Maniera din ce în ce mai corectă politic și foarte denotativă a transmiterii mesajelor de interes public tinde să deformeze în contemporaneitate recepţia discursurilor cu valenţe retorice și expresive. În acest context, cum evaluăm discursurile criptice ale lui Iisus?
Evangheliile înregistrează discursul lui Iisus în contextul unei culturi orale similare culturii antice. Astăzi, discursul publicistic se apropie de abordarea de unică folosinţă a mesajului.
În Antichitate, discursul trebuia înţeles, păstrat și perpetuat în posteritate. Cerinţele stilistice pentru cele două tipuri de mesaje comportă diferenţe enorme. Într-o comparaţie aplicată foarte grafică, ar fi ca diferenţa dintre un discurs al lui Martin Luther King Jr. și un anunţ dintr-o gară despre următorul tren.
Să exemplificăm prin abordarea unor afirmaţii controversate ale lui Iisus.
„Vă mai spun iarăși că este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.“ (Matei 19:24)
Acest exemplu pare mai simplu și accesibil. Figurile de stil pe care le folosește Isus – comparaţia și hiperbola – au scop didactic. Imaginea pe care o folosește este prezentă și în alte surse antice din literatura iudaică, iar elementele le erau familiare ascultătorilor lui Iisus.[1]
Sensul este prins de către ascultători și probabil ne este ușor de înţeles și nouă. Imaginea proiectată are un efect comic rezultat din contrastul hiperbolic dintre dimensiunile celor două obiecte – se creează un tablou imposibil și ridicol prin absurdul său. Această hiperbolă vrea să arate incompatibilitatea egoismului și a servirii sinelui cu natura Împărăţiei lui Dumnezeu.
„Cine n-are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere o sabie.“ (Luca 22:36)
Aici, limbajul stilistic este mai dificil. În acest discurs din preajma arestării Sale, Iisus pornește de la sensul concret și ajunge la sensul figurat, simbolic. Ca și în alte ocazii, Iisus comprimă comunicarea, trecând de la sensul propriu la sensul simbolic al cuvintelor, în speranţa că ucenicii vor înţelege că au nevoie de propriile resurse ca să reziste în încercarea care va urma și să fie pregătiţi pentru dificultăţi și opoziţii.
Limbajul simbolic avea valenţe multiple, latente, care le puteau fi utile ucenicilor în contextele variate ale provocărilor care urmau. Însă, în acel moment, ucenicii nu reușesc să treacă pragul înţelegerii simbolice, după cum reiese din contextul afirmaţiei, iar Iisus renunţă să le mai explice ce are de spus.
„Sabia“ are sens metaforic, sugerând echiparea și pregătirea în lupta cu pericolele spirituale. Nevoia disperată de a fi „înarmat“ pentru aceste evenimente viitoare e evidentă din sugestia de a vinde mantaua, care în contextul vremii era esenţială pentru încălzire pe timpul nopţii.[2]
Dificultatea aceasta de interpretare a primilor ascultători e reţinută în naraţiune, indicând necesitatea explorării sensurilor mai profunde ale exprimării lui Iisus. Vom căuta să înţelegem sensurile figurate ale „sabiei“ cercetând un alt exemplu:
„Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.“ (Matei 10:34)
Și aici, Iisus aparent contrazice învăţătura Sa despre nonviolenţă și despre iubirea vrăjmașilor și a familiei. Însă El nu Se contrazice, ci afirmă prin mijloace retorice două idei.
În primul rând spune că Evanghelia generează uneori conflicte din cauza diferenţelor și dezacordurilor profunde care apar între cei care o acceptă și cei care nu o acceptă. Într-un context în care colectivitatea era superioară individului, iar credinţa nu putea fi afirmată fără riscuri, a-ţi mărturisi credinţa prezenta un risc semnificativ.
În al doilea rând, familia și locul ei în societate trebuie redefinite faţă de înţelegerea populară. Familia de sânge nu mai este în vârful ierarhiei în stabilirea reperelor morale și veșnice, ci Evanghelia – dragostea pentru Iisus – trebuie să fie primară. Cu siguranţă, Scriptura ne învaţă importanţa legăturii de familie, dar nu sacrificând fidelitatea faţă de Iisus.[3]
Întregul capitol 10 din Evanghelia după Matei are ca scop pregătirea ucenicului pentru misiunea dată de Hristos. După oferirea asigurărilor, Iisus dezvăluie reciprocitatea relaţiei dintre El și ucenic în economia mântuirii (v. 32-33) în raport cu alte relaţii, care au delimitări.
Apoi, până la versetul 38, se derulează o suită progresivă de antiteze care culminează cu un paradox (relaţiile cu rudele, prezentate în opoziţie cu relaţia cu Iisus, priorităţile proprii faţă de priorităţile divine, care culminează cu afirmaţia paradoxală din v. 39: „Cine își va păstra viaţa o va pierde și cine își va pierde viaţa pentru Mine, o va câștiga“.
Prin afirmarea mizei mărturisirii credinţei în această manieră hiperbolică, Iisus subliniază ierarhia priorităţilor din perspectiva divină, iar paradoxul final face argumentul de neuitat. Întregul argument retoric și construcţia lui sunt vitale pentru înţelegerea afirmaţiilor dificile din discurs.
Citește și: Cuvântul și cuvintele Lui
Concluzii
Unele dintre afirmaţiile controversate ale lui Iisus pot fi înţelese în contextul discursului respectiv, prin analizarea figurilor de stil folosite în fluxul argumentaţiei Sale. La fel cum nu se poate scoate un val din mișcarea apei unui râu pentru a-l așeza într-un bazin, la fel nu pot fi scoase afirmaţiile lui Iisus din contextul lor iniţial fără ca ele să-și piardă sensul.
Conștient de faptul că discursul Său rămâne în memorie și în posteritate, prin figurile de stil folosite – metafora, hiperbola, paradoxul, comparaţia, alegoria și alte procedee stilistice și retorice –, Iisus încifrează explicaţia în loc să o clarifice. Încifrarea are rolul de a polariza sensul afirmaţiilor Sale iniţiale și de a-i asigura retenţia în memoria ascultătorilor.
Textul trebuie citit cu răbdare, curiozitate și interes faţă de semnificaţiile sale profunde.
Adesea, în finalul discursurilor Sale oferă o explicitare, dar aceasta se referă de obicei la elementele simbolice, și nu deconstructiv la ideea centrală pe care o transmite (evangheliștii oferă totuși și exemple care ajută procesul descifrării acestor procedee discursive – vezi pilda semănătorului explicată în Matei 13:1-23). Păstrarea sensurilor simbolice în discurs asigură în context atractivitate, deschidere spre un public divers și rezistenţa în timp a mesajului.
Textul trebuie citit cu răbdare, curiozitate și interes faţă de semnificaţiile sale profunde. Problema cititorului modern este că a crescut, de dragul eficienţei, valoarea superficialităţii în receptarea informaţiei, prin pretenţia accesului cât mai facil la orice informaţie – acest proces a diluat discursul și a devalorizat vorbirea cu tâlc. Iisus a făcut exact opusul, concentrând ideile în cuvinte puţine, dependente de participarea ascultătorului, cu sensuri germinale care generează aplicaţii recontextualizabile.
O serie de parabole ale lui Iisus vorbesc exact despre acest lucru – despre maniera în care este preluat mesajul despre Împărăţia lui Dumnezeu de către cel care ascultă/citește mesajul (pilda mărgăritarului, pilda semănătorului ș.a.). Acest proces presupune asumarea rolului discipolar – pe care-l avea și ascultătorul iniţial – de către cititorul de astăzi, care are nevoie să se insereze în context și în discurs pentru a-și apropria sensurile aplicate ale textului.
Laurenţiu Nistor cred că, pentru a înţelege mesajul biblic, este esenţial ca cititorul să ţină cont de dimensiunea literară a textului în interpretare.