Vechiul Testament conţine numeroase referiri la ocazii în care Dumnezeu li Se arată fiinţelor umane, fie în vise (Geneza 20:3), fie prin intermediul unui mesager (Judecători 6:11), fie prin manifestări ale prezenţei Sale, numite teofanii (din gr. theos [„Dumnezeu”] și phaino [„a apărea”]) (Exodul 19:9).[1]
Dumnezeu apare de obicei ca un războinic pentru a lupta și a judeca naţiunile sau pentru a-Și elibera poporul de sub puterea și asuprirea vreunei forţe inamice (Isaia 30:27; Mica 1:3,4; 3:1,2; Zaharia 14:5-11).
Poporul lui Dumnezeu a așteptat mereu ca Dumnezeu să intervină în istorie. De fapt, de multe ori această așteptare a fost cea care le-a oferit oamenilor speranţă pentru viitor. Descoperirile lui Dumnezeu, fie că au fost personale sau colective, erau impresionante mai ales prin fenomenele extraordinare din lumea naturală care le însoţeau adesea și prin manifestarea gloriei și puterii lui Dumnezeu. Acele intervenţii neobișnuite ale lui Dumnezeu în istorie au servit drept modele pentru viitoarea Sa manifestare escatologică.
Revenirea lui Hristos: Teofania
Dintr-o perspectivă creștină, am putea spune că teofaniile au fost precursoare ale marii reveniri în glorie a Domnului nostru Iisus Hristos la sfârșitul timpului (escaton). În multe privinţe, ele au fost o reflectare slabă a manifestării fără precedent a slavei la care oamenii vor fi martori la revenirea lui Hristos. Scripturile declară că Iisus Se va întoarce în splendoarea divinităţii Sale. El le-a spus ucenicilor că Fiul omului va veni „în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri” (Marcu 8:38).
Cu puţin timp înainte de răstignire, El S-a rugat: „Acum, proslăvește-Mă Tu, Tată, înaintea Ta, cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea!” (Ioan 17:5, NTR). Slava Fiului de dinainte de întrupare este aceeași cu cea pe care o va manifesta la a doua sa venire. Petru spune că acel eveniment va fi momentul când se va descoperi slava lui Hristos (1 Petru 4:13).
Slava Sa a fost ascunsă în timpul întrupării sub vălul cărnii umane, iar în prezent este încă ascunsă în cer, dar la sfârșit va fi pe deplin descoperită lumii.
În Biblie, „slava lui Dumnezeu” se referă adesea la caracterul Său (Ioan 1:14) și la natura Sa unică, care Îl deosebește pe Dumnezeu de lumea creată. Pur și simplu nu există nimeni ca El pentru că nu există un alt creator; tot ceea ce există face parte din creaţia Sa.
Dar „slava” Sa se referă și la strălucirea luminii de nepătruns care înconjoară persoana Sa (1 Timotei 6:16). Aceeași slavă aparţine prin însăși natura Sa Fiului lui Dumnezeu și va fi dezvăluită, ca niciodată înainte, la revenirea lui Iisus (parusie). În această teofanie glorioasă, toate celelalte teofanii își găsesc deplina semnificaţie, într-o manieră care transcende imaginaţia umană.
Folosirea ocazională a termenului „arătare/epifanie” în Noul Testament, pentru a desemna întoarcerea Domnului nostru, susţine perspectiva potrivit căreia Hristos Se va întoarce pe planetă și va demonstra gloria divinităţii Sale. În 1 Timotei 6:14, Pavel folosește expresia „arătarea [epifania] Domnului nostru Isus Hristos” (cf. 2 Timotei 4:8 ); în 2 Tesaloniceni 2:8 termenii „epifanie” (arătarea) și „parusie” (venirii) sunt folosiţi pentru a desemna același eveniment glorios.
Termenul grecesc epiphaneia se referea în greaca seculară la aspectul exterior al unei persoane, dar în contexte religioase desemna apariţia și intervenţia zeilor în folosul oamenilor.[2] Interesant, în Noul Testament, termenul se referă exclusiv la apariţia lui Iisus odată cu întruparea (2 Timotei 1:10) și în special la manifestarea Sa la parusie. Prezenţa Lui este într-adevăr o epifanie religioasă, manifestarea lui Dumnezeu în trup omenesc la întrupare și „arătarea [epiphaneia] slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos” la a doua venire (Tit 2:13).
Lucrul acesta ne duce spre concluzia că „biserica primară a văzut în întruparea lui Iisus Hristos, precum și în cea de-a doua sa venire, parusia finală, realizarea personală a promisei «reveniri lui Dumnezeu»”[3], anunţată în Vechiul Testament.
Tit 2:13 se referă la epifania glorioasă a Celui care vine, marele „nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos”. Venirea Lui poate fi descrisă drept glorioasă deoarece Acela care Se întoarce este de fapt „marele nostru Dumnezeu și Mântuitor”[4]. Deși El este încă om la venirea Sa, divinitatea glorioasă a lui Hristos strălucește prin natura Sa umană în toată puritatea și forţa ei, fără precedent.
Când Iisus va reveni, omenirea va asista la cea mai puternică și glorioasă teofanie văzută vreodată pe planeta noastră. Dumnezeul și Salvatorul nostru va intra exploziv în timpul și spaţiul nostru, în toată slava Sa. Aceasta va fi într-adevăr desăvârșirea tuturor teofaniilor anterioare.[5]
Teofania lui Hristos transformă natura
De exemplu, El i S-a arătat lui Avraam lângă stejarii lui Mamre (Geneza 18:1), lui Moise în pustiu (Exodul 3:1) și, cel puţin parţial, poporului lui Israel la muntele Sinai (Exodul 19:16-18). Chiar și prezenţa nemaipomenită a lui Dumnezeu în formă umană în Iisus a fost limitată la Palestina.
Adesea, manifestarea prezenţei Domnului era însoţită de sunetul trâmbiţelor și de fenomene naturale extraordinare: pământul se zguduia și apăreau nori groși și foc înfricoșător (Exodul 19:18,19). Natura părea să fie total incapabilă să suporte prezenţa minunată a Creatorului când El venea să o viziteze.
Unicitatea teofaniei lui Hristos la a doua Sa venire poate fi înţeleasă mai bine în comparaţie cu teofaniile consemnate în Vechiul Testament, care erau limitate geografic.
În contrast cu aceste apariţii localizate, întoarcerea Domnului Iisus Hristos la escaton transcende graniţele geografice și cuprinde într-un mod misterios întregul pământ. Această dimensiune universală a fost absentă la toate celelalte teofanii înregistrate în Biblie, ceea ce face din revenire desăvârșirea prezenţei lui Dumnezeu în această lume.
Când prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu este simţită în această lume, elementele teofanice menţionate în Biblie capătă dimensiuni universale. Cutremurul afectează fiecare munte și insulă a lumii (Apocalipsa 6:14), sunetul trâmbiţei ajunge la fiecare colţ al planetei (1 Tesaloniceni 4:16; Matei 24:31) și focul învăluie pământul (2 Petru 3:10). Nimic nu scapă transformării naturii în momentul întoarcerii marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor.
Intenţia prezenţei vizibile a lui Dumnezeu în natură este aceea de a înnoi natura și de a o răscumpăra de sub asuprirea păcatului. Manifestarea Lui în natură poate lua forma unui foc, dar este un foc purificator. Din perspectiva lui Moise, rugul ardea, dar prin acest proces rugul era încorporat de Dumnezeu între cele sfinte (Exodul 3:4-5). La manifestarea puterii divine a lui Hristos, focul prezenţei Sale cuprinde natura nu pentru a o distruge, ci pentru a o răscumpăra. Pavel indică faptul că, prin teofania escatologică, „creaţia însăși va fi eliberată din sclavia degradării și adusă în libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:21, NTR 2017).
Teofania lui Hristos este inevitabil vizibilă global
În al doilea rând, manifestările vizibile ale lui Dumnezeu consemnate în Biblie au fost experimentate de un grup limitat de oameni. Avraam, Moise și israeliţii au trăit prezenţa Lui în moduri personale, la fel ca Iov (38:1), Ilie (1 Regi 19:11-13), Isaia (6:1-4) și alţii. De cele mai multe ori, prezenţa Domnului a fost manifestată doar faţă de anumiţi indivizi. Dar, fără îndoială, cea mai mare teofanie consemnată în Vechiul Testament a avut loc pe muntele Sinai, când „Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, și s-au așezat la poalele muntelui.
Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se coborâse pe el în mijlocul focului. (…) Tot muntele se cutremura cu putere. Trâmbiţa răsuna tot mai puternic” (Exodul 19:17-19). În ziua aceea, Domnul S-a arătat „în faţa întregului popor” (Exodul 19:11). De data aceasta, Dumnezeu S-a arătat nu numai conducătorilor și mediatorilor poporului, ci direct întregii comunităţi religioase. Nicio altă naţiune nu avusese o întâlnire strânsă cu zeii ei cum avuseseră israeliţii cu Dumnezeul lor (Deuteronomul 4:32-34).
Întoarcerea Dumnezeului și Mântuitorului nostru în slavă sparge tiparul tuturor teofaniilor anterioare prin faptul că va fi mărturisită de fiecare fiinţă umană de pe pământ.
Astfel, întoarcerea Dumnezeului și Mântuitorului nostru în slavă sparge tiparul tuturor teofaniilor anterioare prin faptul că va fi mărturisită de fiecare fiinţă umană de pe pământ. Iisus a spus că „toate seminţiile pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă” (Matei 24:30). Ioan redă, într-un limbaj clar, manifestarea globală a divinităţii lui Hristos la parusie: „El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea” (Apocalipsa 1:7).
Acea teofanie va fi cel mai mare spectacol mântuitor de lumini și sunete pe care l-a trăit vreodată o fiinţă umană; gloria, lumina și sunetele cerului se vor intersecta cu întunericul și cacofonia unei planete păcătoase. Păcătoșii vor fi zguduiţi până în miezul fiinţei lor când Îl vor vedea pe Cel Răstignit revenind îmbrăcat în splendoarea gloriei pe care a avut-o cu Tatăl din veșnicie (Apocalipsa 6:15).
Iisus va fi văzut de dușmanii Săi ca Războinicul divin a cărui simplă prezenţă este suficient de puternică pentru a-i învinge și a-i distruge (2 Tesaloniceni 2:8). La vederea unui astfel de Războinic, forţele răului își vor pierde voinţa de a lupta și, stăpânite de teroare, vor căuta fără succes un loc de refugiu pentru a se ascunde de manifestarea universală a lui Dumnezeu la a doua venire. Nu există niciun mod de a scăpa de prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu, pentru că nu există loc pe planetă unde aceasta să nu fie simţită cu forţă; în acel moment nu va exista nicio ascunzătoare pentru păcătoșii nepocăiţi.
A-L vedea înseamnă a avea parte de definitivarea libertăţii pe care Iisus le-a oferit-o în timpul primei Sale veniri.
Vizibilitatea unei astfel de teofanii se extinde la întreaga planetă, într-o explozie de lumină care face prezenţa lui Iisus reală și vizibilă și îi face pe cei răscumpăraţi să strige: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui!” (Isaia 25:9). Ei vor avea o întâlnire fără egal cu Dumnezeu.
Atunci, unul dintre cele mai profunde doruri ale inimii umane, acela de a-L vedea pe Creator și Răscumpărător, va fi pe deplin împlinit. Îl vor vedea pe Războinicul divin nu ca pe un dușman, ci ca pe Acela care vine din locuinţa Sa cerească pentru a-i elibera de prezenţa apăsătoare a răului. A-L vedea înseamnă a avea parte de definitivarea libertăţii pe care Iisus le-a oferit-o în timpul primei Sale veniri.
Teofania lui Hristos și reunirea permanentă
În al treilea rând, teofaniile biblice sunt limitate prin constrângeri de timp. Dumnezeu a apărut într-un mod vizibil în faţa unor oameni pentru un timp scurt. Au fost elemente care ţin atât de întâlnire, cât și de separare, o reunire și o distanţare. În consecinţă, în acele teofanii nu a existat o reunire permanentă a lui Dumnezeu și a oamenilor într-o relaţie faţă în faţă. Planul de mântuire nu și-a atins încă scopul final. Dar, la a doua venire a lui Iisus, planul de mântuire va fi pe deplin realizat și prezenţa Sa în mijlocul poporului Său va fi vizibilă și permanentă.
A trăi permanent în imediata prezenţă vizibilă a lui Dumnezeu nu va mai fi experienţa neașteptată, extraordinară și tranzitorie care a fost, ci mai degrabă va fi starea normală, permanentă a lucrurilor.
Pavel arată, vizionar, spre parusia și o echivalează cu momentul în care „vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:17). Transformaţi de puterea lui Dumnezeu manifestată în persoana Fiului Său, slujitorii Săi sunt făcuţi capabili să trăiască în prezenţa Sa nemijlocită. Această teofanie nu este pur și simplu o altă teofanie. În schimb, ea definește noul nostru mod de a exista, eliberaţi de puterea morţii, intraţi pe tărâmul eternului și feriţi pentru totdeauna de orice despărţire (1 Corinteni 15:51-54). A trăi permanent în imediata prezenţă vizibilă a lui Dumnezeu nu va mai fi experienţa neașteptată, extraordinară și tranzitorie care a fost, ci mai degrabă va fi starea normală, permanentă a lucrurilor din noua noastră existenţă.
Pavel arată clar că Dumnezeul cel Mare care vine este Acela care „S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege” (Tit 2:14). Atunci când muritorul este îmbrăcat cu nemurire, natura umană este în cele din urmă lipsită de puterea înrobitoare a răutăţii și eliberată să iubească dintr-o inimă pură. Atunci oamenii vor putea să-și exprime dragostea fără efort, fără prezenţa distorsionantă a păcatului în natura lor.[6] Intrarea în eternitate cu Dumnezeu necesită această transformare fundamentală a naturii umane, deoarece tărâmul ceresc este condus de puritatea iubirii divine care a fost întrupată în Cel care vine.
Concluzie
Creștinii anticipează cu bucurie venirea escatologică a Fiului lui Dumnezeu pe planeta noastră. Dumnezeul care vine este Același care a fost răstignit pentru noi, dar acum apare pentru noi ca Războinicul divin care Se confruntă cu forţele răului și le învinge prin puterea prezenţei Sale. Întâlnirea dintre Dumnezeu și natura creată va avea ca rezultat transformarea lumii naturale, încorporarea ei finală în libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu.
Prin apariţia lui Hristos, natura umană va experimenta eliberarea supremă de toate denaturările produse de păcat, iar cei mântuiţi vor primi ocazia de se afla în prezenţa permanentă a lui Dumnezeu, ceea ce va face ca toate descoperirile anterioare ale lui Dumnezeu în faţa oamenilor să pălească asemenea unor simboluri slabe.
Acest articol a apărut iniţial în revista Ministry din iunie/iulie 2000.
Ángel Manuel Rodríguez este teolog, doctor în teologie biblică la Universitatea Andrews și, înainte de pensionare, a activat ca director al Institutului de Cercetări Biblice al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, din Silver Spring, MD, SUA.
