Povestea neverificată a morţii unor copii care au fost bine îngrijiţi, dar nu au fost niciodată atinși, mângâiaţi sau iubiţi a propagat teoria că se poate muri din lipsa dragostei, în ciuda îngrijirii.
Dacă privim însă mai atent experienţa umană istorică și cea personală, constatăm că nu neapărat lipsa dragostei ucide, ci, mai degrabă, lipsa sensului sau a rostului.
Greu de crezut că deţinuţii închisorii comuniste din Sighet, pe care am vizitat-o recent, au experimentat vreun fel de dragoste de-a lungul anilor de tortură, mizerie și ură de nedescris pe care le-au îndurat acolo. Poate nu au avut parte nici măcar de o clipă de dragoste, dar era ceva care îi ţinea în viaţă și îi făcea să reziste inumanului. Era sensul. Ei se aflau acolo pentru o cauză și erau fericiţi și binecuvântaţi fi indcă sufereau pentru un scop, sufereau având în minte fericirea altora.
Se poate muri din lipsa dragostei, în ciuda îngrijirii.
Marea și primordiala întrebare de pe chipul fiecărei fiinţe umane care a călcat vreodată pe
această planetă nu este dacă cineva este iubit sau nu, deși aceasta constituie o nevoie profund umană și o cauză a suferinţei prezente astăzi în multiple forme. Marea întrebare este următoarea: Care este rostul existenţei mele pe acest pământ? Se bucură cineva de mine, fac eu pe cineva fericit, e nevoie de mine, am un loc rezervat în viaţa oamenilor, o lucrare pe care numai eu o pot face oamenilor, spre fericirea celui sau a celor de lângă mine? Înspre fericirea celui sau a celor de lângă mine? În cuvinte simple, am pentru cine și pentru ce trăi?
În opinia lui Viktor Frankl, deţinutul slab și neputincios supravieţuiește lagărului nazist nu
pentru că are acasă o fată handicapată care îl iubește, ci tocmai pentru că iubirea pe care i-o poartă acesteia este singura cale prin care ea poate supravieţui. El devine astfel dorit și necesar, de neînlocuit în această relaţie. A fi iubit nu este deci un scop în sine, ci doar confirmarea că, undeva, cineva se bucură de tine și că poţi face pe cineva fericit.
CEA MAI UCIGĂTOARE SUFERINŢĂ
S-a spus că singurătatea este ucigătoare pentru om și aparent așa este. Totuși nu
singurătatea este cel mai ucigător blestem din viaţa unui om, ci inutilitatea în singurătate. Inutilitatea face singurătatea ucigătoare. Chiar și dragostea care ţi se arată pare a fi milă
atunci când trăiești simţământul inutilităţii. Lungii ani de singurătate și părăsire nu l-au putut ucide pe Richard Wurmbrand și pe nenumăraţi alţii ca el, nu pentru că singurătatea
nu este ucigașă, ci datorită faptului că singurătatea lor avea un rost înalt și era legată în taină de fericirea oamenilor pentru care sufereau.
Oamenii de care „lumea nu era vrednică“ au îndurat această singurătate înfricoșătoare și
au supravieţuit miraculos nu datorită vreunei abilităţi speciale pe care ar abilităţi speciale pe care ar fi avut-o, ci tocmai datorită acestui rost și datorită sensului pe care l-a căpătat singurătatea lor.
Atunci când, prin suferinţa sau chiar moartea ta, lupţi împotriva suferinţei și a morţii celui iubit, semnificaţia suferinţei sau a morţii tale se schimbă radical.
Așadar, marea întrebare a vieţii este legată nu de confort, ci de rost. De ce și pentru ce mă găsesc eu aici? Care este rostul existenţei sau al luptei mele? Este acţiunea mea justificată și convingătoare? Care sunt roadele și intenţia sudorii sau suferinţei mele? Ioan Botezătorul nu s-a clătinat niciodată în faţa săbiilor sau suliţelor romane, dar s-a clătinat „ca trestia în vânt“ în faţa hidoasei umbre a inutilităţii pe care i-o sugera zidul rece și umed al închisorii. În singurătate și aparentă uitare, simţământul inutilităţii naște îndoiala nu doar cu privire la tine, dar și cu privire la înţelepciunea și dragostea lui Dumnezeu. Îndoiala începe să dea târcoale ca o fiară de pradă: „Tu ești Acela sau să așteptăm pe altul?“[1]
Oameni întreprinzători și plini de viaţă și succes în activitatea lor se ofilesc, și în multe cazuri mor, atunci când se pensionează sau când sunt îndepărtaţi din slujba lor. Inutilitatea omoară mai sigur decât orice altă suferinţă. Un copil crește descurajat și intimidat dacă nu înţelege că viaţa lui este de folos, dorită și preţuită și că el face pe cineva fericit. Simţământul inutilităţii grăbește sfârșitul nenumăratelor persoane care cred că moartea rămâne singurul loc în care se pot ascunde de el.
Omul nu a fost creat pentru a fi inutil și, de aceea, el nu poate supravieţui acestei otrăvi care înseamnă de fapt desfiinţarea omului ca om.
Degradarea este și mai profundă atunci când vorbim de inutilitatea voită. Ea este catalogată ca parazitare și este văzută ca o plagă, dar este, de fapt, o aspră autopedepsire, o deplorabilă batjocorire de sine și o suferinţă însoţită de o mizerie sufletească de nedescris, care nu de puţine ori conduce la sinucidere. Amploarea fenomenului a atins cote înfiorătoare și de neimaginat.
“Soluţia pentru situaţiile „fără soluţie
Sinuciderea nu este și nu constituie niciodată o soluţie. Totuși, deși actul sinucigaș nu va putea nicicând să capete justificare, el are totuși loc sub ochii noștri. Indiferent câte cauze ar fi invocate, în realitate cauza se află în deșertul ars al inutilităţii și se rezumă la întrebarea: „Pentru ce să mai trăiesc?“. Simţământul acesta, cu toată cohorta lui de suferinţe și consecinţe, nu ocolește pe nimeni.
Ieremia se întreba: „Pentru ce am ieșit din pântecele mamei ca să văd numai suferinţă și durere și să-mi isprăvesc zilele în rușine?“[2] Profetul Ilie își cerea, la rândul său, moartea: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei.“3 Și Petru, după actul nesincerităţii sale, a ieșit din curtea templului și dorea să moară.
Sinuciderea nu este și nu constituie niciodată o soluţie.
Este important de subliniat că simţământul Este important de subliniat că simţământul devastator al inutilităţii nu poate fi impus din exterior. El se poate ridica doar din interior, iar asta reiese din cuvintele atribuite doamnei Roosevelt, potrivit cărora „nimeni nu te poate înjosi fără consimţământul tău“.[3] (Este interesant dacă cineva îţi spune că ești regina Angliei râzi, dar, dacă te face nemernic te superi și cazi pe gânduri.) Nimeni, nici Dumnezeu, nici Diavolul, nu poate intra dacă nu deschizi ușa. Și ușa se deschide numai din interior.
Dar, dacă am deschis ușa în faţa simţământului inutilităţii, al lipsei de rost sau sens, dacă suferinţa a cuprins ca un cancer întreaga noastră fiinţă, dacă „sufletul ne este doborât în ţărână de mâhnire, trupul nostru este lipit de pământ“[4], dacă avem „duhul doborât de întristare“[5], este timpul să-I cerem lui Dumnezeu experienţa despre care Mântuitorul vorbește prin Isaia: „Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să știu să
înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. Îmi trezește în fiecare dimineaţă urechea să ascult cum ascultă niște ucenici.[6]
Ce are Dumnezeu de spus despre rostul nostru
Când începem să ascultăm „cum ascultă niște ucenici“, suntem pregătiţi ca Dumnezeu să ne explice rostul existenţei noastre, care a stat la baza creării noastre. Dumnezeu lucrează întotdeauna după un plan: „după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși“[7], „după planul veșnic pe care l-a făcut în Christos Iisus, Domnul nostru“[8]. Care a fost planul lui Dumnezeu cu viaţa noastră? Ce a intenţionat El sau ce a avut în minte atunci când ne-a dat viaţă?
Cartea Purpose Driven Life (Viaţa condusă de scopuri), semnată de Rick Warren, este probabil una dintre cele mai cunoscute și citite cărţi ale epocii noastre. Concluzia lui Warren însă, că „omul ar fi fost creat pentru plăcerea lui Dumnezeu și că primul scop al existenţei mele este acela de a oferi închinare“[9], mi-a lăsat un sentiment de neîmplinire. Trebuie să mai fi e ceva de mare însemnătate și de mai stringentă necesitate pentru mine.
Sunt cum nu se poate mai fericit că sunt „plăcerea lui Dumnezeu“ și cred că cele mai frumoase cuvinte care au fost rostite vreodată au fost cele spuse despre Iisus: „Și din ceruri s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.»“[10] Totuși nu cred că acesta este scopul lui Dumnezeu pentru noi, ci mai degrabă expresia simţămintelor Sale înalte, însă în niciun caz un scop.
Dragostea lui Dumnezeu nu are scopuri, ci doar expresii, și noi suntem una dintre ele:
„Dragostea… nu caută folosul său…“[11] Chiar libertatea de a accepta sau nu dragostea lui
Dumnezeu este în ea însăși o expresie a dragostei Lui nu se poate vorbi de dragoste fără libertate deplină. Gândurile acestea fac să se nască în noi un izvor de dragoste pentru Cel care ne-a adus în lume: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.“[12]
Așadar, dacă aș fi întrebat de copiii mei care este rostul vieţii lor pe pământ și de ce le-am dat viaţă, tot ce aș putea spune este că s-au născut din dragoste și pentru dragoste. Cuvintele „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea“ pot fi aplicate retroactiv la crearea lumii, când Dumnezeu s-a bucurat de crearea făpturilor Lui și bucuria aceasta I-a adus odihnă.
Mi-L imaginez pe Dumnezeul care S-a bucurat „jucând pe rotocolul pământului Său și găsindu-Și plăcerea în fiii oamenilor“[13], „atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie și când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie“[14].
Există, așadar, Cineva care se bucură de mine. Eu fac pe cineva fericit și mă bucură fericirea Lui. Îmi place bucuria pe care I-a produs-o lui Dumnezeu venirea mea în lume și în lumina aceasta îmi înţeleg rostul aici pe pământ. „Căci Domnul Se va bucura din nou de fericirea ta, cum Se bucură de fericirea părinţilor tăi.“[15] „Domnul, Dumnezeul tău, este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de veselie pentru tine.“[16]
Fericirea ca o ploaie de vară
Faptul că Dumnezeu se bucură de mine și că pot să aduc zâmbet pe chipul Lui este suprema valoare a vieţii mele. Orice altceva pălește și moare în faţa celui mai înalt sens al existenţei noastre. Iar gândul respectiv își găsește plinătatea atunci când este aplicat și la nivelul relaţiilor interumane. Iisus a legat indisolubil iubirea de Dumnezeu de iubirea
aproapelui. Niciuna nu este posibilă fără cealaltă. S-a spus că fericirea cea mai mare pe care un tată le-o poate oferi copiilor săi este să o iubească pe mama lor. Bine spus. A face pe cineva fericit este cea mai înaltă formă de fericire.
Ca vaporii de apă care se ridică de pe pământ, formând norii și întorcându-se pe pământ ca picături de ploaie, așa este fericirea care se naște din a-l face pe altul fericit.
Acesta este secretul de dincolo de cortina vieţii Maicii Tereza de Calcutt a și a celor ca ea.
Ea a trăit prin fericirea celor nenorociţi, pe care i-a făcut fericiţi în ciuda tragediei vieţii lor.
Fericirea a fost concepută de Dumnezeu pentru a intra în suflet exclusiv prin sufletul aproapelui- fericirea pe care o primești se naște din fericirea pe care o dăruiești. Aceasta este singura și adevărata fericire pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pământ. „Așa că, dacă îţi aduci darul la altar, și acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului și du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.“[17]
Iubind pentru că sunt iubit
Ce mângâietor trebuie să fi fost pentru profetul Samuel, când poporul l-a îndepărtat pe nedrept și în ingratitudine, să audă cuvintele: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei.“[18]
Cea mai mare mângâiere a săracului și a flămândului nu este dată de mâncare și îmbrăcăminte, ci este împreuna-simţire a lui Dumnezeu. Vorbind despre cei care îi ajută pe aceștia, Domnul spune: „Mie Mi-aţi făcut.“ Acesta va fi șocul cel mai mare și pentru lacomul ucigaș, și pentru iubitorul de oameni, care a dat cu generozitate. Și unul, și altul, vor auzi cu uimire: „Căci am fost flămând și Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete și Mi-aţi dat de băut; am fost străin și M-aţi primit.“[19] Și unul, și altul Îi vor răspunde cu o uimire diferită: „Doamne, când Te-am văzut noi fl ămând…? Sau fiindu-Ţi sete…?“[20]
Iisus a trăit și Și-a dat viaţa ca să mă convingă că, departe de a a fi problema lui Dumnezeu, sunt obiectul iubirii Sale: „Căci Tatăl Însuși vă iubește, pentru că M-aţi iubit și aţi crezut că am ieșit de la Dumnezeu.“[21] Și m-a convins. Tatăl nu doar că ne dă, ci „ne dă cu mână largă și fără mustrare“.[22] Dumnezeu nu doar că ne dă Împărăţia, ci ne dă „cu plăcere Împărăţia“[23]. De aceea, știu că, oricât de groși și negri ar fi norii de pe cerul vieţii, singurul lucru pe care îl voi căuta va fi zâmbetul lui Dumnezeu. Îmi va fi de ajuns fiindcă „dragostea este tare ca moartea.“[24]
Iisus vede în noi, astăzi, rodul muncii sufletului Său și Se bucură din nou.
Dar El se bucură și mai mult de bucuria Tatălui, care ne iubește și este fericit pentru că noi suntem fericiţi. Iisus este Fratele care S-a dus „mai întâi la fratele Său“, l-a scăpat și apoi a adus darul vieţii Sale înaintea lui Dumnezeu, într-un ecou al cuvintelor din Vechiul Testament: „Cum mă voi sui eu la tatăl meu dacă băiatul nu este cu mine? Ah, să nu văd mâhnirea tatălui meu!“[25]. Departe de a-Și întoarce faţa de la Cel ce a purtat păcatul nostru, Iisus se luminează când spune: „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăși s-o iau.“[26]
Cum ne poate afecta această înţelegere a realităţii vieţii înaintea lui Dumnezeu?
Unii dintre noi am crescut ascultând povestirile cu eroii Bibliei, dar ce avem noi în comun
cu acești oameni înălţaţi și favorizaţi chiar și de Dumnezeu? Să îndrăznesc să cred că sunt învăluit în aceeași dragoste? Da. Nimeni să nu spună în dreptul lui Dumnezeu: „E prea frumos ca să fie adevărat!“. „E ceva de mirat din partea Mea?“[27] ne mustră El blând!
Nu credinţa în dragostea și puterea lui Dumnezeu lipsește astăzi de pe pământ, ci această credinţă în cazul meu. Nichita Stănescu se întreba în poezia „Din nou noi”: „Bun, dar cu noi cum rămâne? / Ei au fost mari, tragici, sfinţi… / Ei au mâncat pâine, / părinţilor noștri le-au fost părinţi. / Dar noi, dar cu noi? / Lor le-a fost frig, au pătimit, / au mers prin zăpadă, prin noroi, / au murit și s-au nemurit. / Noi trăim, cu noi cum rămâne? / S-a
hotărât ceva? S-a hotărât? / Când anume și ce anume? / Suntem, dar ne este urât!“
Da, s-a hotărât ceva atât de înalt, încât ecoulacestei hotărâri străbate până dincolo de stele: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fi e Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi“[28], iar ca o garanţie a acestei realităţi, „El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Christos Iisus“[29].
Iisus a hotărât și Și-a exprimat astfel cererea: „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii“[30], astfel încât cine vede împlinirea acestei vreri să poată zice: „Iată cortul Lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.“[31]