„Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare.” (Iov 5:7)
Când am întâlnit pentru prima oară acest verset din cartea Iov, m-a înfiorat frumuseţea lui. Vedeam un foc imens, ca un foc de tabără, învăpăindu-se în întuneric. Și vedeam cum se desprind din el particule minuscule, dar la fel de luminoase ca focul din care ieșiseră: scântei care „nu pășesc smerit spre noaptea mare”, vorba poetului Dylan Thomas, ci, întocmai cum prescrisese el, ţâșnesc cu vitalitate și se revoltă împotriva morţii luminii.
Cuvintele versetului m-au surprins într-o zi atât de apăsătoare și de dureroasă, încât le-am simţit poezia până în străfundul inimii. Și, ca orice metaforă adevărată, mi-au spus lucruri pe care literele nu le rostesc, ci le ascund printre ele, în spaţiile albe, acolo unde năpădesc sensurile.
Unul dintre aceste sensuri a fost că suferinţa mea era văzută. Văzută și, mai mult decât atât, descrisă în toată fragilitatea și demnitatea ei. Cred că tocmai asta m-a mișcat: faptul că, acolo unde eu vedeam doar slăbiciune, poezia vedea demnitate. Era ca o mângâiere: „Nu fi tristă! Așa suntem toţi… toţi suferim… dar, în suferinţa noastră, ne înălţăm ca scânteile care luminează în zborul lor spre noapte.”
Dincolo de poezie
Dar frumuseţea Bibliei merge întotdeauna mai departe decât poezia cuvintelor ei. Dacă ne-am opri doar la poezie, Scriptura ar oferi, poate, mângâiere, dar am pierde acel ceva mult mai semnificativ, vital chiar, pe care ea îl dăruiește. Pentru a accede însă la acel sens, avem nevoie să aplicăm câteva principii de interpretare pe cât de simple, pe atât de ușor de ignorat.
Un aspect esenţial pentru versetul amintit este că aceste cuvinte nu sunt cuvintele lui Dumnezeu, nici ale naratorului omniscient al cărţii, ci îi aparţin lui Elifaz Temanitul, primul dintre prietenii lui Iov. Lucrul acesta este extrem de important, fiindcă afirmaţia pe care o face Elifaz este o observaţie parţial adevărată despre viaţă, dar pe care el o transformă în armă ideologică împotriva lui Iov.
De la parţialitate la absolut
Elifaz este un om inteligent, și tocmai asta îl face periculos. El nu inventează, nu minte în sensul strict al cuvântului. Însă face altceva greșit: preia un adevăr (faptul că suferinţa face parte din ţesătura vieţii omenești) și îl extrapolează până îl transformă într-un sistem, ordonat și curat. Conform acestui sistem, Dumnezeu este drept, iar dreptatea Lui se vede în felul în care distribuie binele și răul. Prin urmare, dacă suferi, pe cât de adâncă ţi-e durerea, cu siguranţă că pe atât de adâncă ţi-a fost și greșeala. Implicit, dacă te căiești de ea și te întorci la bine, lucrurile se vor îndrepta.
Logica lui Elifaz este extrem de atractivă. Și e firesc să fie așa, pentru că această logică este sinonimă cu controlul. Dacă știu de ce suferă celălalt, știu automat și cum să nu sfârșesc în aceeași manieră. Lumea devine inteligibilă, Dumnezeu devine previzibil, iar eu rămân în siguranţă atâta timp cât mă port bine și respect regulile. Teologia lui Elifaz este, dacă o privim cu atenţie, o formă sofisticată de autoapărare, îmbrăcată în hainele compasiunii, dar născută, în realitate, din anxietate.
Elifaz contrazis
Realitatea este cea care îl contrazice prima pe Elifaz, iar cartea Iov o validează explicit: de multe ori, oamenii buni suferă teribil fără să fi greșit vreodată pe măsura suferinţei lor. Iov este exemplul paradigmatic. El știa că nu a păcătuit și, lucru remarcabil, Dumnezeu știa același lucru despre Iov.
La finalul cărţii se întâmplă ceva ce puţini cititori pot anticipa. Ceva ce sistemul lui Elifaz nu poate cuprinde. Dumnezeu îi spune fără ocolișuri lui Elifaz că nu a vorbit drept despre El. Iar lui Iov, cel care s-a revoltat, care a strigat în noapte, care a cerut socoteală cu o îndrăzneală aproape scandaloasă, îi recunoaște vorbirea dreaptă. Cum este cu putinţă? Pentru că Iov, în toată furia și nedumerirea lui, rămăsese într-un dialog viu și sincer cu Dumnezeu. Elifaz, în toată ordinea lui teologică, vorbise despre Dumnezeu, nu cu El.
Două feluri de a nu răspunde
Nici chiar Iov nu are totuși ultimul cuvânt. Și aceasta este poate cea mai importantă și mai incomodă observaţie a întregii cărţi.
Există două tentaţii simetrice în faţa suferinţei, iar majoritatea dintre noi gravitează spre una dintre ele. Prima este tentaţia lui Elifaz: să explicăm totul, să reducem misterul la o schemă, să transformăm durerea celuilalt în dovada vinei lui și, implicit, în garanţia siguranţei noastre. A doua tentaţie este exact inversul: să spunem că suferinţa nu are niciun sens, că este pur absurdă, că un Dumnezeu cu adevărat bun nu ar îngădui-o și că, prin urmare, ori Dumnezeu nu există, ori nu este bun. Ambele sunt, în fond, strategii de evitare; ambele sunt răspunsuri nerezonabile. Prima se prăbușește zdrobită sub prea multă ordine, a doua își dizolvă echilibrul în prea mult haos.
Un mister locuit
Cartea Iov nu oferă niciuna dintre aceste ieșiri confortabile și tocmai de aceea rămâne una dintre cele mai curajoase cărţi scrise vreodată. Iov ne lasă o taină, însă nu una rece, ci un mister locuit, în care Cineva este prezent. Dumnezeu Însuși apare în mijlocul vortexului existenţei și vorbește. Deși nu oferă explicaţii și nici nu compensează absenţa lor printr-o justificare, El Se arată. Și, în mod cutremurător, lucrul acesta se dovedește a fi suficient. Iov nu primește răspunsuri, însă prezenţa lui Dumnezeu, pe care o primește, se dovedește mai valoroasă decât toate răspunsurile la un loc.
Grigorie cel Mare, care a scris unul dintre cele mai profunde comentarii patristice la cartea Iov, vedea în tabloul scânteilor care ţâșnesc truda și apăsarea omului, însă nu ca pe un destin implacabil, ci ca pe un drum ascendent. Greutatea acestei vieţi, spunea el, cu o intuiţie care își depășește epoca, poate fi tocmai ceea ce ridică mintea și inima spre cele de sus, dacă știm să o primim altfel decât ca pe o nedreptate. Dacă o primim cu răbdare și cu ochii deschiși, suferinţa poate fi chiar începutul drumului.
Strigătul lui Iov, dus până la capăt
Desigur, această speranţă rămâne încă fragilă și suspendată dacă ne oprim doar la Iov. Cartea Iov formulează întrebarea cu o claritate dureroasă. Evanghelia este însă cea care ne oferă răspunsul concret.
Iisus Hristos este singurul om care a suferit vreodată fără să fi greșit cu nimic. El este singurul în dreptul căruia nu poate fi invocată nici măcar o singură vină și, cu toate acestea, viaţa Lui a cuprins lipsuri, durere, trădare, abandon, condamnare și o moarte violentă. Pe cruce, Hristos a trăit strigătul lui Iov până în punctul fără întoarcere la care nici măcar Iov nu a ajuns: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”
Prin Hristos, Dumnezeu Însuși a coborât în miezul condiţiei noastre. Și a ieșit de acolo. Iar victoria Lui continuă să transforme ceea ce credem că știm despre ce poate și ce nu poate fi ultimul cuvânt în experienţa noastră de oameni.
Aceasta nu înseamnă că acum înţelegem de ce suferim sau că durerea devine brusc mai ușoară știind toate acestea. Totuși, știm cu Cine suferim. Iar suferinţa, oricât de atroce și devastatoare, nu mai are dreptul să aibă ultimul cuvânt în povestea noastră.
Mă întorc la focul de tabără și la scânteile lui, care ţâșnesc, luminează o clipă în întuneric și apoi dispar. În acest tablou, Evanghelia adaugă ceva ce imaginea singură nu poate cuprinde și nu poate susţine prin propriile ei forţe: vestea că întunericul în care zboară scânteile nu este nesfârșit. Și că există o Lumină mai veche decât orice întuneric, o Lumină pe care nici Întunericul însuși nu a putut-o învinge.