Cu versete precum „nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua disciplinării o va dezlipi de el” (Proverbe 22:15), Scriptura este considerată normativă, de către părinţii care folosesc bătaia ca metodă disciplinară, și contrariantă, de către cei care consideră că pedeapsa fizică prejudiciază dezvoltarea copilului și relaţia dintre părinţi și copii.

Probabil cele mai populare versete biblice privitoare la disciplinarea copiilor sunt cele din Proverbe, care vin cu recomandări precum: „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri! Lovindu-l cu nuiaua îi scoţi sufletul din Locuinţa morţilor” (Proverbele 23:13,14). Autorul Proverbelor afirmă că „cine cruţă nuiaua urăște pe fiul său, dar cine îl iubește îl pedepsește îndată” (Proverbele 13:24), iar cartea Deuteronom vorbește despre o consecinţă, inimaginabilă astăzi, pentru fiii care nu ascultă „nici chiar după ce au fost pedepsiţi”: „tatăl și mama să-[i] ia și să-[i] ducă la bătrânii cetăţii (…) și toţi oamenii din cetatea lui să-[i] ucidă cu pietre și să moară” (Deuteronom 21:18-21).

Scriptura conţine și alte principii ale relaţiilor dintre părinţi și copii: „părinţi, nu-i întărâtaţi la mânie pe copiii voștri, ci creșteţi-i în mustrarea și învăţătura Domnului”(Efeseni 6:4) „ca să nu-și piardă nădejdea” (Coloseni 3:21). Apostolul Pavel vorbește despre disciplină ca parte a unui mecanism de purificare spirituală, pus în mișcare mai întâi de iubirea lui Dumnezeu, care „pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primește” (Evrei 12:6), apoi de iubirea părintelui-om faţă de copilul lui: „care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl?” (Evrei 12:7) – idee care are corespondent (Efeseni 6:4) în Proverbe. Pavel nu trasează directive absolute privind metodele de disciplinare, ci lărgește perspectiva atunci când descrie ca subiective motivaţiile acestor metode: „căci ei, în adevăr, ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine”. Cu toate acestea, apostolul îndeamnă creștinii să„sufere pedeapsa” (Efeseni 6:4), fiindcă, deși „este adevărat că orice pedeapsă deocamdată pare o pricină de întristare, și nu de bucurie, (…) mai pe urmă aduce celor care au trecut prin școala ei rodul dătător de pace al neprihănirii” (Evrei 12:11).

Cum se rezolvă un puzzle?

Perspectiva biblică asupra disciplinării copiilor pare un puzzle din care e ușor să îţi lipsească piese. Așa că am încercat, cu ajutorul lui Laurenţiu Moţ, care conduce Departamentul de Teologie din cadrul Institutului Teologic Adventist din România, să înţelegem mai bine ce spune Biblia cu privire la mustrare / disciplinare / pedeapsă.

„Pedeapsa fizică în Biblie se găsește în general în texte de natură descriptivă sau afirmaţii aforistice. Acestea nu prescriu ceea ce orice părinte trebuie să facă, ci descriu ceea ce e de dorit a se face. Altfel spus, vorbim de texte care arată ceea ce un părinte uman sau Dumnezeu, în raport cu fiinţele umane, au decis cu privire la copiii lor. Desigur că, pentru cei pentru care Dumnezeu este un etalon moral, manifestările disciplinatorii ale lui Dumnezeu devin prescriptive”, a subliniat profesorul. Pe baza studiului său de până acum, Laurenţiu Moţ a enunţat șapte principii care decurg dintr-o înţelegere contextualizată a pasajelor din Scriptură, care însă nu diminuează nici autenticitatea, nici autoritatea textelor:

1.Pedepsele au scop recuperator, iar intensitatea lor crește treptat, dacă prima sau a doua încercare nu a dat rezultatul așteptat, adică recuperarea (Leviticul 26:18,23,28; 1 Corinteni 11:32).

2. În cazuri extreme, în vremurile biblice exista pedeapsa capitală pentru acei fii care rămâneau îndărătnici și rebeli, chiar și după pedeapsă (Deuteronomul 21:18-21). Însă de reţinut este faptul că nu părinţii aplicau această pedeapsă, ci oamenii cetăţii într-un cadru legal, în prezenţa bătrânilor/ conducătorilor cetăţii.

3. Principiul care stă în spatele pedepsei fizice este dragostea. A nu pedepsi când trebuie să o faci este echivalent cu a urî (Proverbele 13:24; Evrei 12:6-8. Apocalipsa 3:19).

4. Cât timp corectezi, mai este speranţă de îndreptare, dar în spatele pedepsei fizice nu trebuie niciodată să stea mânia și dorinţa de a-ţi ucide copilul (Proverbele 19:18; 23:13; 29:17).

5. Pedeapsa nu pare să scadă respectul copiilor faţă de părinţii lor (Evrei 12:9).

6. Pedeapsa trebuie să fie scurtă ca durată (Evrei 12:10).

7. Tolerarea unui rău evident în copii nu pare a fi pe placul lui Dumnezeu (1 Samuel 3:17).

Prin ochi contemporani

Principiile enunţate anterior au un numitor comun, care se întrezărește rapid. Salvarea (recuperarea) este firul roșu care leagă pasajele aparent atât de diferite în care Scriptura vorbește despre disciplinarea fizică. Obiectivul părinţilor rămâne, primordial, pe parcursul celor două testamente, salvarea spirituală a celui disciplinat. Totuși, citite prin ochii contemporanului, pasajele referitoare la disciplinare, mai ales din Vechiul Testament, cer explicaţii suplimentare. Am căutat să le găsim împreună cu profesorul Florin Lăiu, din cadrul Institutului Teologic Adventist.

A.K.: Cum poate fi înţeles versetul din Deuteronomul care le recomandă părinţilor să își ducă „fiul neascultător” la bătrânii satului, urmând a fi apoi lapidat de concetăţeni?

F.L.: Teocraţia mozaică a statului israelit antic nu doar că permitea pedepsele fizice pentru cetăţenii care respinseseră formele de corecţie mai blânde (atenţionare, consiliere, mustrare), ci chiar le impunea. De exemplu, pedeapsa capitală pentru cazurile grave, sfidătoare, de călcare de lege era impusă, la fel cum distrugerea canaaniţilor a fost poruncită de Dumnezeu, nu doar permisă. Pedeapsa corporală (bătaia cu un număr de lovituri, de la caz la caz, după gravitatea faptei) nu apare în Pentateuc sub formă de poruncă, dar implicit era acceptată de Marele Legiuitor. Aceasta era o formă culturală de pedepsire publică pentru descurajarea unor fapte antisociale, care nu sunt menţionate explicit, şi ştim că s-a aplicat până târziu chiar în sinagogă (Matei 10:17; 2 Corinteni 11:24). Limitarea ei era însă impusă prin lege, ca să nu devină abuzivă (Deuteronomul 25:3).

De asemenea, Legea Talionului prevedea mutilarea fizică a celor care-şi mutilau semenii în bătaie, iar dacă stăpânul îi rupea un dinte sclavului, era obligat să-l elibereze (Exodul 21:22-27; Leviticul 24:19-22). Când însă era vorba de uciderea cu premeditare a unui om sau dacă cineva prin neglijenţă se făcea răspunzător de moartea semenului, legea prevedea pedeapsa capitală (Exodul 21:21-14,29; Numeri 35:16-21,30). Nu se accepta nicio răscumpărare cu bani în cazul vinei de ucidere, deoarece viaţa victimei avea un preţ incomparabil mai mare faţă de timpurile noastre (Numeri 35:31-33) – ca să ştim că, în ochii lui Dumnezeu, agresorul nu are un mai mare drept la viaţă decât victima.

Totuși cele două probleme – pedeapsa capitală și corecţia fizică aplicată copilului – sunt din două domenii diferite: (1) justiţia statului israelit antic (teocratic) și (2) disciplina părintească, supusă unor principii morale şi religioase, dar independentă de justiţie; nu existau legi care să le impună părinţilor modul de disciplinare. Practica universală şi străveche, care statua pedeapsa fizică, era probabil aplicată, așa cum reiese din cărţile biblice ulterioare. În mod implicit însă, se poate deduce că, dacă un stăpân era pedepsit pentru abuz faţă de sclav (mutilare sau ucidere în bătaie), cu atât mai mult era responsabil părintele faţă de copil.

Pedeapsa capitală, după legea mozaică, nu se aplica minorilor. „Fiul” neascultător din Pentateuc este unul care a devenit „lacom și beţiv”, descriind o viaţă vicioasă, care se deprinde în timp; este un viciu specific adulţilor, care se poate dobândi uneori în adolescenţă. Legea prevedea că un asemenea fiu stricat putea fi adus înaintea tribunalului seniorilor cetăţii, dacă situaţia depășea autoritatea părintească, dacă fiul își sfida până și părinţii (Deteronomul 21:18-21). Să nu uităm că familia antică era constituită din trei generaţii care locuiau împreună, iar autoritatea părintească se menţinea și asupra fiilor adulţi (după vârsta de 20 de ani). De asemenea, o fiică de preot putea primi pedeapsa capitală dacă nu-și păstra virginitatea (Leviticul 21:9).

Acestea erau dispoziţiile legale, dar nu neapărat realităţile istorice, cu atât mai mult cu cât Israel nu a urmat legea mozaică decât superficial, sporadic, în anumite perioade de restauraţie religioasă. Nu se consemnează în istoria evreilor cazuri de fii pedepsiţi cu moartea, nici chiar în perioada cea mai legalistă. Singura excepţie este adolescentul din Leviticul 24:10-16, care a păcătuit în circumstanţe agravante: Dumnezeu Îşi descoperea Prezenţa prin semne vizibile, incontestabile. Severitatea legii avea în primul rând un rol educativ, psihologic, ca să descurajeze persistenţa în nelegiuire şi păcatele sfidătoare.

A.K.: Când vorbim despre pedepsirea fizică a copiilor, așa cum apare ea în Vechiul Testament, în ce termeni discutăm: permisiune – recomandare – impunere?

F.L.: Poziţia Bibliei este că, în ce îi privește pe copii, ei trebuie mai întâi învăţaţi, educaţi prin exemplu și comunicare verbală (Deuteronomul 6:6-9), înainte de toate răspunzând la întrebările lor (Exodul 13:14-15; Deuteronomul 6:20-25). Pedepsirea fizică este o ultimă soluţie, care însă, atunci când este ultima șansă, nu trebuia evitată. Biblia impune, nu doar permite disciplinarea sau corectarea copiilor, deşi forma de corectare se aplică de la caz la caz. Bătaia nu este metoda fundamentală a educaţiei, dar pedeapsa fizică (proporţională cu vârsta și cu fapta), la timpul când pedeapsa părintească încă poate avea efect, trebuia aplicată, dacă era neapărat cazul. Cel mai important lucru era ca minorul să fie dat societăţii ca om care respectă legile. Dacă părinţii erau depășiţi, tribunalul cetăţii sau tribunalul lui Dumnezeu aveau să se ocupe mai departe de refractari (1 Samuel 2:25, 34; 1 Împăraţi 1:6).

A.K.: Un alt element care apare în acest context este „acomodarea divină cu nivelul societăţii”. Mentalitatea generală a Vechiului Testament tolera și poligamia, şi sclavia, care nu erau mai puţin nocive decât pedepsirea fizică a unui copil. Dispariţia celor două (poligamia și sclavia) ar putea justifica și o dispariţie a pedepsirii fizice a copiilor?

F.L.: Este bună întrebarea şi observaţia. Acomodarea culturală a lui Dumnezeu cu „vremurile” este desigur prezentă în Scripturi, și nu doar în Pentateuc, ci chiar în Noul Testament. De aceea am putea suspecta pe drept că și astăzi Dumnezeu S-ar acomoda – de voie, de nevoie! Dar dispoziţia lui Dumnezeu de a Se acomoda este limitată și pedagogică: Dumnezeu nu Se schimbă în fond, în principiu, iar la judecata de apoi ne întâlnim cu principiul care S-a descoperit, dincolo de orice „pogorământ”. De exemplu, poligamia a fost acceptată nu ca principiu și nu a fost statuată în lege, dar a fost implicit acceptată de nevoie, pentru că existau destule familii poligame, ca în toate popoarele vecine, și era mai inumană sfâșierea acestor familii prin noi decrete, decât acceptarea situaţiei. S-au dat doar legi care să limiteze efectele negative ale acestei devieri de la planul lui Dumnezeu. La fel este și cu sclavia, un sistem moștenit dinainte de Moise și prezent la toate popoarele. Aici ar fi mai mult de spus, deoarece sclavia israelită era destul de blândă în comparaţie cu cea practicată în timpurile moderne. Sclavul era de fapt un argat, care avea drepturi de care nu toţi muncitorii moderni se bucură: era liber în zilele de sâmbătă, muncea puţin în cele şapte sabaturi calendaristice, era liber în fiecare al şaptelea an, iar dacă era evreu, era eliberat definitiv în anul sabatic, primind şi ceva recompensă. Sclavia era folosită în special ca formă de a sili pe datornicii rău-platnici să-şi plătească datoria prin muncă. Statutul femeii, care era într-o poziţie superioară sclavilor și copiilor, dar inferioară poziţiei bărbatului, era de asemenea o formă culturală la care legea lui Dumnezeu era adaptată. Nu știu dacă sfinţii descoperiseră deja „disciplinarea” fizică a soaţelor, pentru că Legea și celelalte cărţi biblice nu menţionează faptul. Dar Petru sugerează că existau și din aceștia, altminteri nu ar fi fost nevoie de porunca apostolică (1 Petru 3:7).

Proverbele biblice permit folosirea nuielușei fermecate (nu și a instrumentelor de tortură fizică sau psihică!), după practica vremii, în caz de nevoie, pentru că disciplinarea, dincolo de orice pedanterie academică sau politică modernă legată de folosirea pedepsei corporale, este strict necesară și este o datorie lăsată de Dumnezeu părinţilor. Ce spun este că disciplinarea este impusă și strict necesară, nu bătaia. Nuielușa din Proverbele, fiind instrumentul clasic al pedepsei parentale, este înainte de toate un simbol, o metaforă a pedepsei disciplinare. Aceasta nu era singura formă de mustrare folosită în cultura vremii. Oamenii au fost întotdeauna foarte creativi la capitolul acesta: scuipatul în faţă şi izolarea pentru şapte zile era o mustrare obişnuită (Numeri 12:14), dar se pare că eficientă.

Este clar că forma pedepsei are conotaţii culturale, dar disciplinarea, cu sau fără pedeapsă, cu sau fără pedeapsă corporală in extremis, era şi a rămas o obligaţie fundamentală, ca să nu mai vorbim de dreptul părinţilor de a-şi creşte copiii după propria lor filosofie de viaţă şi educaţie.

A.K.: Între bisericile creștine de astăzi, există un consens împotriva abuzului de orice natură (fizică, verbală, emoţională). Unele instituţii religioase au publicat chiar manuale pentru a-i învăţa pe enoriași cum să își disciplineze copiii fără să recurgă la abuz. Face Biblia diferenţă între corecţie fizică neabuzivă și abuz?

F.L.: Da, Biblia consideră că a disciplina exagerat, nu doar în ce privește pedeapsa fizică, ci orice abuz de severitate, este păcat, deoarece îi duce pe minori la disperare și la oroare faţă de religia unor asemenea părinţi. Accentul pus de psihopedagogia modernă şi de statul modern pe protecţia copilului, chiar dacă se face exces de zel, este bine-venit, fiind în acord cu ceea ce învaţă atât Iisus (Matei 18:10), cât şi Pavel (Efeseni 6:4; Coloseni 3:21). În mod sigur, obiceiul unor părinţi de a-şi cicăli și sudui odraslele, de a le copleşi cu vorbe aspre și umilitoare, strivindu-le stima de sine, este mult mai distructiv decât nuielușa antică sau cureaua mai recentă, care se dezlegau când părintele, exasperat, înconjurat de o droaie de copii, nu mai știa cum să gestioneze o surpriză neplăcută şi nu găsea timp de psihoterapie și consiliere.

De cele mai multe ori, ca principiu, nu este nevoie de pedepse fizice în educaţie. Există metode mai bune. Dar trebuie să fim realişti, numai nişte părinţi cu o educaţie şi o experienţă foarte bună în acest domeniu sunt în stare de aşa ceva, uneori şi educatorii ideali sunt depăşiţi.

A.K.: Mulţi spun: „Şi pe mine m-au bătut ai mei și uite-mă sănătos și realizat.” În subsidiar, se înţelege buna intenţie a părintelui care a disciplinat fizic. Însă, cu doar o generaţie în urmă, părinţii aveau și alte atitudini bine intenţionate care s-au dovedit nocive – își lăsau copiii pe bicicletă fără să îi protejeze cu o cască, le permiteau să meargă cu mașina fără să poarte centură când stăteau în spate sau le dădeau voie să stea în camere în care se fuma. Credeţi că generaţia de părinţi care subînţelegeau bătaia ca formă biblică de educaţie are astăzi suficiente motive pentru a alege un alt curs pentru disciplină?

F.L.: Nu aş judeca aspru metoda mai primitivă a unui părinte care şi-a pedepsit fizic copilul în limite rezonabile, omeneşti. Înainte de a avea copii, eram foarte radical şi idealist cu privire la copii şi eram sigur că nu voi face greşelile părinţilor. Dar viaţa m-a potolit. Am primit pedeapsă fizică în copilărie fără ca aceasta să mă afecteze negativ. Dar ştiu că unii copii rămân cu sechele psihice. La rândul meu, am folosit uneori pedeapsa fizică, ceea ce regret pentru cazurile în care o puteam evita. Dumnezeu să mă judece cum o crede de cuviinţă, ştiu că am dorit să corectez, să ajut, nu să distrug. Şi, în urma aplicării pedepsei, cred că am fost mai afectat negativ eu decât copiii.

Simt nevoia să mă raportez la atitudinea protectoare, în principiu sănătoasă, a statului modern. Aş lua provocările aduse de statul modern ca pe o avertizare pentru părinţii care îşi scuză slăbiciunile cu versete biblice. Din nefericire, pedeapsa aplicată de lege, în unele ţări, este mai aspră decât pedeapsa capitală, pentru părinte, iar drepturile copilului sunt aparent ridicate în mod dezechilibrat deasupra dreptului părinţilor. Definiţia abuzului este adesea de un idealism înfiorător, de parcă statul, fără să le fi dat aripi părinţilor prin învăţământul public, ar aştepta de la ei să fie adevăraţi îngeri şi să nu se atingă de corniţele propriilor copii.

Aveţi dreptate însă că, în ce priveşte educarea copiilor, trebuie să ne rupem de suficienţa tradiţiei culturale şi să ne educăm noi înşine, ca părinţi, lăsându-ne învăţaţi după cele mai bune şi mai eficiente principii. Cea mai bună metodă în educaţie este exemplul personal, după care vine comunicarea plină de dragoste şi căderea de acord asupra regulilor, care trebuie respectate de toţi. Este extrem de important ca părintele să fie maleabil, nu fixist, dar în acelaşi timp să fie consecvent şi neabătut când este vorba de un principiu corect, care este lege pentru toată lumea. Delăsarea şi lipsa de disciplinare sunt uneori mai nocive decât un abuz ocazional. În principiu, copilul trebuie educat să aibă încredere în părinte. Dacă încrederea nu mai există, nicio disciplinare nu mai contează, nu mai are efect. Dumnezeu să asculte rugăciunile părinţilor, pentru că rugăciunea face mai mult decât orice factor educativ!