Limbajul trebuie să fie clar și univoc, dacă vrea să comunice, să fie eficient. De aceea, credincioșii au tendinţa să creadă că limbajul Bibliei este ca un proces verbal: alb-negru, exact, fără podoabe, o înșiruire seacă a faptelor.
Acesta ar fi, după unii, limbajul adevărului: o pledoarie pentru simplismul naiv sau pentru exprimarea știinţifică, în opoziţie cu expresia artistică.
Citind Biblia însă, observăm că până și proza ei ne surprinde cu subtilităţi literare. Într-un proces verbal, acestea ar fi taxate ca minciuni grosolane, demne de pedeapsă sau de internare; dar, în literatură, au rolul de a da viaţă mesajului, de a-l face atractiv și memorabil.
Limbajul criptic, prezent în toată Biblia și cu precădere în literatura apocaliptică, apare frecvent în vorbirea lui Iisus.[1]
Cititorii Bibliei și oamenii religioși în general sunt obișnuiţi cu ideea de mister[2], care este în același timp taină și destăinuire: o descoperire a adevărului într-o formă acoperită. Claritatea mesajului depinde și de așteptările culturale ale cititorului. Multe expresii artistice verbale nu sunt în sine criptice, dar unele sunt percepute astfel din cauza lipsei noastre de experienţă sau din cauza diferenţelor culturale în spaţiu și timp. Uneori, cauza este intenţia vorbitorului de a-și ascunde mesajul „în cripte“, ca strategie de comunicare.
În ce forme Și-a încriptat Iisus mesajul
Iisus, Fiul lui David, a fost incomparabil „mai mare decât Solomon“ (Matei 12:42). De fapt, El Se prezintă ca fiind Înţelepciunea personificată a lui Dumnezeu (Luca 11:49; 1 Corinteni 2:7). După cum a treia colecţie de cărţi ale Bibliei ebraice (ebr. Kəṯūḇîm, „Scripturi“) conţine poezie, literatură didactică sapienţială (de înţelepciune), istorie moralizatoare și cartea înţeleptului Daniel, tot așa, strategia de comunicare a lui Iisus a inclus o gamă largă de exprimări tipice înţelepţilor orientali.
Vorbirea lui Iisus era „în pilde“. Faimoasele Lui parabole erau ilustraţii didactice. Dar expresia „în pilde“ înseamnă mult mai mult. Termenul ebraic clasic māšāl (asemuire) înseamnă în același timp proverb, zicătoare, comparaţie, pildă, parabolă și poem didactic. Termenul ḥiyḏā (ascuţire?) înseamnă în același timp ghicitoare, enigmă, zicere ambiguă, aluzivă și poem istoric moralizator. Toate acestea trimit la tâlcuri și înţelesuri adânci, care pun mintea la încercare. Vorbirea lui Iisus „în pilde“ era interpretată de unii ca o vorbire „în dodii“, pentru că refuzau să accepte mesajul Lui (Marcu 3:21-22).
Vorbirea lui Iisus era „în pilde“.
Limbajul lui Iisus era colorat cu comparaţii (Ioan 5:21), cu metafore (Matei 5:29a; 13:42), personificări (Luca 19:41-44), ironii (Matei 7:3; Luca 13:32-33), invective (Matei 23:33), sarcasme (Matei 23:27) și hiperbole (Matei 11:11,23), adesea combinând mai multe figuri de stil. Dar vorbirea Lui avea și figuri mai derutante, cum ar fi antifraza (Marcu 14:41; Luca 8:10), analogia tipologică (Ioan 3:14; 6:57), metafora dramatizată (Matei 26:26-28), analogia complexă sau paradoxală (Marcu 2:25-26; Ioan 10:34-36, cf. Psalmul 82) și imaginea mitologică (Marcu 9:43; 10:28; Luca 12:5; Luca 16:23). În mod natural, acestea sunt înţelese foarte superficial sau chiar greșit de către literaliști.
Răspunsuri posibile
Nu încercăm să explicăm aici fiecare problemă pe care o antrenează un asemenea limbaj. Înainte de toate, este nevoie să luăm în considerare cine este Înţeleptul care vorbește în evanghelii. Dacă Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu (și este!), poate nu vom reuși să numim și să explicăm toate motivele posibile pentru care El a preferat vorbirea „în cripte“. Dar, în măsura în care înţelegem acest fenomen, vom încerca.
Voia Iisus să șocheze și chiar să scandalizeze? Credem că da. De fapt, chiar aspectele identităţii și personalităţii Sale divin-umane – născut din fecioară, trăind în mod radical numai pentru slava lui Dumnezeu și pentru fericirea semenilor; lăsându-Se crucificat, deși era atotputernic etc. – sunt mai mult decât șocante.
Și nu puţini au fost scandalizaţi de atitudinea și pretenţiile Sale, încă din generaţia Sa. De ce să ne mirăm atunci că Iisus avea nevoie să trezească mintea umană la un nivel superior de gândire? Ceea ce filosofii încearcă să facă prin limbaj abstract, care îl plictisește sau îl adoarme pe omul de rând, Iisus a făcut prin cuvinte care pot fi înţelese de orice muritor – după ce acesta a fost mai întâi scuturat, șocat, scandalizat.
Nu ne putem imagina că Iisus plănuia să șocheze dintr-un spirit de adolescent întârziat, obraznic și extravagant. Personalitatea și vorbirea Sa atrăgeau mulţimile și chiar pe cei aparent ostili. „Niciodată nu a vorbit cineva ca omul acesta!“ (Ioan 7:46, trad.n.). În primul rând, printr-un asemenea limbaj, El căuta să stârnească interesul pentru subiectele Sale favorite. În spatele zicerilor scandaloase există adesea adevăruri și mai scandaloase, așa încât adevărata noastră problemă cu zicerile lui Iisus nu este în primul rând de natură epistemologică. Iisus obișnuia să spună: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va înţelege dacă învăţătura aceasta este de la Dumnezeu sau dacă vorbesc de la Mine Însumi!“ (Ioan 7:17, trad.n.).
Un alt motiv pentru care Iisus vorbea „în cripte“ este pentru că dorea ca mesajul Lui să devină memorabil. De aceea, El trezea mai întâi interesul prin strategii de comunicare ce stârneau curiozitatea, deschideau mintea și astfel, ancorată într-o zicere deșteaptă, învăţătura devenea memorabilă.
Iisus cunoștea valoarea incomparabilă a învăţăturilor Lui, de aceea El le prezenta ca pe o comoară ascunsă. Omul dă poate „întâmplător“ peste comoară, dar numai în timp ce mână boii, cu mâna pe coarnele plugului (Matei 13:44). Și ea devine a lui numai după ce dă tot ce are ca să cumpere locul cu pricina. Comoara nu-i pică nimănui din senin, nici nu poate fi subtilizată.
Iisus cunoștea valoarea incomparabilă a învăţăturilor Lui, de aceea El le prezenta ca pe o comoară ascunsă.
Metoda aceasta a încriptării mesajului era și o măsură de protecţie pentru Iisus. Astfel putea transmite mesaje pe care să le înţeleagă oricine, dar El să nu poată fi acuzat, deoarece martorii trebuiau să spună exact cuvintele Lui, nu propria lor deducţie. Dar, chiar și pentru dușmani, exprimările Sale cele mai încriptate erau destul de înţelese, de vreme ce, până la urmă, a fost condamnat pe temeiul lor, după ce au fost intenţionat sucite (Luca 20:16,19; Marcu 14:57-59; Ioan 2:19-22, cf. Matei 27:63).
În fine, vorbirea lui Iisus „în cripte“ era și un procedeu de selectare a auditoriului (Marcu 4:13). Mulţi gură-cască se înghesuiau în jurul Lui doar pentru că mai căpătau ceva de-ale gurii, sperând doar că El le va rezolva problemele materiale. Parafrazându-L, Iisus obișnuia să le răspundă: „Și Eu sunt sărac: nu am nici măcar unde să dorm.“ Sau: „Adevărata casă este sus“; „Adevărata pâine este trupul Meu“ (Luca 9:57-58; Ioan 6:26-27,41-42,45,52,60-68).
Concluzie
Limbajul lui Iisus era potrivit cu conţinutul Lui. Pe de o parte: „Nu aruncaţi mărgăritarele la porci!“ (cf. Matei 7:6; 13:10-17). Și, pe de altă parte: „Iisus le vestea Cuvântul (Evanghelia) prin multe pilde de felul acesta, după cum erau ei în stare să-L priceapă“ (Marcu 4:33). Prin urmare, vorbirea criptică a lui Iisus era o adaptare polivalentă la mintea omului de atunci și de acum.
Florin Lăiu se bucură că înţelege exprimările neobișnuite ale lui Iisus, dar, chiar și atunci când nu mai înţelege nimic, are încredere în Acela care a vorbit ca nimeni altul.