Pasajul din Psalmii 139:12 m-a nedumerit adesea: „Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea strălucește ca ziua și întunericul, ca lumina.” Ce spune psalmistul? Sunt toate lucrurile la fel pentru Dumnezeu? Violatorul și filantropul? Hitler și maica Tereza? Un ultraj și o faptă nobilă?
După ce am citit de multe ori psalmul acesta în contextul său imediat și în contextul mai larg biblic, sunt convins că Dumnezeu nu îi privește la fel pe cei nevinovaţi și pe cei vinovaţi, pe cei drepţi și pe cei nedrepţi, ci El dezvăluie un lucru mare, extrem de mare, pe care fiecare fiinţă umană ar trebui să-l cunoască.
Ignorarea întunericului
În versetul anterior se spune: „Întunericul mă va acoperi” (Psalmii 139:11). Există o presupusă inevitabilitate cu privire la întunericul care cade asupra noastră, o înfrângere a unui sistem foarte activ de autoconservare umană, un întuneric care ne cuprinde prin toate mijloacele posibile. În plus, nu vrem ca alţii să tragă cu ochiul la mizeria noastră interioară. Și de aceea am dezvoltat un mod ciudat de a evita realitatea. Chiar și propriul nostru întuneric – evităm să-l vedem și nici nu mai vedem că îl evităm.
Heinz von Foerster[1] povestește despre un soldat din Primul Război Mondial lovit în cap de un glonţ. Din această cauză, soldatul respectiv avea un punct orb care îi acoperea aproape întregul câmp vizual al retinei. Cu toţii avem un punct orb, de obicei unul mic, care nu ne afectează în mod serios deoarece creierul nostru reconstruiește acel spaţiu minuscul din restul informaţiilor colectate. Dar punctul orb al acelui soldat era atât de extins, încât nu putea să vadă multe lucruri din jurul său și, în plus, nu știa că nu era în stare să le vadă. Prins în această negare a realităţii, soldatul a devenit o victimă a punctului său orb.
Timp de mai bine de un secol, oamenii de știinţă au încercat să analizeze cauza și posibilul remediu pentru aceste puncte oarbe. Unii au considerat că persoanele afectate sunt ele însele cauza; alţii au gândit cauza ca un rezultat al mecanismelor sociale care duc la negarea întunericului. Întunericul este încă acolo, dar facem toate eforturile posibile pentru a nu-l vedea. Astfel, ne simţim mai liniștiţi, mai respectaţi, mai onorabili, dar trăim într-o stare de negare și risc.
Când întunericul devine de la sine înţeles
Problema apare atunci când o astfel de liniște „onorabilă” se întâlnește cu o perioadă de criză care ne aduce în faţa adevărului evident. „Sunt chiar așa?”, „Imposibil! ”, „Nu pot să cred!”, „Nu este real”, ne spunem.
În cele din urmă, când suntem forţaţi de circumstanţe să cedăm în faţa dovezilor, ne simţim zdrenţuiţi, cu demnitatea personală și respectul de sine la cote minime. Continuăm să ne întrebăm: „De cât timp sunt lucrurile astfel?”, „Eu tocmai mi-am dat seama, dar de cât timp știu familia și prietenii mei?” Adesea, dacă nu ne răzbunăm pe cel care ne-a denunţat întunericul, ne pedepsim pe noi înșine repetându-ne: „Cum este posibil?”
Regele biblic David afirmă că Dumnezeu cunoaște întunericul pe care nu suntem capabili să îl vedem, chiar și cel pe care nu îndrăznim să îl recunoaștem.
Dar nici atunci El nu Se îndepărtează de noi: „Întunericul și lumina sunt asemănătoare pentru Tine.” Cunoașterea Lui infinită le știe pe amândouă.
Adevărul este că unele colţuri întunecate sunt întotdeauna prăfuite. Într-o casă, acestea sunt de obicei peste tijele draperiilor, deasupra celor mai înalte piese de mobilier ori în spatele frigiderului sau al pianului. Mizeria nu ne deranjează câtă vreme nu o vedem. Când eram student, obișnuiam să vând cărţi în timpul verii. Am fost în sute de case și în mai multe ocazii am întâlnit câte o gospodină preocupată să-și păstreze casa impecabilă, cel puţin atât cât îi permitea câmpul vizual să monitorizeze. Dar eu puteam vedea unde ea nu putea, pentru că sunt mai înalt decât o persoană obișnuită și pot vedea ceea ce majoritatea oamenilor nu văd: ce este deasupra frigiderului, a unui dulap sau peste niște rafturi de bibliotecă. Această experienţă m-a făcut să reflectez la colţurile vieţii mele care rămân murdare. Mă gândesc la acele locuri pe care de obicei le verificăm și le arătăm altora pentru a ne simţi bine, dar și la acelea despre care nici nu vorbim.
În general, oamenii știu ce este respectabil și ce nu. Dar este mai greu de obicei de trăit respectabil atunci când alţii nu sunt prin preajmă. Știm că acele pete întunecate ne aparţin și cu greu le putem îndura. Am fi dispuși să plătim pentru a le putea uita pentru că între timp am încetat să credem în posibilitatea de a le depăși. Astfel, de obicei, apelăm la orice ne poate „face favoarea” de a ne bandaja și calma rana infectată.
Dumnezeu contra întunericului meu
Dumnezeu vede ce este mai bun în noi și vede tot ce este mai rău. El știe totul. El vede totul. Dar nu Se sperie. Nu este îngrozit de colţurile noastre întunecate și de tendinţa noastră de a le ascunde. În luptele pentru putere, nu este neobișnuit să cauţi colţurile întunecate ale adversarilor pentru a le face publice sau pentru a ajunge la o înţelegere. Dumnezeul nostru este diferit.
Ioan 3:17 ne amintește că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să condamne lumea. Nu era nevoie de așa ceva, lumea era deja condamnată; este ca și cum ai spune că El nu a venit să murdărească colţurile murdare. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său „ca lumea să fie mântuită prin El”.
Propriul meu întuneric
În timp ce scriu aceste rânduri, mă simt nedemn și revoltat. Mă simt nedemn pentru că sunt forţat să recunosc întunericul meu; sunt revoltat pentru că nu ar trebui să fie așa. Îmi place să mă simt respectabil. Urăsc să găsesc în mine elemente care să demonstreze contrariul. Chiar dacă sunt greu de observat, dovezile există. Simt că sunt invitat să mă apropii de Dumnezeu – nu am o dorinţă naturală de a mă apropia, dar nici argumente să nu o fac.
Atunci Dumnezeu îmi amintește de Geneza 28, capitol pe care l-am citit de atâtea ori. Simt împreună cu Iacov, călcătorul legii, care rămâne singur, expus murdăriei și întunericului său. Pot vedea cum în acest context Dumnezeu îi arată patriarhului cerul deschis și o scară care leagă cerul și pământul. Mă simt mișcat și mă înfior. Acea scară este întotdeauna disponibilă, dar devine mai semnificativă când este întuneric în jur. Mulţi sunt dispuși să construiască punţi și să aibă de-a face cu noi în momentele noastre strălucitoare, dar numai Dumnezeu știe adâncimea mizeriei noastre și chiar și atunci El este dispus să construiască o punte de comunicare, speranţă și restaurare. Este o trăsătură divină, nu umană.
Dumnezeu ne conduce la pășuni verzi și este alături de noi în momentele noastre de pace și prosperitate, dar și în cele de criză (Isaia 43:2). Ne călăuzește prin valea umbrei morţii (Psalmii 23:4). Nu este un Dumnezeu care iubește întunericul, dar ne iubește chiar și în momentele noastre de întuneric. Când El sosește, întunericul se risipește. Dumnezeu ne sugerează o cale mai bună decât întunericul nostru (Efeseni 2:10; Tit. 3:3-8).
Ceea ce este și mai semnificativ pentru mine este că El are constant această atitudine. Pentru că am ales – și continui să aleg –, merg pe calea deschisă de El. Dar adesea mă năpustesc din nou în întunericul meu și mă simt și mai rău pentru că decisesem ceva diferit. Alteori, simt că nici măcar nu merită să mai încerc.
Dumnezeu însă vine din nou să mă întâmpine în întunericul meu. Îmi arată scara Lui. Arată spre Iisus, care a câștigat bătălia de pe cruce. Când simt că sunt demn, nu fac altceva decât să înlocuiesc o bancnotă de 10 dolari cu una de 20 de dolari pentru a plăti un cadou care valorează milioane. De fapt, Îl jignesc cu oferta mea. Dar apoi preocuparea mea de a aduna merite dispare pentru că acum mă bucur de meritele lui Iisus (care trece cu vederea greșelile mele). Ce nu poate dispărea însă, ci reînvie, este dorinţa mea de a avea o viaţă mai bună și de a coopera cu Dumnezeu la restaurarea mea, având ca scop ultim regenerarea completă, când toate lucrurile vor fi recreate și neghina care mă înconjoară va fi distrusă. Pentru totdeauna.
Dumnezeu, înaintea celorlalte opţiuni alternative la întuneric
Vorbeam cu un prieten despre mașini și îmi spunea că aproape 90% dintre mașinile de teren nu au rulat niciodată off-road. Multe dintre ele sunt doar vehicule folosite pentru a le oferi proprietarilor lor un altfel de statut social, iar majoritatea sunt conduse de acasă la școală, la magazinul alimentar, la sala de sport sau la mall. Acesta este motivul pentru care unele companii de autoturisme scot pe piaţă modele noi asemănătoare mașinilor de teren, dar cărora le lipsește sistemul scump de tracţiune 4×4.
Religia poate ajunge ca una dintre aceste mașini de teren: arată interesant, ne face să ne simţim grozav…, dar nu părăsește niciodată drumul principal. Folosind aceeași metaforă, putem spune că mașina de teren biblică se comportă foarte bine pe autostradă, dar face lucrul acesta și pe drumuri unde majoritatea mașinilor nu fac faţă. În vremurile străvechi existau multe popoare care aveau zeităţile și preoţii lor, dar Iehova a trecut în viteză pe acolo pe unde Baal s-a blocat. În contemporaneitate, există nenumărate viziuni asupra lumii, dar Evanghelia implică mai mulţi „cai putere”, pentru că este „puterea lui Dumnezeu” (Romani 1:16). Funcţionează foarte bine în momentele noastre luminoase, dar iese și mai mult în evidenţă în mijlocul noroiului și al întunericului nostru.
Cu ceva timp în urmă, am vizitat o închisoare unde am putut să-i ascult pe unii dintre deţinuţi depunând mărturie despre cum au găsit lumina Evangheliei. I-am auzit vorbind despre unele dintre „testele de drum” – Evanghelia a reușit să funcţioneze remarcabil pe cele mai dure drumuri și în cele mai rele condiţii. Pur și simplu continuă să funcţioneze. Religia lui Iisus este potrivită pentru orice fel de drum, chiar și pentru cele mai dificile. Este o insultă la adresa lui Dumnezeu să sugerăm că El nu poate interveni în situaţiile noastre complicate, cufundate în întuneric, și să le rezolve.
Mesajul
Data viitoare când întunericul nostru devine evident și simţim că nu suntem demni să ne apropiem de Dumnezeu, ar fi bine să ne amintim că, și atunci când noi nu observăm, Dumnezeu Se uită la noi conștient de poziţia noastră și este dispus să rămână alături de noi.
Aceasta nu este ideea mea. Biblia îmi spune așa: nu există întuneric – nici al meu, nici al tău, nici al nostru – prea complicat pentru Dumnezeu.
Marcelo Falconier crede că Dumnezeu este singurul care cunoaște toate ungherele întunecate ale fiinţei noastre și totuși și nu se îndepărtează de noi, ci ne ajută să ne eliminăm punctele oarbe și să luăm decizii în favoarea noastră.
