunt deosebit de relevante pentru interpretarea greșită a mesajului apocaliptic al ultimei cărţi a Bibliei: formarea reacţiei, atenţia selectivă și transferul.
Interpretarea greșită a Apocalipsei
Formarea reacţiei este în esenţă un mecanism de apărare împotriva anxietăţii. De exemplu, mesajul puternic al unui anumit predicator împotriva păcatului sexual poate părea, retrospectiv, a fi reacţia lui de frică împotriva propriilor impulsuri sexuale. Nu-i așa că, adesea, cei pe care îi percepem că „protestează prea tare” ne aprind un beculeţ de alarmă? Un alt exemplu de formare a reacţiei ar putea fi profesorul care ridică tonul ca să compensezepentru slăbiciunea autopercepută a argumentaţiei sale. Ce factori psihologici ar putea declanșa reacţia puternică a culturii noastre împotriva adevărului apocaliptic al Scripturii? Este posibil ca dorinţa de lungă durată de a nega mesajul Apocalipsei să fie în realitate o modalitate de a minimaliza temerile noastre personale și pe cele manifestate la nivel de societate cu privire la sfârșitul lumii? Este posibil ca nici măcar cei care cred în mesajul apocaliptic să nu studieze profeţiile pentru că au tendinţa de a reacţiona la anxietăţile și temerile pe care astfel de subiecte li le-ar putea evoca? Astfel de tendinţe pot duce la o interpretare greșită sau la deprecierea unei cărţi a Bibliei cum este Apocalipsa.
Atenţia selectivă este capacitatea umană propriu-zisă de a filtra informaţii. De exemplu, când sora mea era mică, mama a dus-o la medic din cauza unei probleme cu auzul. După ce a verificat-o, doctorul a spus: „Cu auzul stă bine; pare că aude doar ceea ce vrea.” După cum îmi amintesc, diagnosticul a fost în esenţă tratamentul însuși! Și Ariel Roth observă un fenomen similar atunci când atrage atenţia asupra mecanismului de „blocare a etapei intelectuale”, în care oamenii de știinţă trec adesea cu vederea (sau încetează să caute) dovezi care ar contracara o ipoteză preferată.[7]
Această capacitate de atenţie selectivă și „blocarea etapei intelectuale” ar putea duce la o viziune dezechilibrată și potenţial dăunătoare asupra simbolismului Apocalipsei. De exemplu, o preocupare pentru imaginile apocaliptice ale răului (fiare, balauri, profeţi falși) ar putea conduce spre o mentalitate de tip enclavă, care ar periclita contactul social responsabil. După cum observa Dietrich Bonhoeffer, „împlinirea deplină a misiunii unei congregaţii va fi întotdeauna pusă grav în pericol dacă aceasta crede despre sine că este direct implicată în situaţia din Apocalipsa 13.”[8] A interpreta prematur experienţa prezentă în lumina conflictului eshatologic ar putea duce la retragerea și izolarea comunităţii de credincioși dintr-o lume care are nevoie disperată de sarea harului creștin.
Transferul are loc atunci când, pe baza sentimentelor și experienţelor din trecut, o persoană reacţionează într-un anumit fel la o situaţie sau în relaţie cu o altă persoană din prezent. De exemplu, pe parcursul procesului de consiliere, un membru al bisericii își poate transfera sentimentele ostile faţă de unul dintre părinţii săi asupra liderului creștin care îl consiliază. Altcineva ar putea reacţiona negativ la un anumit lider al comunităţii creștine din care face parte, doar fiindcă îl percepedrept o figură de autoritate, iar anterior a avut doar experienţe negative cu figurile de autoritate din viaţa sa.
Este posibil ca același tip de dinamică de transfer să fie prezentă și funcţională în mintea unei persoane care intră în contact cu Scriptura? De exemplu, cei mai mulţi dintre noi probabil că nu se simt pe deplin confortabil cu reprezentările apocaliptice ale judecăţii care se regăsesc în Apocalipsa. Se pare că acest disconfort s-ar putea baza, în mare măsură, pe faptul că în trecut am fost expuși la judecata și justiţia umană în viaţa și cultura noastră prezentă. Societatea din imediata noastră apropiere poate să fie plină de expresii de opoziţie faţă de pedeapsa cu moartea, de exemplu. Deci, atunci când citim relatările vizionare despre judecata lui Dumnezeu împotriva celor răi în Apocalipsă, ne transferăm automat sentimentele și reacţiile împotriva judecăţii și dreptăţii din prezentul nostru în scena prezentată în Apocalipsa. Apoi, mai degrabă decât să ne bucurăm de dreptatea lui Dumnezeu în contracararea răului, ne transferăm sentimentele de aversiune faţă de situaţiile nedrepte pe care le cunoaștem noi asupra modului în care Dumnezeu este descris ca raportându-Se la judecată în cartea Apocalipsei. Acest aspect ne ajută să ne explicăm de ce popoarele oprimate, care au experimentat răul în toată grozăvia lui, nu par să fie la fel de tulburate de dreptatea apocaliptică precum oamenii care nu au avut parte de o astfel de experienţă.[9]
Concluzie
Mesajul Apocalipsei este la fel de important pentru biserica de astăzi precum a fost dintotdeauna. Pentru că acest mesaj este adesea perceput ca fiind marginal și chiar periculos și pentru că, în mâinile unor practicanţi iresponsabili, patologizarea adevărului apocaliptic devine o realitate în sine, liderii creștini trebuie să fie pregătiţi să recunoască și să facă faţă unor astfel de provocări. Aceasta este o realitate căreia trebuie să îi rezistăm cu toată puterea morală și intelectuală pe care ne-a dat-o Dumnezeu.
În calitate de predicatori ai Apocalipsei, trebuie să surprindem în mod regulat și sistematic mesajul său de „vindecare” în relaţie cu ascultătorii noștri. Ca lideri creștini, trebuie să aplicăm în mod regulat și sistematic înţelepciunea ei în raport cu îngrijorările celor care vin la noi pentru un sfat. Deși, când este privită de pe canapeaua psihoterapeutului, Apocalipsa ar putea părea periculoasă și tulburătoare, de la amvon însă, mesajul cărţii Apocalipsei ar trebui să strălucească în toată splendoarea sa terapeutică transcendentă.
Acest articol a fost publicat iniţial în revista Ministry din luna noiembrie a anului 2000. Traducere: Emanuela Jalbă-Șoimaru
