Dr. Eben Alexander, neurochirurg celebru care a predat la Harvard Medical School, a declarat toată viaţa că nu crede în existenţa a ceva după moarte. În prezent însă, vorbește despre „o scânteie divină care se găsește în fiecare dintre noi”.
O comă suferită în 2008 l-a convins că există viaţă după moarte. Dr. Alexander povesteşte că, în timp ce era în starea vegetativă, a avut „o viziune a Cerului”.
E ceva dincolo? Există viaţă după moarte?
Omul a căutat dintotdeauna să afle dacă mai este cineva dincolo de sine. Indiferent de motivul acestei căutări, miezul religiei, aşa cum afirmă teologul şi filosoful Friedrich Schleiermacher, este sentimentul de dependenţă absolută. Omul Îl caută pe Dumnezeu. Este dorinţa oricărei fiinţe umane de a găsi ceva dincolo de punctul fără întoarcere.
Fiecare epocă şi-a creat propriul cer în conformitate cu punctele de referinţă culturale specifice. Deşi religia creştină vorbeşte despre un loc numit Paradis, Rai, Cer etc., oamenii au astăzi din ce în ce mai mult nevoie de certitudini cu privire la existenţa sau inexistenţa unui astfel de loc şi vor dovezi cât mai obiective. Pe de o parte, într-o societate în care viaţa este marcată profund de ştiinţă, este foarte dificil să pledezi pentru existenţa cerului, de vreme ce acest lucru nu poate fi verificat prin instrumentele ştiinţei. Pe de altă parte, este adevărat că există persoane care şi-au schimbat convingerile teologice în urma unor experienţe extatice.
Cât de obiective sunt însă astfel de experienţe? Realitatea experienţei religioase nu este şi nu poate fi axiomatică. Simplul fapt că oamenii cred în transcendent nu garantează realitatea lui. Iluzia este un aspect prezent în viaţă şi religia nu este imună la ea. Datele experienţei religioase trebuie analizate critic.
Festele memoriei
Dr. Peter Fenwick, lector la King’s College, Londra, consultant la Institutul de Psihiatrie și președinte al filialei britanice a Asociaţiei Internaţionale pentru Studii despre Experienţele din Apropierea Morţii (The International Association for Near Death Studies), afirmă că există probleme serioase în interpretarea amintirilor unui individ despre ce i s-a întâmplat când creierul nu acţiona.
De vreme ce supravieţuitorul le poate relata post factum, cum putem fi siguri că acele lucruri erau percepute și simţite în timp ce creierul era distrus? Aceeași problemă se întâlnește în cazul viselor. Memoria este fragilă și poate fi foarte ușor înșelată de așteptări.
Specialistul în psihologie cognitivă Elizabeth Loftus a realizat câteva experimente care au demonstrat cum reamintirea unor experienţe reale le poate transforma în ceea ce oamenii cred că ar fi trebuit să se întâmple și în ceea ce li s-a spus că s-ar fi întâmplat. Felul în care percepem lumea din jurul nostru depinde într-o mare măsură de așteptările, experienţele și interferenţele noastre cu alte persoane, la fel cum depinde și de dovezile clare.
Pe cine să credem?
Într-un interviu acordat publicaţiei Newsweek, dr. Eben Alexander îşi mărturiseşte uimirea, dar şi convingerea cu privire la experienţa sa: „Eu sunt medic şi om de ştiinţă, dar nu mai sunt acelaşi om care eram înainte de comă. Acum îmi dau seama că există ceva după moarte şi că Cerul există.”
Există Cer? Există conştienţă în moarte? Este moartea doar o trecere către o altă existenţă? Din păcate, experienţa dr. Alexander nu ne poate spune nimic despre ce este „dincolo”, pentru simplul motiv că omul nu murise – a fost doar în comă –, astfel că experienţa sa poate fi considerată cel mult una din apropierea morţii. Şi oricum, trăirile mărturisite de doctor nu ne erau necunoscute. Ele sunt congruente cu anumite imagini din literatura medievală. Relatarea sa despre femeia frumoasă cu ochii albaştri, care îl călăuzeşte printre nori, aminteşte de descrierea lui Dante. În partea a treia a lucrării sale Divina comedie, „Paradisul”, lui Dante i se prezintă spaţiile cereşti de către o prietenă a acestuia din copilărie, care simboliza ideea feminităţii desăvârşite.
Demersul de verificare a experienţelor extatice este anevoios şi însoţit adesea de eşec. Marea provocare este determinată de stabilirea surselor de autoritate folosite pentru a demonstra existenţa anumitor realităţi. În experienţa religioasă a oamenilor pot fi distinse mai multe surse de autoritate: Biblia, tradiţia, raţiunea şi experienţa. Există situaţii când acestea sunt în acord, dar sunt, de asemenea, destul de multe situaţii de dezacord, chiar conflict. Prin urmare, este necesară stabilirea unei surse care să verifice şi să reglementeze viaţa religioasă la nivel teologic şi practic.
În biserica creştină canonul Sfintelor Scripturi a fost considerat, de-a lungul secolelor, norma pentru stabilirea doctrinei şi trăirii religioase. Ca atare, Biblia este criteriul de verificare a experienţelor religioase cel mai îndreptăţit și cu cea mai mare autoritate. Apostolul Petru, după schimbarea la faţă a lui Iisus Christos, afirma că mai presus de această experienţă pe care a trăit-o, are „cuvântul prorociei făcut şi mai tare (sigur) …“ (2 Petru 1:19), recunoscând faptul că Biblia îşi impune autoritatea asupra experienţei. Ca atare, deşi nu avem instrumentele necesare pentru a putea verifica experienţa în sine a dr. Alexander, putem evalua conţinutul şi implicaţiile teologice ce decurg din această experienţă.
Povestea dr. Eben Alexander a decurs astfel: în toamna anului 2008, a contractat o meningită foarte rară, cauzată de o bacterie care a produs, conform afirmaţiilor sale, un „shut down” la nivelul creierului, astfel încât „funcţiile superioare ale creierului erau total offline”. Deşi neuronii din cortex erau inactivaţi de bacterie, sinele său conştient a călătorit în altă lume. Detaşarea de trup invocată susţine implicit ideea unui dualism trup/ suflet. Dacă sufletul omului este o entitate ce poate exista în afara trupului, atunci experienţa poate fi autentică. Dar, dacă privim fiinţa umană holistic, ţinând cont că Biblia respinge ideea acestui dualism, atunci experienţa dr. Alexander conţine serioase probleme logice şi teologice.
Ce spune Biblia despre sufletul nemuritor
Credinţa în existenţa după moarte este clar exprimată în literatura clasică greacă. Este un truism că învăţătura lui Platon despre nemurirea sufletului a influenţat profund antropologia creştină şi tocmai de aceea există o discrepanţă evidentă între antropologia tradiţională creştină şi antropologia Sfintei Scripturi. În timp ce Platon susţine nemurirea sufletului, Biblia susţine învierea. Platon susţine ideea unui suflet întrupat, Biblia susţine ideea unui trup însufleţit.
Scriptura este edificatoare în ceea ce priveşte starea morţilor: „… cei morţi nu ştiu nimic … Şi dragostea lor, ura lor, pizma lor, de mult au pierit şi nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare …“ (Eclesiastul 9:5-10). Dumnezeu este categoric de asemenea în privinţa necromanţiei.[1] „Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei“ (Leviticul 19:31); „Dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsit cu moartea“ (Leviticul 20:27).
Dar dacă Scriptura afirmă oricum că morţii nu ştiu nimic, care este motivul interdicţiei divine de a-i contacta? Motivul este simplu, dar important. Apostolul Pavel descrie o luptă ce se desfăşoară la nivel cosmic: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti“ (Efeseni 6:12). Conform Bibliei, duhurile demonice sunt singurele interesate să se deghizeze în persoane decedate pentru a deruta şi a inocula idei străine de adevărul Sfintei Scripturi. Teoriile şi practicile legate de cultul morţilor sunt o închinare adusă demonilor.
Între timp, nu morţii, nu duhurile, ci Biblia reprezintă singura sursă de autoritate în ceea ce priveşte teologia şi realitatea lumii spirituale şi a lumii viitoare. De aceea, un creştin crede şi în existenţa Cerului, nu datorită viziunii dr. Eben Alexander, ci pentru că Biblia afirmă existenţa acestuia.